Minunea Sfântului Grigore Papa

De furia furtunii au nu te temi, străine

Cu searbăd chip, ce singur, prin ceață, treci gemând,

De te vei pierde-n codri amar va fi de tine,

Nu vezi cum fierb nori negri la zare fulgerând?

Ascultă vântul rece în apriga-i mânie

Ce sumbru vaier smulge stejarilor trufași,

Stă gata să pornească năprasnica urgie

Cerească, și mai pregeți? - oprește ai tăi pași!

Chiar pasărea de noapte ce-a cobe-n selbă țipă

La cuibu-i se întoarce în turnul părăsit

Să-și oploșească puii și, tremurând, în pripă,

Tot ce e viu s-ascunde de spaimă năpădit.

Hai, dar, în sihăstria din vechile ruine

De te adăpostește și tu, rămâi la mine.

– Nu, nu pot, îmi răspunse cernitul călător,

De buna ta primire sorțit sunt să n-am parte,

Pleca-voi înainte, în noapte, sunt dator

Să merg fără-ncetare și fără țel, departe,

Și nu știi de odihnă ce sete mi-e, ce dor...

– Rămâi, și locuința-mi tu ia-o drept a ta,

Ca și cum tu stăpânul ai fi, iar eu străinul,

Găsi-vom înăuntru cu ce ne ospăta,

Vom împărți frățește azima, mierea, vinul,

Apoi la vatra caldă, pândi-vom blânda clipă,

Când Somnul, fiu al Trudei, trecând și pe la noi,

Ne va atinge geana, cu molcoma-i aripă,

Și-nfiorați de vise, dormi-vom amândoi,

În vreme ce afară, în bezna fulgerată

Va chinui pădurea furtuna-nverșunată.

– Nu, suspinând îmi zise ciudatul călător,

Prin negură-nainte, porni-voi... sunt dator!

Mișcat de graiu-i dulce, sunând abia, sfios

Eu îl privii mai bine. O nobilă tristețe

Adânc întipărită pe chipu-i mult duios,

Îi adumbrea de farmec semeața frumusețe.

Privirea sa cea neagră în taina-i oglindită,

Purta sfâșietoare o jale nesfârșită.

Urmai a-i spune totuși: Nu stăruiesc, străine,

Dar nu pot nici pricepe de ce oare-nfruntând

Primejdia furtunii sălbatice, haine,

Tu fără țel în noapte mergi singur lăcrămând,

Ce poate să te-ndemne, ce poate să te-mbie

A rătăci prin beznă sub crunta vigelie?

– Vai, îmi răspunse dânsul, așa sunt osândit

A-mi ispăși păcatul, altmintreli nu pot face,

Mă leagă pe vecie un vechi blestem cumplit,

Odihnă să nu aflu, nici liniște, nici pace,

În mantă mohorâtă de tainic călător

Prin oarba-ntunecime un blând rătăcitor.

Nu sunt om viu, ci umbră, aievea-ntruchipată

În boiul ce pe lume avut-am altădată,

Când paloșul și cuca domnească am purtat;

Dar patima mă-mpinse la grea nelegiuire...

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

De-atunci trecut-au veacuri și tot n-am fost iertat.

Eu ziua dorm, în raclă, în arsa mănăstire,

Sub lespedea pe care-mi stă numele săpat,

Și mă deștept cu groază ca iar să plec plângând,

Când lin s-așterne noaptea din slavă pogorând.