IV

Când luna măreață și plină, fără măcar cea mai mică știrbitură, fără nici cea mai mică urmă de dinte a vârcolacului, se ridică strălucitoare dasupra vârfurilor pomilor mirositori de departe, tot văzduhul fără margini închipuite al lui Dumnezeu, albastru și străveziu de parcă-i cleștarul mai curat ca apa limpede, și valea întreagă adâncită într-o tăcere vrăjită și prispa pe care ședeau mama Ilinca cu copila ei Smărăndița, se umplură de o lumină vie și bălaie de semăna că ți s-ar fi deschis fundul sufletului ca să prinză tainele firii, din adâncul căreia se varsă în gândurile noastre crâmpeie-crâmpeie de destăinuiri care de care mai amețitoare și mai pline de slava lui Dumnezeu.
— Asculți tu, mamă? întrebă mama Ilinca, mângâind pe fiica ei, Smărăndița.
— Cum să n-ascult, mămuco bună? răspunse Smărăndița mângâind pe mama ei, Ilinca.

Și bătrâna începu basmul făgăduit. Glasul ei, la început dulce, domol, trăgănat și duios, pătrundea ca niște boabe scumpe de mărgăritar nestemat, vorbă cu vorbă, în sufletul copilii, ce asculta cu sete arzătoare acel basm năzdrăvan, pe care mama ei nu vrea să moară până nu i l-o povesti din fir până-n ață. Glasul bătrânii se aprindea povestind și din dulce se făcea puternic, din domol bărbătos, din tărăgănat și suios se făcea furtunos și zdrobitor.
— Ascultă, mamă dragă, și nu dormi.
— Ascult, zise Smărăndița potrivindu-și capul mai bine.
— A fost odată ca niciodată că de n-ar fi nu s-ar povesti; a fost odată un om frumos și cuminte și bogat.

Era frumos și voinic și mândru de nu se putea asemăna cu el nimenea cu numai din satul lui, dar și din toate târgurile mari; nu era om, nu era femeie, nu era copil să-l vază și să nu stea pe loc să zică:
— Fie că frumos și voinic și mândru om! Să trăiască și să aibă noroc!

Era cuminte cum nu mai era altul de cuminte, și cine-l cunoștea, bărbați, femei, copii, zicea:
— Fie că cuminte om! Să trăiască să se bucure de viață!

Era bogat, că avea cuprinsul lui, tocmai de colo, vezi tu? Unde e moara lui moș Tănase și până-n aria a veche și până-n dealul de dincolo de dealul ăsta al ciocoiului; și avea slugi douăzeci și patru, și douăsprezece pluguri oțelite și șapte vaci, Lunaia, Mărtica, Miercana, Joiana, Vinerica, Sâmbotina și Dumana, și paisprezece boi, că nu-i mai țiu minte pe nume, și patru mii de capete de oi și capre și porci, și poștalion cu șase cai, și un buiestraș care zbura ca rândunica, de puteai face cinci poștii cu el fără să-l adăpi, și să fi ținut paharul ras în palmă, nu se vărsa măcar o picătură, atât de lin zbura când se așternea la drum ca și iarba câmpului la suflarea vântului; și așa cine-i cunoștea bogățiile lui zicea:
— Fie că frumos și cuminte și bogat om! Să-i ajute Dumnezeu să se bucure sănătos de bogățiile lui!
— Și cum îl chema, mămucă? întrebă Smărăndița pe mama ei, Ileana.
— O să vezi tu pe urmă, răspunse Ileana Smărăndiții.

Ș-așa, mamă dragă, omul trăia pe moșiile lui fericit, și era ferice de toți câți s-apropiau de el; că nu venea sărac ori neputincios ori nevolnic la casa lui să nu plece miluit și ajutat; unuia îi piereau vitele, altuia îi ardea casa, altuia îi prăpădea voia lui Dumnezeu ogoarele, unuia îi mureau copiii — pe toți, pe toți îi ajuta să puie la loc paguba.

