Era pe vremea când purtau

Cocoanele niște turnuri

Ș-un malacof piramidal

Și alte multe umpluturi...

Ion Ciornei, un țopârlan,

Un românaș de viță veche,

Purtând suman, purtând ițari

Și-o țurcănească pe ureche,

A fost luat la militari...

Da-n loc să dea de greu și el

Ion ajunse vistavoi,

Noroc! la domnul Colonel.

Băiat voinic, făcea de toate:

Era rândaș, spălătoreasă,

Și vizitiu și bucătar,

Și sofragiu și fată-n casă.

Ion putea fi orișice,

Mă rog, și doică-ar fi putut;

Dar moașa casii l-a aflat

Că are laptele bătut.

Așa, Ion cu colonelul

Lucra-ntr-o seară la grăpat.

Când iată doamna înfoiată

Sus în balcon s-a arătat.

Ion numaidecât se-ntoarse

Si se opri pe gânduri dus,

Uitându-se plin de mirare

La malacoful cel de sus.

Don'Colonelul îl întreabă:

– Ce te-ai holbat așa, țigane?

– Mă mir, trăiți, don'Colonel,

Mă mir de ce văz la cocoane;

Cu malacofu-așa umflat

Cum poți s-o pupi? că nu se poate

Nici să te-apropii. - Măi ce prost!

Țigan! când vreau s-o pup, și-l scoate.

– Și-l scoate? a răspuns Ion;

– Așa ți-e vorba?... A-o-leu!

– Așa, trăiți, don' coronel...

Așa... o pup și eu!