III

Murgana vine acasă mugind cu botul întins în aerul răcoros și mirositor al serii și pare că cere copăița ei cu tainul de mălai măcinat de-adineaori, cald ca laptele, și galben ca aurul, și mărunt de juri că-i dat prin sită de mătase, măcinat boierește, cum numai la moara lui moș Tănase se poate măcina.

Că are patru pietre și te întreabă, când vii cu sacul încărcat cu porumb de plesnește:
— Cum vrei să ți-l macin? mocănește, țărănește, negustorește ori boierește?

Și dacă zici boierește, apoi lasă-l pe moș Tănase: odată strânge șurubul uns cu săpun, și șterge și unge fusul cu seu de capră, și scutură bine piatra, și potrivește apa mai domoală ori mai iute, cum e tocmai potrivită, la scocul al doilea, și numai începe să curgă bogăția pe jghiabul de scândură lustruită în găleata pântecoasă, de ți-e mai mare dragul să vezi și să miroși și-ți vine să zici:
— Bogată și mândră țară!

Murgana a sosit și stă la poartă mugind plângător, prelung, leneș, ca copilul somnoros când vrea să zică:
— Mamă, mămucă, mi-e foame!

Smărăndița vine încet ștergându-și ochii negri cu șor- țul alb, cusut cu flori mărunțele de jur împrejur peste tot.

Mama Ilinca sare să deschidă portița și Murgana dă năvală la copaia gata cu atâta gălbenet înăuntru, și Smaranda intră și ea și zice:
— Mamă, bătrânico! ți-era dor de mine? și o umflă plânsul cu hohot.
— Ce e, mamă? Vai de mine! Ce plângi?
— Nu plâng, mamă... Ți s-a părut, mămuco dragă.. Iacă vezi, acuma râz... Am fost o nebună... M-am gândit... m-am gândit... la tata,

Și Smărăndița se porni pe râs ca copilul nebun, vesel și fericit, care nu știe încă să-și posomorască fruntea curată și senină, să-și încrunte sprâncenele bălane și să- și muște buzele trandafirii, făcute toate într-adins parcă spre a râde și a înveseli pe mama bătrână, cum înveseleș te raza caldă a soarelui câmpia roditoare. Smărăndița râdea acuma, dar mama ei Ilinca nu râdea; ea își întorsese privirile de la copila ei; ea nu vrea să se mai uite, să privească, să vază pe copila ei. Îi era teamă, îi era frică, îi era milă și o durea văzând pe această copilă dragă că plânge, că suferă, pe această copilă, care era singura ei mulțumire, singura ei fericire, singurul ei noroc pe acest pământ, după nenorocirile prin care trecuse, după atâtea și-atâtea suferințe mari, groaznice, după atâta nefericire înfiorătoare, înfricoșată, care o lovise fără cruțare.

A! Ea își aducea aminte acum iar prin câte trecuse, prin ce dureri scrâșnitoare, și parcă voia să gonească departe-departe gândurile negre și-ntunecate ca bezna adâncă a unei nopți fără nici o rază de lumină;ea vrea parcă să stingă de tot-de tot amintirea trecutului ei, ca să nu-și mai tulbure fericirea blândă care-i alinase sufletul ei chinuit, mâhnit, zdrobit. Smărăndița, fiica Ilinchii, asta era totul în lume pentru Ilinca, mama Smărăndiții.

Se gândea că această copilă, bucățică ruptă din soare, care dimineața se deșteaptă cântând cu glasul ei de zână îi stă împrejur și-i luminează zilele ei veștejite și ofilite, care seara adoarme ca un copil de țâță pe prispa de pământ în poala mămuchii sub mângâierile mâinilor ei bătrâne, fără să poată afla vreodată cum s-a isprăvit basmul ce-i povestește mămuca — cine a biruit: Făt-Frumos ori Zmeul? și a putut Făt-frumos să deschiză lacătul de aur și de diamant al palatului de cleștar cu iarba fiarelor, pe care i-a dat-o Zâna-zorilor a bună și miloasă, și să scape pe fata împăratului?... și a găsit floarea care, până să clipești o dată, mugurește, îmbobocește, înflorește și se scutură, ca s-o deștepte pe fată?... și a descoperit izvorul cu apă vie de soare nevăzut, de jivine neatins, de suflet muritor negustat, cu care să-și vindece setea pe care i-a turnat-o în inimă săgeata otrăvită cu bale necurate ale Zmeului, până să se apuce la trântă dreaptă voinicește? Se gândea că această copilă este copila ei și a lui Mitran...

Mitran! Doamne! doamne! Și cum se gândea la el, își întoarse fără să vrea privirile către Smărăndița, care-n adevăr acuma râdea din toată inima.
— Vezi, mămucă bună, vezi? iacătă, râz; iacătă, nu mai plâng.
— Să nu mai plângi, mamă, zise Ilinca mângâind-o frumos și domol și pe obrajii ei rumeni, și pe ochii ei negri, și pe părul ei plăviț. Vino de stai colea să-ți spuie mama un basm, un basm mândru.
— Tot cu Făt-Frumos și Ileana, mămucă?
— Nu, mamă dragă; am să-ți spui astă-seară un basm care n-o să te lase s-adormi; n-aș fi vrut să ți-l spui, ca să nu-ți întristez și să-ți posomorăsc suflețelul tău tinerel, dar m-am gândit că de! sunt bătrână, și n-ai auzit și tu la biserică pe moș popa cum citește la carte că omu-i ca iarba, zilele lui ca iarba câmpului! poate mâine-poimâine să mor...
— Mămucă! Nu vreau! Nu vreau eu să mori.
— Ei! mamă, tu ești tânără, tu nu știi: fiecare trebuie să-și facă rândul.
— Mămulică dragă...
— Și de-aia, m-am hotărât că trebuie să-ți spui odată ce mă arde pe suflet, trebuie să știi și tu. Nu se poate să mă duc lângă tatăl tău fără să știi și tu basmul meu.
— Spune, mamă dragă, te ascult, și-ți făgăduiesc că astă-seară n-am să mai adorm, măcar să știu de bine că m-apucă sfântul soare aici pe prispă cu capul în poala ta.

Smărăndița aduse din odăița lor de culcare o pernă și o rogojină, o așeză pe prispă, pe dasupra rogojinii puse un plocat, peste plocat o scoarță, pe urmă o velință, și pe dasupra un chilim, chilimul cel frumos și mândru, pe care au vrut să-l cumpere atâția boieri mari, dar mama Ilinca n-a vrut:
— Chilimul ăsta nu-l avem de vânzare, boierule; l-am făcut de zestre fetii.

Și după ce a așternut bine Smărăndița, un așternut moale ca într-un cuib cald, zice:
— Mămuco, aide și spune, nu mai pot de nerăbdare să te ascult.
— Aide, mamă dragă, să-ncep să-ți spui.

Ilinca se așeză pe așternut și copila se culcă cu capul în poala mamii ei iubite.

Se înnoptase d-a binelea și printre vârfurile salcâmilor de pe dealul din față se vedea luna plină, care se ridica încet-încet aruncând o lumină de parcă erau valuri de diamant topit. Noaptea era senină, dulce, blândă și plină de îmbătătorul miros al salcâmilor pe care-l purta un vântișor liniștit pe aripele lui străvezii din vârful dealului peste toată valea adormită, cufundată în somn liniștit, adânc, binefăcător.