Omul lui Dumnezeu, suflet creștinesc și pace bună! Când veneau seara oamnii de la câmp și vitele de la pășune, se umpleau patru curți, și fierbeau opt căldări mari cu mămăligă de mălai măcinat boierește la moara lui moș Tănase, și se umpleau douăsprezece putinele, de câte cinci găleți una, de lapte pentru saramură; și după ce se isprăvea treaba toată și se dădeau vițeii la vaci, mieii la oi, mânjii la iepe și iezii la capre, și mâncau oamenii bine și se săturau și se-nchinau, numai veneau femeile de ridicau mesele și făceau curat în bătătură cu târnurile de nuiele de richită verde, și Radu cimpoierul își umfla cimpoiul și-ncepeau să-i tragă o horă românească pe nemiluite fete și flăcăi, și după ce jucau ei cât jucau, el din pridvor numa le zicea:
— Ei! acu, copii, mâncarăți, vă săturarăți, cântarăți, jucarăți, acu-i vremea de odihnă. Mâine până-n ziuă iar la treabă, c-așa e dat de la Dumnezeu omului: cât e ziua să muncească, noaptea să se odihnească. Mergeți fiecare pe la patul cui vă are; noapte bună și mâine cu bine și iar cu toții, cinstiți, sănătoși și veseli! Iar oamenii răspundeau:
— Noapte bună, stăpâne, și mâine cu bine și cu toții veseli, sănătoși și cinstiți!
— Hei, Hei! Ce vremuri bune, doamne-doamne! urmă Ilinca... cu glasul înecat de un oftat prelung și adânc. Cine ar mai fi crezut?

Și fata simți pe fruntea ei bălană o ploaie fierbinte de lacrimi.
— Mamă — zise ea ridicând capul plouat — acuma tu plângi... Spune-mi, te rog, mămuco bună; spune-mi, dacă iubești tu pe Smărăndița, care te iubește așa de mult pe tine; spune-mi dacă ai iubit tu pe tata; spune-mi, te rog, mămulico dulce și sfântă, cine era acel om? Cum îl chema? Pentru ce plângi tu când vorbești despre el? Tu de câte ori mi-ai spus basme frumoase, tu vorbeai de împărați mari, și de feți-frumoși mândri, și de zmei turbați, și de zâne minunate, și de cosânzene bălaie, și de păsări măiestre, și de flori cântărețe; dar tu n-ai plâns niciodată; niciodată n-a plouat din ochii tăi blânzi o ploaie ca aceasta care mă arde până-n suflet și-mi sfâșie inima de mila ta; spune-mi; te rog, te rog, te rog!
— Ai să vezi tu, așteaptă, zise mama. Iacătă nu mai plâng: să-ți povestesc mai departe.
— Bine, mămuco, zise Smărăndița. Ea luă colțul mărămii de borangic a bătrânii, îi șterse ochii mamii, își șterse fruntea ei și-și culcă iar capul pe genunchii Ileanii, care urmă cu glasul potolit:
— Omul acela, când îi veni vremea să se însoare, trimise pețitori la fata cea mai frumoasă din sat, o fată ruptă din stele, și mândră ca o zână, și cuminte ca o sfântă, și harnică și sprintenă ca o furnică ș-o albină, și bună ca o azimă caldă, și dulce ca fagurul de miere. Erau potriviți unul cu altul, parcă Dumnezeu îi făcuse întradins unul pentru altul, pe el pentru ea, pe ea pentru el.
— Și s-au căsătorit amândoi, mamă? întrebă Smărăndița.
— Da, s-au căsătorit, mamă dragă.
— Și au avut copii?
— Numai una.
— O fată, desigur?
— Da, o fată.
— Și cum o chema, mamă, pe fată? întrebă Smărăndița.
— Ai să vezi tu, draga mamii, răspunse Ilinca.
— Bine, zise Smărăndița.
— Ascultă, urmă Ilinca. S-a făcut nunta — nuntă mare, bogată, strălucitoare, veselă, românească, știi, cum ți-am povestit eu de atâtea ori ție că se fac nunțile mari, bogate, strălucitoare, vesele, românești, ca în toate basmele frumoase pe care ți le spui în toate serile ca să te adorm ca pe un copilaș gingaș, mititel, bun, blând și iubitor, cum adoarme cloșca puișorul ei auriu și micuț cât o gâgâlice sub aripile ei călduroase, și-i gungunește din cioc, și el, somnoros, chiorțăie mărunțel din gușuliță tot încet și iar încet și mai încet, domol de tot, până când își face bine loc în puful moale de la pieptul fierbinte al mamii, și pleoapele golașe i se-nchid binișor și dulce, și gâgâlicea de puișor adoarme și doarme, doarme fără nici un vis de grijă, ori de necaz, ori de mâhnire care să-i tulbure odihna, liniștea, mulțumirea, fericirea...

