De critică mi-e scârbă! Cunosc simbolul vorbii.

Posteritatea dreaptă mă judece ș-acuze!

Surâsul să se stingă pe veștedele buze:

N-aud acorduri surzii, nu văd scânteia orbii!

Eu singur....!... ș-apoi chorul întreg de nouă muze!

Cu glasul invidiei să croncănească corbii,

Eu am să strig, felibru trufaș,urbi et orbi

A voastră larmă poate d-abia să mă amuze!

Mă duc în mantia-mi largă înfășurat ca Dante:

Când tactu-l bate-Apollo, maestrul meu divin,

Viața-i sinfonie, amorul - sfânt andante...

Eu cânt! Ce-mi pasă mie! Nu știu de unde vin,

Nici unde merg: traduc doar-un cântec din senin

În rime simboliste și abracadabrante!