III

Cititorii noștri au urmărit, desigur, procesul literar, pe care l-am consemnat în două numere subt acest titlu: Cazu-Cuza.

Se părea că în acest proces domnul Cuza avea toată dreptatea și că amicul Teleor era amenințat să fie osândit de Tribunalul republicii literelor.

Dar iată un avocat nou se prezintă să apere pe amicul Teleor; el face apel la opinia publică și așterne o magistrală pledoarie prin „Evenimentul” din Iași în favoarea amicului nostru.

Iată în rezumat modul ingenios de apărare al acestui eminent avocat.

„Teleor nu poate fi nici acuzat, necum osândit, că ar fi răpit bunul d-lui Cuza. Pentru ce? Pentru cuvântul simplu că acel bun nu era al d-lui Cuza. Poate cineva răpi de la cineva ceea ce acest cineva nu are? Sau dacă acest cineva are acel ceva fără să fie al lui, atunci opinia publică trebuie să osândească mai întâi pe acel cineva care a răpit acel ceva dela altcineva... Prin urmare, să lăsăm deocamdată, onor. Curte, pe Teleor, și să regulăm pe Domnul Cuza”.

Și după această pledoarie de înaltă știință, avocatul produce în fața Onor, Curții, următoarele documente:

Neamțul'

(Fliegende Blaetter, de acum 16)

Manch Kleiner um sich gross zu zeigen Hat versuchi, empor zu steigen Auf ein Geruest. Ach! Wenn er doch wuesst, Dass man in der Hoeh' noch kleiner ist.

urmează epigramele: A.C. Cuza (1886), Teleor (1901).

Și în fine avocatul lui Teleor, ca să dispună și mai bine pe Onor. Curte în favoarea clientului său, ilustrează apărarea cu un truc ingenios...

Așează cele trei epigrame la rând, pe a lui Cuza întâi, apoi pe cea nemțească și la fine pe a lui Teleor, apoi își încheie pledoaria:

„Putem zice, Onor. Curte, punând pe Cuza de o parte și pe Teleor de alta, iar pe neamțul la mijloc, că bietul neamț șeade răstignit ca Domnul Christos între doi — epigramiști români”.

Moftul Român, nr. 4, 1902