Nuntă mare — că s-au adunat de pe șapte hotare depărtate, din patru colțuri de zare luminoasă, nuntași și nuntașe, călări, în căruțe, în chirvane și pe jos, și cu plutele au venit din vârf de munte pe apa mare, care trece pe dincolo de iazul lui moș Tănase Cârnul, că încă zicea și bătrânul, dar p-atunci tot nu era așa bătrân ca acuma, acu vreo douăzeci de ani...
— Douăzeci de ani! zise Smărăndița.
— Da, douăzeci de ani, mamă dragă.
— Dar eu de câți ani sunt, mamă? întrebă Smărăndița.
— Tu?... Lasă, ai să vezi asta mai târziu; îți spui eu ție, mamă dragă, răspunse Ilinca. Ș-așa zicea bietul moș Tănase Cârnul: „Doamne, doamne! Ce mândrețe ! Așa nuntă mare cu atâția colăceri și nuntași n-am văzut eu de când sunt, și nici nu mai crez să am eu atâtea zile să mai văz așa de mare!”

Nuntă bogată — că s-au tăiat atuncea peste o sută de capete de vite, boi, porci, miei, berbeci, și păsări o groază, curcani, rață, găini, gâște, pui, boboci, și erau toate grase, dolofane și frumoase să le mănânci cu ochii, ca la curtea unui om bogat unde și-a pus Dumnezeu mâna lui bună ca să facă să curgă belșug din destul și cu prisosință, și s-au destupat și s-au secat de istov treizeci de buriașe burtoase pline cu rachiuri bune de casă, și mai tari și mai potrivite, și mai dulci, încropite cu miere albă ca laptele, și zece boloboace pântecoase și trei buți ca niște namile cu alb, negru, roșu, profir, vechi ros, bătrân de când era moș Tănase copil, de zicea, după ce l-a-nțărcat:

„Mamă! dă-mi țâță, mamă! că te bat!” că moș Tănase a fost întors la țâță și a supt până i-a crescut toți dinții; dar nu știu la alde mă-sa răposata, Dumnezeu s-o ierte și s-o odihnească, cum o fi supt, dar la nuntă știu c-a supt, și era mucalit și glumeț nevoie mare, că zicea mereu, țiu minte ca acuma, când venea la cep unde-mpărțeau vătășeii vinul:
— Mamă! dă-mi țâță, mamă, că te bat! și râdea lumea de se prăpădea de râs.

Nuntă strălucitoare, veselă și românească, că s-a ars patru butoaie cu păcură și două sute de brazi, de luminau toate dealurile că parcă era ziuă cu mândrul soare pe cer, și pâlpâia flacăra și trosneau crăcile și frunzele brazilor, și în cinci bătături câte cinci cimpoieri au cântat zece zile și zece nopți de-a rândul de auiau văile și mușcelele, și chiuiau flăcăii și fetele și nevestele și bărbații și vădanele și copiii, și o râpâiau și o băteau în loc când la dreapta, când la stânga, dă-i așa ș-așa, ș-așa; și numai după ce ostenea un rând, haid! altul la loc! și trage-i românește cu inima veselă, și a ținut cheful dintr-o duminecă până-n joia ailaltă, de gândesc că cine a fost la nunta aia mare, bogată, strălucitoare, veselă, românească, și la morți or pomeni așa ospătare, așa petrecere p-așa mândrețe.

