V

Pe când jos, în valea scăldată-n lumina blândă, molatică și domoală a lunii pline, pe prispa săracă, umilită și nebătătoare de departe la ochi, stau o mamă și o copilă, una povestind și alta ascultând, o poveste tristă, neagră, înfiorătoare, grozavă, care le chinuie, le strivește, le sfăramă inima storcând dintr-însa valurivaluri de lacrime de înduioșare, de milă, de sfinte amintiri neuitate — ce se petrece sus în deal? Ce se petrece în casele mândre, care se ridică albe, sclipitoare, bogate și fudule, înconjurate de păduriștea de salcâmi înfloriți, din frunzetul cărora vântul se încarcă la fiecare bătaie cu miresme îmbătătoare, pe care, ca o cădelniță uriașă, le împrăștie în mișcări regulate pân toată valea ca într-o sfântă biserică largă, al cărei tavan albastruargintiu e luminat cu atâtea mii de policandre ale lui Dumnezeu și cu o candelă mare-mare, aprinsă parcă de chiar mâna lui domnul Christos pentru pomenirea mamei lui fecioare?

În casele de sus e petrecere strașnică.

În salonul cel mare, care dă cu patru ferestre largi și o ușă la mijloc pe pridvorul din față, este o adunare veselă, zgomotoasă, tânără, nebună.

Salonul, ca și încăperile celelalte, sufragerie, odăi turcești, salonașe mai mici, iatacuri pentru stăpâni și pentru musafiri, este o minunăție de frumusețe, mândrețe și bogăție. Tot ce poate să-și închipuiască mintea omenească mai strălucitor, mai mândru și mai bogat este grămădit în această încăpere; este un cuib de zână, un palat vrăjit din povești.

Un cuib de zână, în adevăr, pentru că stăpâna de odinioară a acestor minunății fusese marea logofeteasă Marghiolița Sorescu, soția marelui logofăt Iordache Sorescu și fiica marelui ban Ienăchiță Grozeanu. Marea logofeteasă Maria Sorescu fusese una din acele femei făcute parcă înadins ca să arate că una din cele mai mari puteri pe pământ este frumusețea, și pentru a face bine și pentru a face rău. Copilă a unui om mândru, bogat și puternic — pe acele vremuri când nașterea deosebea pe oameni, făcând încă din leagăn pe unii robi nenorociți, umiliți, osândiți și blestemați pentru vecii-vecilor la chin, rușine și suferință, pe alții stăpâni, fericiți, mândri, cruzi, ursiți pentru vecii-vecilor să stăpânească, să robească, să zdrobească pe semenii lor — Marghiolița era de o frumusețe rară, o icoană de sfântă, ruptă din peretele bisericii și aruncată plină de viață în lume, pentru ca toată lumea să-i cază în genunchi și să i se-nchine.

Crescuse de mică în alintări și mângâieri și îngrijiri; tatăl ei, marele ban, nebun de dragostea părintească, mândru de numele lui, pierduse pe mama ei și pentru copii în vremea ciumii și rămăsese numai cu această copilă, la care se uita ca zgârcitul la o comoară nestimată, care dacă ar fi atinsă, el ar muri, căci n-ar mai înțelege prețul vieții, n-ar mai pricepe pentru ce mai luminează soarele acest pământ ticălos, trist, nenorocit și pustiu.

Marghiolița era de șaisprezece ani când marele logofăt Iordache Sorescu veni să o ceară în căsătorie marelui ban. Era o pereche potrivită. Marele logofăt era un tânăr frumos, înalt, chipeș, nobil, copil al unei familii mari, dintre cari atâția se arătaseră vrednici români pe vremuri întru apărarea moșiei strămoșești în luptele cu puhoaiele de vrăjmași de toate neamurile și limbile, ce năvăleau mereu asupra acestei mult-încercate țări blagoslovite de Dumnezeu.

La început, marele ban nu voise să-și dea copila în căsătorie, zicând că el nu se poate despărți de ea, pentru că n-are încredere că copila lui, Marghiolița, are să fie fericită, nu are încredere în nimeni că va ști să prețuiască acest tânăr odor împărătesc și să o facă fericită pe potriva frumuseții și mândreții ei. Dar marele logofăt, Iordache Sorescu, nebun și deznădăjduit de acest răspuns, care i se da regulat la toate făgăduielile lui călduroase, la toate jurămintele lui de credință și de dragoste, a alergat la picioarele lui vodă, i-a spus cum merge pricina și a plâns și a sărutat tălpile măriei-sale și a strigat:
— La mila măriei-tale alergat-am să nu te-nduri, dacă mai vrei să păstrezi slujbele plecatei și credincioasei tale slugi. O poruncă a măriei-tale și robul măriei-tale, marele măriei-tale logofăt va fi fericit; iar dacă nu, hangerul ăsta va intra în fundul inimii mele până-n prăsele.

Și a și scos înaintea măriei-sale hangerul, pe care i-l dăruise măria-sa pentru slujbele ce i le făcuse tânărul logofăt. Era un hanger de Damasc cu prăsele de sidef legat în aur și-n pietre nestimate, pe care-l purtase odată viteazul Soliman, și pe care măria-sa îl avusese trimis în dar de la vizirul.

Atunci vodă a strigat râzând, cum era bun și glumeț:
— Stai, nebunule, că-ți rup urechile! Să nu-mi faci piază rea în casă sâmbăta dimineața pe nemâncate!...

Astea sunt parapone trecătoare de dragoste. Cine n-a trecut pân' ele? Nu te apelpisi, arhonda-mu, că toate au să-ți iasă cu plin!

