Magnum Mophtologicum

Un împărat își puse-n gând

Să facă-o mare carte,

În care vorbele pe rând

Să aibă toate parte.

Voia un falnic monument,

Un magnum oarecare...

Atunci chemă pe un bătrân,

Limbistul cel mai mare —

Un om ce știe pe de rost

Nu numai ce-i pe lume,

Ci câte se petrec și-n cer

Din fir în păr anume —

Și-i zise: “Știu, de istorie

De mult că te-ai lăsat

Și că d-acuma numai limbii

Pe brânci te-ai consacrat...

Fă-mi dar și mie ce te rog,

Te voi plăti cu aur,

Posterității să lăsăm

Un magnum, un tezaur.”

“Prea bucuros, măria-ta,

Primesc ce-ați poruncit,

Și, ca să dau dovezi de limbă,

Mă simt prea fericit.”

Și s-a pornit bătrânu-atunci

La lucru cu ardoare...

Dar, vai! păcat! s-a-nțepenit

Cu limba în a mare.

Oricum, noroc că-i spiritist —

Lucrarea lui înaltă,

Speranță-avem: o va sfârși

Din lumea cealaltă...

Share on Twitter Share on Facebook