Îmi vin adeseoară furii:

    voi să sdrobesc această harfă

Și, din informele ei țăndări,

    un auto-da-fe să fac!

Decât a fi prostituită

    și cântul meu a fi o marfă,

Să piară coardele în flăcări!...

    de-acu pe veci eu voiu să tac!

Desprețuiesc onori, avere;

De slavă m-am hrănit destul!

Alt orizont privirea-mi cere:

De-așa nimicuri sunt sătul!

Să nu-mi azvârle-atotputinții

Nici o favoare... Nu! n-o vreu!

Am o comoară-n fundul minții;

De-ajuns îmi sunt acuma eu!

Trec astăzi ignorat prin lume,

Dar, trainic, las în viitor

Un semn, o glorie, un nume

Acestui imbecil popor!

Să lingușesc telurici patemi?

Reptilă eu?... Prea mândru sunt!…

Apollo calea demnă-arate-mi

Pe-acest tâmpit, senil pământ.

Mulțime brută și ingrată!

Cu-a mea cântare nu putui

În viață-mi să te mișc o dată...

Și-odat'... o să-mi ridici statui.

“A! ești nebun!” mi-au zis mișeii.

“Da, sunt nebun!” răspuns-am eu…

Ca voi strigau și fariseii

Crucificând un Dumnezeu!

Tenebre fără fund mă-nghită,

De-oi face din divina harfă

O palidă prostituată

Și din cântarea mea o marfă!

Pe coardele acestei lire,

Voi întona un cânt sublim:

Poet sunt! nu voi umilire...

Poeții... nu ne umilim!