Mic și mare

Trece un prăpăd pe lume...

Dinspre larg de ocean,

Cu ce neagră turbă bine,

vine vajnic uragan!

E o spaimă-n toată firea...

Păsări albe fug, s-ascund;

Pinii seculari se-ndoaie;

pești, jivine merg la fund.

Urlă ape biciuite,

dau nebune către mal;

Calcă unul peste altul

și se-nghite val pe val.

Geme farul... Un grăunte

de nisip, nepăsător,

Râde de urgia oarbă

și de groaza tuturor;

„Râzi? Nu vezi?” l-întrebă farul.

„Ba văd bine” zice el;

„Ș-apoi, dacă vine, — vină!

Sunt atât de mărunțel!

„Rădăcini eu n-am, să-mi pese!

nu mă simt deloc legat —

„Ori în adâncimea mării,

ori la soare pe uscat —

„Să mă spulbere de-aicea,

cu tot eu am să rămân:

„Mie, unuia, oriunde,

singur cerul mi-e stăpân!”

(Convorbiri critice, anul I, nr. 19, 1 Octombrie 1907)