În lanţuri.

Două zile mai târziu, pe 18 iulie, toţi 11 am fost puşi în lanţuri grele de pedeapsă. La închisoare civilă din Constanţa, în afara lanţurilor, ne mai chinuia şi o căldură insuportabilă. Salonul unde ne duceam osânda găzduia circa 30 de condamnaţi. Uşa era dublă: una compactă, de lemn, şi cealaltă din gratii metalice, dese şi groase. În timpul zilei, când zăpuşeala era mare, stăteam doar în cămaşă şi indispensabili şi ni se închidea numai uşa de gratii. Cei puşi în lanţuri aveam o metodă specială de a ne scoate pantalonii de pe noi, metodă însă care dura foarte mult şi era foarte anevoioasă.

Pentru a mări teroarea, administraţia închisorii luase obiceiul ca seara, înainte de închidere, să trimită în faţa uşii un gardian. Acesta îşi privea hulpav prada, ne cerceta pe rând, după care făcea semn unuia dintre noi să îl urmeze. După câteva minute, din corpul de gardă de la intrare se auzeau ţipetele înspăimântătoare ale celui scos din celulă.

Într-una din seri, victimă a fost părintele Constantin Stoicescu. Puţin timp după ce a fost luat, am auzit îngroziţi ţipetele preotului, apoi liniştea s-a întins peste toată puşcăria. Într-un târziu, a fost adus de gardian şi împins în încăpere, unde a căzut moale pe duşumea. Mi-am dat seama că fusese bătut crunt, tot corpul era o vânătaie peste care năclăia sângele. Dincolo, în faţa uşii, gardianul întârzia pentru a se desfăta din plin cu efectul torturii pe care i-o aplicase preotului.

Când toţi rămăseseră pironiţi locului, s-a desprins unul dintre osândiţi, trăgându-şi după el lanţurile zornăitoare. Aplecându-se, l-a ajutat pe cel bătut să se ridice, apoi l-a dus cu grijă în patul său şi l-a dezbrăcat de cămaşă, punându-i două prosoape ude peste trupul ciomăgit într-un hal de neimaginat de acele fiare fără suflet şi fără Dumnezeu.

Prosoapele se înfierbântau repede şi erau din nou duse şi muiate în apă rece pentru a înveli corpul tumefiat al celui osândit fără vină.

— Lasă-mă, Gogolea, şi du-te de aici ca să nu te ia şi pe tine la bătaie, căci va fi vai de capul tău!

— Dar ce, părinte, eu nu am voie să fiu bătut? Dacă n-am murit în Aiud, n-am voie să mor în temniţa de la Constanţa?

După ce privi îndelung la această scenă, gardianul plecă, dar mă aşteptam ca uşa să se deschidă din nou şi de această dată eu să fiu cel chemat la corpul de gardă. A trecut însă ziua aceea, apoi a doua şi încă multe, dar absolut nimic nu a intervenit.

Să fi fost o simplă întâmplare? O scânteie de umanitate să se fi aprins în sufletul hain al unui paznic fără Dumnezeu sau poate Creatorul Însuşi, îndurându-se de mine, mi-a aprobat gestul făcut cu un atât de mare risc?

O dată la două săptămâni, eram duşi în altă clădire, unde făceam baie. Înainte de a intra, un ţigan, deţinut de drept comun, îşi sprijinea barosul de o menghină în care lovea încet pentru a face impresie. Pe rând, ne întindeam cu spatele în ţărână şi ridicam ambele picioare pe menghina respectivă. Tuciuriul, care îşi dădea o importanţă deosebită, ne tăia cu o daltă niturile de la brăţările metalice din jurul gleznelor care susţineau lanţul pe care îl târam după noi.

Când ţiganul ridica şi cobora barosul, închideam ochii şi-mi ţineam răsuflarea, căci n-ar fi fost de mirare să-l scape pe alături, adică exact în fluierul piciorului. După ce operaţia era făcută la ambele mădulare, treceam, pe rând, în baie. Bucuria era nespus de mare şi fără lanţuri parcă ne simţeam deja liberi. Starea însă nu ţinea mult, căci după 20 de minute baia se termina şi din nou, aliniaţi în şir, trebuia să aşteptăm în faţa omului cu barosul. Deşi îmbăiaţi, eram nevoiţi să ne lungim cu spatele în ţărână pentru a ne bate alte nituri, care să ne ferece pentru încă două săptămâni.

De obicei, brăţările care uneau lanţul aveau grad, adică o margine neşlefuită, cu striaţii, special lăsate aşa pentru ca durerile provocate de răni să fie insuportabile. Mulţi dintre noi, cu răni mai adânci, făceam puroi. Dacă înveleam cu o cârpă brăţările respective, gardienii ne obligau să scoatem apărătorile. Probabil, se gândeau ca nu cumva să rupem metalul şi să scăpăm de supliciile lanţurilor!

— Doamne, mă gândeam, Tu ai suportat bătăi, ţi-a fost coasta împunsă, ai avut coroană de spini pe cap, ţi-au fost bătute piroane în mâinile şi picioarele Tale, dar, totuşi, lanţuri nu ai purtat!

Din când în când, ne scoteau la plimbare în curte, în şir indian. Ca să suportăm mai uşor ieşirea, cu o sfoară sau o bucată de cârpă mai lungă legam lanţul de mijloc, ţineam capătul în mână şi ridicam uşor zalele. În afară de zgomotul infernal şi sinistru pe care îl făceau, lanţurile erau grele şi le trăgeam anevoios după noi. Pietrele colţuroase ale curţii, ieşite la suprafaţă, ne agăţau nenorocitele de lanţuri şi ne poticneam, după care simţeam o durere surdă în ceafă. Prin minte îmi trec versurile lui S. Mihalexe, în care tatăl îşi plânge feciorul întemniţat şi ferecat în lanţuri: "Mănânc, eşti în lingura mea, Fac un pas, şchioapeţi lângă mine-n fiare, Aprind o văpaie la iconostas, Curg lacrimile tale din lumânare.

Noaptea, vine lanţul tău, blestematul, Cu lungi tânguiri să mă scoale.

Eu strig: lanţule, lanţule, lasă-mi băiatul!

Ferecă-mi mie gleznele goale!"

Am purtat aceste lanţuri blestemate timp de 106 zile, din iunie şi până în octombrie când ne-au transferat la Jilava.

Încă nu se făcuse ziuă când am coborât în Fortul 13 Jilava, toţi în lanţuri, zăngănind şi stârnind praful după noi. Când ne-au văzut, gardienii ne-au şi întrebat dacă suntem condamnaţi la moarte. Le-am răspuns că încă nu iar când au auzit că este lotul Răchitoasa ne-am dat seama că deja ştiau de noi. Probabil că nu mai întâlniseră un lot compact băgat în lanţuri. Ofiţerul de serviciu ne-a dus pe un coridor, în stânga, într-o secţie care se chema "Secret", spunându-ne că, imediat după deschidere, va da dispoziţie să ni se taie lanţurile şi să ni se aducă mâncare şi supliment. Până şi unui paznic de temniţă, băgat până la gât în rele, i se făcuse milă de noi.

La Jilava, am stat circa o lună, după care a doua oară intram pe porţile Aiudului. De această dată veneam cu o condamnare grea şi sorţii de a mai fi liber vreodată parcă dispăruseră.