La Liceul "Petru Rareş"

La o oră de biologie, profesorul care ţinea locul titularului, respectiv al doamnei Luminiţa Krausz – aflată în concediu de maternitate, a atins problema viselor. A tratat această problemă în derâdere şi fără să dea o explicaţie precisă. Observând însă că discut în şoaptă cu colegul meu de bancă şi sesizând că am o altă părere, mi-a cerut să o expun. Am explicat că sunt trei feluri de vise: datorate agenţilor externi, datorate refulării sau dorinţelor puternice din timpul unei zile şi, în sfârşit, vise premonitorii sau filosofice. Cerându-mi să le detaliez, am vorbit despre primele două categorii, specificând că ultima este de o cu totul altă natură.

Insistând să vorbesc şi despre a treia, am explicat că sursa lor vine pe o altă cale şi are în ea ceva divin. Cu o oarecare ironie, profesorul m-a întrebat dacă eu cred în existenţa lui Dumnezeu. Răspunzându-i că da şi în mod nelimitat, mi-a cerut să-i explic acest fapt. Pentru început, i-am relatat o întâmplare reală, petrecută pe ţărmul mediteranean al Franţei, legată de Fericitul Augustin, care căuta argumente de existenţă a lui Dumnezeu pentru a scrie o carte pe înţelesul tuturor.

Într-o dimineaţă, când soarele încă nu răsărise, acesta se plimba pe plajă, căutând să pătrundă cât de cât sferele cereşti. La un moment dat, în faţa lui vede un copil de o frumuseţe angelică, având, după propria-i apreciere, vârsta sub doi ani. Dezbrăcat cum era, la doar câţiva metri de apa mării copilul făcuse cu mâinile o gaură în nisip. Cu o insistenţă cum numai un copil de vârsta lui o poate avea, îşi umplea pumnişorii cu apă apoi mergea până la gaura din nisip, unde o vărsa. Privea cu nedumerire cum apa dispărea în câteva clipe. Şi iarăşi, copilul mergea şi îşi umplea pumnii cu apă, se întorcea în grabă, o vărsa în nisip, dar apa se făcea nevăzută. Minunat de cele văzute, Fericitul Augustin îl întrebă:

— Dar ce faci acolo, minunea lui Dumnezeu?

Copilul, în modul cel mai firesc posibil, îi răspunse:

— Nu vezi ce fac? Vreau să mut marea în gaura asta!

— Păi, bine, tu nu vezi ce mare este marea? Cum ar putea să încapă într-o gaură atât de mică?!

— Fac exact ceea ce vrei tu să faci! Vreau să mut marea în gaura asta mică, pe când tu vrei să-l încapi pe Dumnezeu în mintea ta îngustă!

Realizând că se află în faţa unei minuni, Fericitul Augustin s-a lovit cu palma peste frunte, ca şi cum ar fi vrut să se trezească dintr-un somn adânc. Ridicându-şi privirile, şi le îndreptă din nou înspre copil, însă acesta nu mai era acolo şi doar urmele de paşi pe nisip, care se pierdeau până departe, mai atestau prezenţa unei făpturi reale pe plajă. Întâmplarea este reală şi a fost consemnată atât în presa timpului, cât şi în diferite cărţi.

După ce am relatat acest fapt, în sală s-a făcut linişte, iar eu – parcă încurajat şi mânat de cineva din spate, am continuat să vorbesc de cele 12 argumente raţionale despre existenţa lui Dumnezeu, după Toma D'Achino, Enzelm de Kantembury, René Descartes şi Immanuel Kant, pe care le-am auzit şi învăţat în Aiud, de la marele teolog Nichifor Crainic.