Ileana se opri să-și tragă sufletul.
— Dormi, mamă? întrebă ea pe Smărăndița.
— Nu, mamă bună; cum să dorm, când îmi povestești tu așa minuni?
— Adă-mi, draga mamii, o bărdacă de apă proaspătă, că tu ești tânără și eu bătrână, ș-așa e dat de la Dumnezeu că omul tânăr să nu lase pe ăl bătrân.
— Numaidecât, mamă dragă, zise Smărăndița. Ea se sculă sprintenă în picioare și când dete cu fața drept în bătaia lunii și se uită ea la lună și luna la ea,parcă erau mai frumoase, mai bălane, mai plăvițe, mai mândre și mai strălucitoare și una și alta.

Smărăndița își luă cofița, bărdăcuța și ștergarul și merse la șipotul care șoptea cu susurul lui tainic sub malul din fața căscioarelor lor. Aci își umplu pumnii ei mici și drăgălași cu apă rece și se spălă pe ochii ei negri și se șterse cu ștergarul alb. Apoi spălă cofița și bărdăcuța smălțuită cu smalț verde, pe care o căpătase de la pomana mamii Catrinii, nășica ei a bună, de-o iubește ca pe copilul ei, de când i-a murit bietii bătrâne fata ei, Florica. Smărăndița clăti bine cofița și o umplu cu apa lui Dumnezeu a sănătoasă de-ți dă viață când o bei și-ți răcorește sufletul însetat, și se-ntoarse-n fuga mare, și luă o bărdăcuță și zise:
— Ține, mămucă dragă, c-așa e dat de la Dumnezeu: bătrânul să se odihnească și tânărul să-l slujească. Ilinca bău trei bărdace pe nerăsuflate.
— Bogdaproste! să fie morților părinților! zise bătrâna, și tu să crești mare, cu minte și cu noroc! Să-ți dea Dumnezeu tot bine și tot ce dorești, după inima ta a bună, miloasă și darnică. Șezi colea la locul tău și să-ți povestesc mai departe.

Smărăndița sărută pe mama ei pe fruntea ei încrețită, pe obrajii ei veștezi, pe ochii ei blânzi și liniștiți, în care strălucea multă bunătate amestecată cu multă mâhnire și din care se vedea multă suferință, multă dragoste, multă iubire și multă nenorocire. Apoi fata se așeză iar frumos la locul ei în poala mamii, și Ilinca urmă basmul înainte:
— S-a isprăvit nunta. S-au dus nuntașii și nuntașele înapoi pe la casele și pe la treburile lor care-i doreau după atâta petrecere, fiecare după cum veniseră, care călare, care în căruță, care-n chirvan, care pe jos; numai ăi de veniseră cu plutele nu s-au mai putut întoarce acasă tot cu plutele, că plutele nu pot să suie pe apă la deal; ș-așa s-a dus fiecare după cum a putut.

Acuma a-nceput viața bună și sfântă pentru însurățeii tineri: el o iubea pe ea ca pe ochii din cap, ea îl iubea pe el ca luminile ochilor. Era o viață fericită și le mergeau toate în bine, parcă Dumnezeu le da în fiecare zi de dimineață blagoslovenia lui din toată inima. Curgea belșugul mai mult ca apa la moara lui moș Tănase, că și zicea băitul bătrân:
— Să am eu atâta apă să poci măcina câte grăunțe aveți voi... hei! hei!
— Dar n-ai destulă apă de la Dumnezeu, moș Tănase? îl întrebau însurățeii.
— Aș! Nici pe a mia parte câte grăunțe aveți voi!

Da las' că-i bine: sunteți oamenii lui Dumnezeu; n-aveți numai pentru voi, aveți și pentru alții; să vă ajute domnul Christos să stăpâniți sănătoși și Maica Precista să vi le-nsutească și înmiiască.

