Alexa.

Când spun gardian sau temnicer, mă încearcă în egală măsură un sentiment de silnicie şi dispreţ, deşi printre aceştia au fost şi oameni mai buni, foarte buni sau chiar excepţionali. Puţini, foarte puţini, dar au fost totuşi, iar unul dintre ei, de fapt singurul pe care l-am întâlnit în toată viaţa de detenţie, a fost Alexa, al cărui nume de botez, din păcate, nu i l-am ştiut niciodată.

După evadarea celor trei deţinuţi din Aiud, celebră prin strategia pusă la punct de ei înşişi şi curajul deosebit izvorât din disperare, pentru noi, întemniţaţii, perioada 21 – 31 decembrie 1952 a fost un prăpăd, un dezastru, un adevărat iad instalat în incinta închisorii.

Gardienii şi-au dat arama pe faţă, arătând exact cine sunt. Ardeleanu urla ca o hienă înfometată când ridica bâta deasupra capului pentru a o coborî cu străşnicie peste oasele noastre; se dezlănţuia în el animalul, cu toată sălbăticia şi ferocitatea sa. Urmau Barabaş – român de origine maghiară, Liţă – ţigan ungur şi Dumitru Năstase din Vaslui, comuna Codăieşti. Din această comună, în temniţa Aiudului, era dl. Corcoţoiu, împreună cu doi fii ai săi, dintre care unul jurist, fost director al închisorii din Piatra Neamţ, şi celălalt economist. La această familie, Dumitru Năstase fusese argat în curte, iar când a dat cu ochii de foştii lui stăpâni i-a bătut cu sete, consecvent, fără nici un motiv. M-am gândit mult la această întâmplare şi mi-am zis: să te păzească Dumnezeu de domnia celor mici, urgia prostului şi răzbunarea mojicului! De asemenea, mai erau Biro, Pavel Moldovanu, Marcu Vasile şi cei trei fraţi Maier, Mailat, Sas Pamfilie şi alţii. Până să ajungeam în Celular, cădeam de mai multe ori în genunchi sau ne prăbuşeam la pământ sub bâtele acestor asasini, acestor mizerabili călăi.

Când am ieşit de la schimbul III, am văzut un coridor de gardieni, care începea din poarta fabricii, continua în prima curte dintre celulele de izolare şi fabrică, apoi cotea în partea stângă, trecea prin faţa Secţiei I şi ajungea până la Celular. Din câte ştiu, temniţa avea 275 de gardieni dar în acel cordon cred că erau cel puţin 220-230. Îmbrăcaţi în albastru, fiecare având în mână bâte, răngi, bucăţi de metal, picioare de pat sau tulpini de arbuşti, formau un culoar sinistru, numai al morţii.

Unul câte unul, în şir indian, încercam să trecem pe sub ploaia de lovituri. Bâtele se lăsau cu trosnet în cap, pe umeri, spate sau în picioarele deţinuţilor care se poticneau, cădeau în genunchi sau rămâneau pe pietrişul din curte. Când, în sfârşit, intram în Celular, acesta îmi părea un mic rai faţă de cele prin care trecusem. Acelaşi lucru se întâmpla cu noi şi la plecarea din Celular înspre fabrică, la ora 12 noaptea, când mergeam în sala de mese, unde luam terciul – adică un polonic de 300 grame de făină puţin fiartă în apă.

Circa 20-25 de inşi dintre noi, socotiţi mai periculoşi, aveau lanţuri, între care Dumitru Oniga – subinginer şi poet, din Stupca lui Ciprian Porumbescu, şi Dumitru Cristea – dobrogean, tot subinginer, coleg şi prieten cu primul. Dacă Dumitru Oniga a fost şi rămâne un erou al temniţelor, al credinţei în Dumnezeu şi al dragostei de patrie, Dumitru Cristea a fost un adevărat martir.

Pentru a-i observa mai bine pe cei legaţi în fiare, gardienii se aplecau, apoi îi aşteptau cu bâtele înălţate deasupra capului. Într-una din zile, când mă întorceam din fabrică în Celular, în faţa mea mergea Dumitru Cristea, pus în lanţuri şi abia respirând. În momentul când Ardeleanu a ridicat bâta pentru a-l pocni, printr-o mişcare rapidă am sărit în faţa lui primind de bunăvoie trăsnetul care a urmat, în felul acesta scutindu-mi prietenul de încă o lovitură ce i-ar fi putut fi fatală. Din creştetul capului, apoi pe şira spinării şi până în călcâie, am simţit ca şi cum m-ar fi pătruns un fier roşu pentru a mă despica în două. Am auzit clar cum mi-a pocnit ţeasta şi s-a clătinat ceva în cap, după care m-am prăbuşit iar sângele mi-a inundat faţa şi umerii, ţâşnind pe gură, pe urechi şi pe nas. Ardeleanu a ridicat din nou bâta şi m-a pocnit, aşa cum eram – lungit la pământ.

— Lasă-l, măi! Lasă-l că-l omori! N-auzi? Opreşte-te!