Deşi foarte mirat de cele spuse de mine, profesorul nu m-a contrazis, iar în următoarele două ore încă am mai vorbit ceva în legătură cu acest subiect. Mulţi dintre colegii mei şi-au luat notiţe, apoi, în pauze sau după cursuri, mi-au cerut mai multe explicaţii. Mi-am dat seama că ceea ce fac implică asumarea unei mari responsabilităţi în faţa conducerii comuniste, dar aspectul în sine nu m-a determinat să mă opresc, ci din contra, le-am vorbit foarte mult colegilor, hotărât şi convingător.

Unul dintre colegii mei, C. C., infam informator al Securităţii, m-a vândut acesteia precum Iuda Iscarioteanul şi nouă luni mai târziu, pe 21 ianuarie 1970, căpitanul de securitate Ionaşcu Guiţă mă aresta din biroul unde lucram la Industria laptelui.

Comandantul Securităţii, Ioan Popa, a trimis un grup de securişti, între care cpt. Rusu de la Consiliul Securităţii Statului Bucureşti, cpt. Nicolau şi cred că era şi maiorul Marian Brădeanu. După ce mi s-a percheziţionat casa, am semnat declaraţia în dreptul consemnului arestat. Întrebat fiind de cpt. Rusu cui vreau să las în custodie lucrurile pe care le aveam, mi-am cerut permisiunea să le scot în curte şi să le dau foc. L-au obligat atunci pe proprietarul meu, dl. Popa, fost colonel în armată, pensionar dar coleg de birou cu mine la Contabilitate, să ia în custodie mica mea proprietate.

Am fost anchetat în stare de libertate în perioada 21 ianuarie – 31 martie 1970.

În timpul întrevederilor, distanţa dintre mine şi ofiţerul anchetator era doar lăţimea biroului la care ne aflam. Fiind conştient şi stăpân pe propriile mele puteri, am reuşit în mai multe rânduri, captându-le privirea anchetatorilor mei, să obţin ceea ce eu doream. Aveam în faţa ochilor experienţa unui mare luptător sud-american care a relatat într-o carte o mare victorie obţinută asupra unui om de temut în toată regiunea respectivă. Iat-o: "Priveşte cu îndârjire, ţinteşte cu încăpăţânare pe cel ce te priveşte! Dacă îşi lasă privirile în pământ, va fi robul tău, dar niciodată nu ceda pentru că, în acest caz, vei fi tu victima lui".

Cpt. Rusu era un tip foarte inteligent şi, având în vedere că era şi un bărbat frumos, l-am întrebat într-o zi de ce nu s-a făcut artist, pentru că i-ar fi stat mai bine decât securist anchetator. A zâmbit, nu mi-a răspuns, dar mi-a spus că a constatat că mă ocup cu hipnoza. Pentru a evita această stare de lucruri, m-a rugat să mut scaunul din faţa biroului în spatele uşii, fiind o distanţă apreciabilă. În tot timpul anchetei care a urmat, locul meu a fost în permanenţă acolo.

Între timp, Codul penal fusese modificat şi în loc de art. 209 – în baza căruia a fost trimisă în judecată majoritatea zdrobitoare a condamnaţilor politici – acum era art. 166 al noului Cod penal.

Pe 11 iunie 1970, Tribunalul Militar Iaşi a deplasat pentru prima dată la Piatra Neamţ un complet de judecată într-un proces politic, preşedinte fiind lt. col. de justiţie Petru Gavrilaş iar procuror – lt. colonel de justiţie Alexandru Ionescu.

Sala fusese ocupată de securişti în civil, lucru pe care l-am făcut cunoscut cu voce tare imediat ce l-am constatat. Veniseră tata şi surorile mele Alexandrina şi Olga, precum şi o colegă, Laura, care îmi adusese un splendid crin imperial. De abia am avut bucuria să pun mâna pe el, că un securist mi l-a şi smuls din mână, mormăind ca un urs furios.

