Acum vro șeapte sau opt ani,

Niște ciobani

Căutau să pripășească

Un dulău, ca să păzească

Pe oi

De lupi. - Vai de noi!

Vor zice-ndată unii liberi-cugetători:

N-are să vie-o vreme

Când oile să n-aibă de lupi a se mai teme?

Zău, după mine, de multe ori

Cugetătorii-liberi sunt

Ființe prea ciudate;

O clipă nu te lasă s-ai parte decuvânt.

Să n-apuci, din păcate,

Să-ncepi cu dânșii vorba, c-apoi să te mai ții

Sute și mii

De cugetări înalte și reflectări profunde

De mult rabd, îns-acuma voiesc a le răspunde

Da, domnii mei,

Cu prea mare dreptate

Aveți cuvinte de pietate

Pentru miei...

Sau oi... dar, docamdată,

Liberi-cugetători,

Ascultați povestea cu ciobanii; ori...

Eu voi tăcea ca să v-ascult.

Nu zău! îmi place foarte mult

S-aud palavre lungi și late,

Și despre-aceasta probe pot da necontestate:

La Cameră sunt nelipsit.

Și, la tot ce s-a vorbit

În Atheneu

Eu

Am fost cel mai fidel dintre auditori.

Fac haz pe oratori...

Dar... să lăsăm acestea,

Și povestea

Începută să urmăm:

Ciobanii noștri, așadară,

Plecară

Dulăul să-și găsească.

Umblară cât umblară

Și detere-n sfârșit

D-o javră jigărită,

De foame leșinată, cu părul năpârlit.

Cum îi văzu,

Potaia-afurisită

Își puse coada-ntre picioare, făcu trei tumbe și-ncepu

Să se tăvălească,

Să se lingușească,

Să chelălăiască,

Ca toți câinii nemțești

Când, leșinați de foame, doresc să-i miluiești.

Li se făcură milă de șarlă: o chemară,

Șarla-i urmă,

Și-astfel cu toți plecară.

O duseră la stână și șarl-aci jură

Pe lege. - Cum se poate?

Dar șarlele n-au lege, ș-arfi de necrezut,

Veți zice; fugi d-acolo! -Știu bine-aceste toate,

Dar iacă s-a putut!

Șarla jură pe lege, onoare, conștiință,

Nu râdeți de,... să fie un câine de credință.