Cuvintele parcă veneau din altă parte, tot mai stins, până ce au dispărut definitiv. La intrare în Celular, m-am simţit dus pe braţe de cineva, care a descuiat celula 78, a împins uşa cu piciorul şi m-a aşezat pe pat.

Când am deschis ochii, am rămas mut de uimire: era gardianul Alexe.

Ceea ce făcuse pentru mine implica un risc prea mare, care depăşea cu mult statutul pe care îl avea, cel de gardian al închisorii.

În momentul când a părăsit celula, Alexa a murmurat cu privirile în lacrimi:

— Copil al suferinţei! Copil al suferinţei!

În acea perioadă, schingiuirile şi ororile abătute asupra deţinuţilor din Aiud au fost dirijate de comandantul Dorobanţu care era prezent la toate silniciile şi alerga de la un gardian la altul, strigându-le:

— Loveşte, Adeleanu! Trage-i, Barabaş! Arde-l, Liţă!

Într-una din ultimele zile ale lui decembrie 1952, tocmai trecut prin furcile caudine ale coridorului de foc, mi-am dat seama că gardianul care încheia acel şir funest nu avea nici o bâtă şi nici nu lovea vreun deţinut. Era tot Alexa.

Văzându-l cu mâinile goale, Dorobanţu a venit în faţa lui şi i-a strigat spumegând de mânie:

— Loveşte, Alexa! Loveşte, ce stai?!

De această dată, răspunsul lui Alexa m-a uimit şi mai mult:

— Eu nu lovesc! Loveşte dumneata, tovarăşe comandant!

Intrând în sala de mese, mi-am zis că acestui om i s-ar cuveni o statuie înălţată în timpuri mai bune, chiar în acel loc.

În noaptea de 31 decembrie, când am mers pentru a ne lua terciul, Alexa stătea exact acolo unde îl înfruntase pe Dorobanţu cu doar câteva zile în urmă. Când am trecut pe lângă el, s-a apropiat şi mi-a şoptit de abia auzit:

— Copil al suferinţei! Europa Liberă deja a vorbit de ceea ce se întâmplă cu voi aici. Aşa că stai liniştit, totul o să se termine în cel mai scurt timp.

În timp ce mâncam cu bunul meu prieten Ştefan Olaru, din Piatra Neamţ, i-am mărturisit în şoaptă cele spuse de Alexa, Fănică fiind un om de mare încredere. Era ora 24.00 când în depărtare am auzit ceva bubuituri, semn că anul 1953 îşi intra în drepturile sale.

În toamna lui 1953, lucram la un gater din curtea fabricii. Sima Tănase, din Soveja-Vrancea, şef de la tâmplărie mecanică, în afara faptului că nu-l prea ajuta capul, mai era şi rău. În urma unei reclamaţii a acestui individ, am fost dus din fabrică direct în Zarcă şi aruncat într-o celulă goală. Deşi era o toamnă târzie şi foarte friguroasă, am dormit jos, fără pătură şi fără să mi se dea mâncare, iar a doua zi, seara, am fost scos în fabrică. După ce am fost pedepsit încă o dată în urma denunţului acestui cetăţean, am mers la dânsul şi i-am spus:

— Ascultă, bade Sima! Eu n-am de gând să mor în Aiud, iar pe dumneata te voi căuta acasă, acolo unde stai, în Vrancea, nume şi faimă pe care le-ai batjocorit, având în vedere că de acolo s-au ridicat cei şapte feciori ai bătrânei Vrâncioaia. Rezultatul a fost că, în seara aceea, în loc să merg în Celular ca să mă odihnesc pentru o altă zi de muncă, am fost dus în pumnii şi picioarele unui gardian şi apoi împins pe uşa Zărcii. Acolo, însă, unde întrevedeam o altă noapte cumplită, de serviciu era. Alexa.

Zâmbind, m-a dus într-o celulă şi mai târziu mi-a adus o gamelă plină de fasole, doar boabe, de la bucătărie. Punându-şi degetul la gură în semn că trebuie să tac, s-a dezbrăcat de şubă, spunându-mi să mă învelesc în ea şi să dorm. A stat toată noaptea cu ochii pe geam să vadă dacă nu vine în inspecţie ofiţerul de serviciu. Poate să fi fost miezul nopţii când Alexa a deschis uşa în fugă şi mi-a luat şuba, aruncându-şi-o pe umeri.

— Vine un drac!

După ce acel "drac" a trecut, mi-a adus din nou şuba care mi-a fost şi saltea şi velinţă, timp în care el s-a plimbat pe coridor, în frig, iar eu am dormit păzit de acest om cu suflet atât de mare.

O altă întâmplare cu Alexa a avut loc tot în Celular, în aceeaşi celulă 78. Fusesem pedepsit să stau zi şi noapte într-una din carcerele de la parter, situată chiar între celula 78 şi camera mare. Era atât de strâmtă, încât nu puteam nici să mă întind, şi nici să stau măcar pe vine. După ce s-a dat stingerea la ora 22.00, uşa carcerei s-a deschis încet şi Alexa mi-a făcut semn să merg să mă culc în celula mea. Până dimineaţa, a rămas în uşa Celularului pentru a veghea, în eventualitatea că ofiţerul de serviciu sau comandantul ar vrea să inspecteze secţiile şi posturile unde supraveghează gardienii.