Din păcate, printre martorii acuzatori, am văzut şi câteva persoane foarte apropiate ale căror nume prefer să le trec sub tăcere. Dintre toţi cei care au depus mărturie, Marcel nu a scos nici măcar un cuvânt împotriva mea, spre deosebire de ceilalţi care au căutat să mă bage la adânc. La vremea aceea, Adina, fata lui, avea mai puţin de trei luni, fiind născută pe 25 martie în acel an, şi cu toate acestea a vorbit detaşat, cu "cărţile" pe masă, riscând să fie acuzat de fraternizare cu cel din boxă.

Procesul a durat mai mult de trei ore, aducându-mi-se acuzaţii fictive, aspect pe care l-am comunicat de altfel atât completului de judecată, cât şi celor prezenţi în sală. La un moment dat, preşedintele tribunalului m-a întrebat de unde îl cunosc pe prinţul Ghica. I-am răspuns calm că am stat cu dânsul în celulă, în Aiud, în timpul reeducărilor şi că mă înclin în faţa Domniei sale. Când preşedintele completului s-a ridicat pentru deliberare, ai mei erau convinşi că voi fi pus în libertate. Le-am spus ceea ce credeam, că voi fi condamnat între 8 şi 12 ani!

Pentru câteva clipe, imaginaţia mea a început parcă să capete formă, să ia amploare şi nori de ceaţă mi-au învăluit gândurile. M-am văzut din nou intrând pe poarta Aiudului, deschizându-mi-se toate celulele Zărcii, dar de această dată nu mai era nimeni cu mine. Eram singur, doar cu gândurile mele care căutau să evadeze dintre acei pereţi umezi ce ani de zile au format mormântul tinereţii mele.

Aştept o sentinţă, destin dezolant, Dispare lumina, e ceaţă, Prind aripi, Plutesc între azur şi neant, Între moarte şi viaţă.

După deliberare, completul de judecată mi-a comunicat sentinţa: 10 ani închisoare, cu interzicerea drepturilor pe timp de 8 ani, pentru infracţiunea de propagandă împotriva orânduirii socialiste.

Iată-mă deci pentru a treia oară aruncat în temniţă, tot ca deţinut politic, pentru "crima" de a-mi iubi prea mult patria. În acel moment, mi-am dat seama că nu mai am ce căuta în propria mea ţară şi trebuie să merg cât mai departe de locurile dragi. În caz contrar, voi fi în permanenţă hăituit de cei fără Dumnezeu, până ce voi dispărea definitiv atât ca fiinţă, cât şi ca soldat care niciodată nu a părăsit prima linie de luptă, nu a părăsit tranşeul în care a intrat de bună voie şi neîmpins de nimeni din urmă.

*

Sentinţa nr. 183, pronunţată în Dosarul 159/1970, din 11 iunie 1970, Tribunalul Militar Iaşi, printre altele, consemna: "După executarea în întregime a pedepsei, inculpatul având domiciliul obligatoriu în localitatea Răchitoasa, judeţul Ialomiţa, reia legătura cu o serie de elemente dubioase şi în 1959, fiind trimis din nou în judecată, Tribunalul Militar Constanţa, prin sentinţa nr.349/16.06.1959, îl condamnă la 23 (douăzecişitrei ani) muncă silnică tot pentru infracţiunea de uneltire contra ordinii sociale.

În anul 1964, fiind graţiat de restul pedepsei, inculpatul, stabilindu-se cu domiciliul în oraşul Piatra Neamţ – aşa cum a declarat în anul 1962, (f.138), în Penitenciarul Aiud, unde îşi executa pedeapsa – că refuză să participe la orice activitate de reeducare şi nu renunţă la ideile legionare, îşi reia activitatea, trecând din nou la acţiuni care periclitează ordinea de stat, astfel că pentru a treia oară compare în faţa unui tribunal militar, ca inculpat. (.)

Tribunalul, în numele legii, hotărăşte: Cu unanimitate de voturi, îl condamnă pe Caraza Grigore la 10 (zece) ani pentru infracţiunea de <propagandă împotriva orânduirii socialiste>".