Iar când, sfioasă umbră, prin ceața rece-a serii

Purtându-ți trista taină, de gânduri chinuit,

Târziu te vei întoarce înfrânt și istovit,

Spre casa părăsită în văile uitării,

Tu, cel ce-ai cules floarea spinoasă-a-nstrăinării

Și-a ei mireasmă-amară cu patimă-ai sorbit,

La-ndemnul Amintirii ce-n prag ți-a răsărit,

Nu te lăsa ca pradă să cazi înduioșării

Zadarnice. Respinge deșarta-i mângâiere

Și oricât de adâncă ar fi a ta durere,

Trufia nu ți-o pierde, rămâi nepăsător,

Nu te opri, nu plânge, și dacă-ți stau morminte

În drum, treci peste ele, înnăbușe-al tău dor,

Și-n neagra noapte pleacă, cu fruntea sus-nainte.