Și numaidecât a bătut vodă de trei ori în palme și a venit un cavaz și l-a trimes vodă s-aducă techer-mecher pe marele ban Ienăchiță Grozeanu, și când a venit bătrânul, măria-sa zice:
— Ei! ce am auzit? Dai marelui logofăt Iordache Sorescu pe fiică-ta Marghiolița? Bine faci, arhonda-mu ! Tocmai vream să-ți spui că și eu pusesem, în mila mea pentru neamul și casa voastră, ochii pe tânărul ăsta. Să-și trăiască și să-i vezi ani îndelungați fericiți... Eu le sunt naș! Pas de răspunde, mare bane, ceva împotriva vorbelor măriei-sale!

Și astfel, a doua zi chiar, duminică, cu blagoslovenia mitropolitului, fiind nuni mari vodă și doamna, fiica marelui ban Ienăchiță Grozeanu, Marghiolița, a fost cocoana mare logofeteasă a marelui logofăt Iordache Sorescu. S-a prăpădit lumea aceea parcă n-a mai fost de când lumea!

Așa trec oamenii noștri valuri-valuri în clipe scurte și repezi pe acest pământ, în această viață în care toate sunt zădărnicii, afară de fapta bună ce trebuie să se socotească odată și-odată, fiindcă oamenii pier, sunt trecători și muritori, dar omenirea nu piere, e statornică și nemuritoare, și ea socotește și păstrează amintirea faptelor noastre, pe cele rele le uită câteodată, le iartă totdeauna, dar pe cele bune nu le uită niciodată și totdeauna le pomenește și le binecuvântează.

Din căsătoria marelui logofăt cu fiica marelui ban, a căpătat viață Mișu Sorescu.

De mic pierzând pe mamă-sa și pe tatăl său, el a fost crescut de rude. Trimis de mic la Paris, a șezut acolo peste douăzeci de ani și acolo a cheltuit, în desfrânări rușinoase și în ticăloșii nesocotite cu străinii și străinele, jumătate din averea lui uriașă. Purtând un nume mare, a fost chemat de prieteni și rude în țară, atunci când, averea fiindu-i încurcată, nu mai putea să mai ducă luxul în care era obișnuit să trăiască la Babilonul modern; aceasta la încemnat, fiind și sătul de atâta zgomot, de atâta viață destrăbălată, care-i ruinase pe jumătate averea și aproape de tot sănătatea, să vie înapoi în patrie, unde, fiind la putere guvernul reacționar, fu numit numaidecât într-un fotoliu de deputat — ales de colegiul pe atunci al patrulea, astăzi al treilea, de colegiul țărănimii românești, în momentul când el nu intrase încă în țară, când era încă pe drum, fiindcă, din cauza întreruperii circulației prin inundații, fusese silit a se opri două zile la Viena. Depeșa de felicitare a partizanilor noului deputat l-a găsit tocmai la Grand Hotel, unde făcea un chiolhan strașnic cu niște baletiste de la Operă. El a desfăcut depeșa care-i anunța alegerea sa și a strigat, beat de șampanie și de lichioruri, luând în brațe și sărutând o baletistă:
— Vive la Roumanie !

Iar acele femei pierdute au repetat în cor, cu accentul lor vienez, făcând un zgomot infernal:
— Fif la TTummanie!

Acuma d. Mișu Soresco de Grozny — căci acest nume, combinat din al tatălui și din al bunicului, îl purta încă de la Paris — se afla la moșia Grozenii, veche clironomie rămasă de la bunicu-său, marele ban Ienăchiță Grozeanu. D. deputat al țăranilor, care de-abia știa româ- nește, ospăta la Grozeni pe mai mulți prieteni, dintre care pe un june pictor francez de mare talent, Victor Bonnet, o cunoștință de la Paris, care călătorea de plăcere prin Orient.

Șampania înghețată curgea în valuri, fumul de tutun se ridica în tavan și pornea pe ferestre ca niște nori fantastici bătuți de vânturi, râsetele, glumele, jocurile de cuvinte nu mai conteneau.
— Tăcere! strigă un ștrengar bătrân, cănit și sclivisit, care avea obicei să facă mici servicii galante tinerilor săi prieteni. Dacă mă iubiți voi pe mine, tăceți să ne spună Mișu o nouă aventură a lui.
— Iar amorezat, mon cher? strigă tânărul Costică Melinescu.
— Și încă așa cum n-am fost niciodată, ma parole d'honneur! zise Mișu; o adevărată pasiune! Un...
— E turbat! e nebun! întrerupse Fănică.
— E o femeie du monde? întrebă Iorgu Doroneanu, care zicea că alte femei nu există pe lume, afară „poate” de artiste.

Fănică, veșinicul confident, începu să râdă cu hohot de întrebarea lui Iorgu, pe când Mișu tăcea și-și mușca buzele.
— E o artistă?
— E o...
— O ce?
— O țărancă, zise serios Mișu, încruntându-și sprincenele- i negre cu un zâmbet trist.
— A! strigă Costică. Avem dar o idilă! Și cum se numește juna păstoriță, domnule Fănică? Să vedem dacă d-ta, care le știi toate, o știi și p-asta?
— Să spun, Mișule?
— De unde știi? întrebă Mișu și mai încruntat.
— Ce-ți pasă?
— Mă prinz că nu poți să știi.
— Dacă mă necăjești, o spui.
— Dacă o știi, spune.
— Ei bine, dacă vreți să știți cum o cheamă pe fericita care stăpânește astăzi inima tânărului nostru amic Mișu, ascultați... E o minune de țărăncuță, ce-i drept, și doar mă pricep și eu la asta, și o cheamă...
— O cheamă?...
— Smă-răn-di-ța!