Nu ştiu dacă cineva, întemniţat fiind, a mai încercat atâta bucurie pe care am trăit-o eu în acele momente. Parcă mâna lui Dumnezeu plana asupra mea, parcă Maica Domnului mă acoperea iar îngerul păzitor nu mă pierdea din priviri.

Pe la sfârşitul primăverii anului 1957, când Alexa ieşea din schimb pentru a merge în familie, ofiţerul politic l-a luat din poartă ordonându-i să se dezbrace. La percheziţie, a găsit asupra lui scrisoarea unui deţinut, care trebuia să ajungă la Bucureşti. Eterna trădare a lui Efialtes şi a lui Iuda revenea din nou după mii de ani. Alexa a fost dus imediat într-o celulă de la etajul I, aripa dreaptă, orientată înspre apus, pe acolo trecând zilnic gardieni care îl scuipau şi îl loveau.

Mă aflam în D. O. când un deţinut care venea din Aiud mi-a spus că Alexa a fost condamnat de Tribunalul Militar. În 1964, în urma decretelor de graţiere, după ce au fost puşi în libertate toţi deţinuţii politici, a ieşit din temniţă şi Alexa. Bietul de el însă a fost în permanenţă urmărit şi aşa, ca din "întâmplare", o maşină l-a accidentat mortal în plină stradă.

Mă simt obligat şi mi-am propus chiar în programul meu de viitor să-l caut pe Alexa, să ajung la cimitirul unde se află pentru a îngenunchea măcar o singură dată în faţa mormântului său.

Ani de zile, atât în ţară, cât şi în străinătate, în toate bisericile pe care le-am vizitat i-am aprins o lumânare şi m-am rugat lui Dumnezeu pentru sufletul lui bun. Frate Alexa, dormi în pace şi "cerul să-ţi fie deschis!"

Biriş.

În urma decretelor de graţiere din 1964, s-a eliberat şi Victor Biriş. Câţiva ani mai târziu, în gara din Mediaş, întâlnindu-l întâmplător, un fost camarad de temniţă îi zise:

— Ei, Victore, ce zici de poziţia ta din Aiud?!

În gară, tocmai intra un accelerat care venea de la Cluj. Prinzându-l de braţ, i-a spus:

— Un moment, te rog!

Şi Biriş a plecat în grabă ca şi cum ar fi văzut pe cineva care nu trebuia pierdut, îndreptându-se spre trenul care sosea. În doar câteva clipe, de pe peron, Biriş făcu un salt, ajungând exact sub roţile acestuia.

— Ce faci, Alecule? Întrebă Victor Biriş.

— Bine! Îi răspunse prinţul. Dar tu ce faci, ce cauţi acolo? Tu, Victore, crezi că, într-adevăr, e bun locul unde stai?

— Da, sunt convins că este bun.

— Şi, dacă vei ajunge la convingerea că alegerea ta nu este bună, ce vei face?

— Mă voi sinucide! Veni răspunsul.

— Ei, bine, Victore, te vei sinucide!"

Acesta a fost deznodământul dialogului dintre cei doi foşti camarazi şi prieteni.

În vara anului 1965, mă aflam într-un tren accelerat care venea de la Bucureşti. Ieşisem pe coridor şi, cu geamul deschis, admiram frumuseţile naturii care se desfăşurau prin faţa ochilor mei. Trenul şi-a încetinit viteza, pentru că deja intrasem în gara Mărăşeşti. Deodată, în faţa ochilor mei, se profilă maiestuos Mausoleul Eroilor din primul război mondial. Fulgerător, m-am văzut în urmă cu mulţi ani în Aiud, în celula 253, lângă generalul Gabriel Negrei: "Îmi promiţi?"

Am intrat grabnic în compartiment şi mi-am luat geanta din plasă, apoi mi-am vizat biletul pentru un alt tren şi am plecat către Mausoleu.

Cu ajutorul unui ghid care se afla acolo, am găsit mormântul celebrului erou pe care îl căutam. M-am rugat la o oarecare distanţă şi apoi, în genunchi, am parcurs cei câţiva metri până am ajuns la placa şi crucea pe care era incrustat numele lui. Am aprins nu una, ci câteva lumânări, specificând că prima este din partea generalului Negrei, cel care, pe frontul de la Mărăşeşti, a fost decorat cu cea mai mare distincţie românească pentru ofiţeri – Ordinul "Mihai Viteazul".

M-am desprins greu de acele locuri unde era concentrată elita armatei române, eroii legendari ai neamului românesc, cei care au salvat România poate în cea mai grea situaţie prin care neamul românesc a trecut în decursul istoriei sale. De acolo şi până în gară, nu mi-am mai putut stăvili lacrimile. Încercând să-l ghicesc pe generalul Gabriel Negrei sus de tot, în cer, i-am şoptit:

— Domnule general, mi-am respectat promisiunea şi socot că nu mi-am făcut decât datoria!