La anul Dumnezeu milostivul a pus vârf bunătăților lui, că le-a dăruit o copiliță ca o minune. Mare bucurie a fost la casa oamenilor, și bărbatul a zis:
— Nevastă, copila asta este norocul nostru ăl mare... S-o botezăm.
— Cum a botezat-o, mămucă dragă? întrebă Smărăndiț a.
— Lasă, c-o să vezi tu, mamă, îți spun eu, zise Ileana, mângâind-o ușor, blând, duios, dulce, milos pe păr și pe frunte, ca și cum îi era frică să nu strice cu mâinile ei osoase, veștede, bătrâne, frumusețea, frăgezimea, tinerețea acelui obraz strălucitor, acelui chip de zână bălană de soare neatinsă, de voinic nevăzută, de ochi omenesc nedeochiată, din povești.
— Bine, mamă dragă, zise Smărăndița; spune mai departe.
— S-o botezăm, zise nevasta...

Și s-a făcut botezul. Un botez tot așa de bogat, de strălucitor și de vesel ca și nunta. Și s-a-mpărțit la flăcăi o sută de perechi de bete, bătute cu mărgele de toate fețele și cu fir alb și galben, cu brâiele lor, cu chimire de curea galbenă, bătute-n ținte de alamă cu floare-n măciulie și-n nasturi de sidef cu fel de fel de ape cum e curcubeul de pe cer; și la fete s-a-mpărțit pânză albă de târg lată de un cot și trei rupi[i], peste o mie de digrimele, și tot atâtea testemele și catrințe la neveste; și la bărbați și la copii fiecare pe potriva lui câte ceva, ba un bici de opt cai, ba un cojocel, ba o pereche de cizme ori de iminei, ba o iconiță, ba la cărturari Visul Maichii Precistii și Alixăndria ori Avestița aripa Satanii și Halimaua și câte toate, aduse în două căruțe pline, încărcate, ticsite, tocmai de la târg de la Drăgaica; și popii o sfită nouă, și la biserică două icoane împărătești și zece oca de lumânări de ceară albă și cinci oca de tămâie și un burdușel de untdelemn grecesc.
— Toate astea câte le-am cheltuit, Ileano, sunt în cinstea ta și pentru norocul Smărăndiții, copila noastră... Smărăndița se ridică în picioare deodată, dând un țipăt prelung, plângător, dureros, sfâșietor.
— A! Mamă bună! Mămuco dragă! Ce-ai zis? Ce-ai spus? Ce-ai grăit? Ce-am auzit?

Ileana își acoperise fața și tremura; ochii ei se umplură de lacrimi. Zisese, spusese, grăise acele cuvinte, acele nume fără să vrea, biruită de șuvoiul puternic al amintirilor ce curgeau, se rostogoleau, se avântau în închipuirea ei, în gândul și sufletul ei, care putuse să le ascunză până acuma, dar ele, nemaiputând suferi tăinuirea, izbucniseră ca o apă de munte pe care în zadar un zăgaz slab, clătinat, zguduit și dezrădăcinat de vremuri sencearcă s-o mai oprească ori s-o abată din calea ei, unde e mânată cu o putere biruitoare, covârșitoare, neînfrântă.
— A! strigă Smărăndița, scuturându-și părul plăviț ca fuiorul de borangic netopit în razele bălane ale lunii, ce parcă privea cu dragoste și milă caldă la mamă și la copilă și le-arunca razele mângâioase spre a le alina, domoli și potoli răscoala sufletului lor zbuciumat până în adâncul lui, ca un lac asupra căruia s-a abătut viforul îngrozitor ca să-l miște și să-l zbată până în fundul fundului.
— A!... Smărăndița! Ileana! Mitran!... Eu? Tu?... El?... Noi!... Care va să zică tu îmi spui suferințele vieții tale, vrei să-mi arăți istoria lui bietu tata?...
— Da.
— A! zise Smărăndița... Voi să știu de ce a murit el? Spune... spune! spune!
— N-a murit.
— Trăiește?
— Nu!
— A fost omorât?
— Da!
— De cine? Spune...