Maromet.

Pentru a putea stăpâni, conduce şi teroriza poporul, comuniştii s-au servit de elemente de cea mai joasă speţă, de drojdia şi scursura acestui neam. Un exemplu elocvent este Maromet, care a ajuns în timpul comunismului comandantul celei mai sălbatice închisori, Jilava, cunoscut ulterior printre cei mai sângeroşi torţionari comunişti. Înainte, fusese om de serviciu la primăria Sectorului Negru Bucureşti – pe atunci, capitala fiind împărţită pe sectoare, în culori – galben era centrul, iar pentru celelalte sectoare fiind verde, roşu, albastru şi negru.

Într-o zi, când Maromet trecea să îşi vadă robii, sub priviri îi căzu o maximă scrisă pe peretele unei celule: "Cine ştie să moară nu va fi niciodată rob" (Seneca – filosof roman, sec. I d. H.). Înfuriat peste măsură, Maromet le-a strigat celor din camera respectivă:

— Care p. mă-tii eşti Seneca, mă?! Ieşi afară!

Linişte.

— N-auzi, mă?! Ieşi, mă, afară!

Aceeaşi linişte mormântală. Spumegând de mânie, Maromet se adresă unuia dintre însoţitorii săi:

— To. to. Tovarăşe mi. Mi. Miliţian, mergi la Grefă şi adu-mi tabelul camerei! Îl învăţ eu minte pe Seneca!

Miliţianul îi aduse tabelul şi Maromet îl citi cu insistenţă de câteva ori, dar Seneca – nicăieri! Pentru că între timp se instalase o atmosferă de groază care nu prevestea nimic bun, un student îi spuse:

— Domnule comandant, Seneca a plecat de dimineaţă la tribunal pentru că astăzi avea termen şi probabil că se va întoarce după-masă.

După ce îl înjură şi pe student, luminat, Maromet i se adresă din nou miliţianului:

— Mergi în poartă şi, când o veni Seneca de la Tribunal, să mi-l aduci mie! I-arăt eu lui Seneca, Dumnezeii mă-sii!

După mai bine de jumătate de secol care a trecut de atunci, mă întreb dacă miliţianul l-o mai fi aşteptând şi acum pe Seneca, în poarta închisorii.

Scump, dar face!

În timpul inspecţiilor sale, Maromet întâlni într-o celulă un fost funcţionar al primăriei unde el fusese om de serviciu. Pentru că îl cunoştea foarte bine, se opri în faţa lui, adresându-i-se de sus:

— Ce cauţi aici, Popescule?

— Domnule comandant, am fost condamnat, imputându-mi-se un fapt de care nu mă fac vinovat.

Uitându-se mai atent, Maromet observă că victima avea la picioare lanţuri grele de pedeapsă.

— Popescule, dar de ce porţi lanţuri? Îl întrebă cu emfază, ca şi cum n-ar fi ştiut nimic de acest lucru.

— Păi, să vedeţi, domnule comandant. Cu o săptămână în urmă, am fost chemat la proces după ce am zăcut aici, în Jilava, mai bine de un an. În sala de judecată, spre marea mea surprindere, am văzut-o pe soţia mea cu un copil în braţe. A arătat către mine apoi i-a şoptit ceva, iar acesta a întins mânuţa înspre mine strigând: "Tata! Tata! Tata!" A fost un moment când totul s-a răvăşit în mine şi n-am mai ştiut ce fac. Am deschis portiţa boxei, am trântit-o peste gardianul care stătea în faţă şi din câţiva paşi am fost lângă soţia mea. Mi-am îmbrăţişat copilul, după care m-am întors liniştit în boxă. Totul s-a petrecut în câteva secunde. Judecătorul a bătut în masă şi i-a strigat gardianului să mă pună în lanţuri când ajung la Jilava.

A tăcut Popescu privind peste umărul comandantului undeva, departe. Cu un licăr de bucurie în ochi, parcă refăcea scena de atunci, îmbrăţişându-şi încă o dată copilul şi nevasta.

— Scump ai plătit, Popescule! Zise Maromet. Scump!

— Scump, domnule comandant! Scump, dar face! În România comunistă, faptul de a-ţi săruta copilul pe care nu l-ai văzut niciodată constituie o infracţiune foarte gravă şi se pedepseşte cu lanţuri grele.