*

Auzind de Mânăstirea Vladimireşti, în una din zile Mihai bătu la poarta acelui lăcaş. A stat de vorbă cu stareţa mânăstirii, maica Veronica Gurău, apoi cu aghiotanta ei, maica Mihaela Nicoară, şi cu preotul Ioan Iovan, după care a rămas acolo. Cât a stat în mânăstire, a fost socotit un doctor fără de arginţi, însă după puţin timp Tribunalul Militar Bucureşti îl condamnă a doua oară.

În anul 1955, la Mânăstirea Vladimireşti au năvălit securiştii turbaţi, în fruntea lor fiind capul Bisericii Ortodoxe Române de la acea vreme, patriarhul Iustinian Marina. Cele 300 de măicuţe ale mânăstirii au fost scoase în brânci şi izgonite cu toate lucrurile ce le aveau, rămându-le doar dreptul de a pleca încotro vor vedea cu ochii. Că o făceau securiştii, nu era de mirare, dar faptul că în fruntea lor se afla capul bisericii române şi legifera această crimă era un lucru cu totul ieşit din comun.

Mânăstirea Vladimireşti era cunoscută ca unul dintre punctele creştin-ortodoxe de o importanţă deosebită, în jurul acesteia creându-se un fel de mit. Or comuniştii, după cum se ştie, au căutat să distrugă, să desfiinţeze toate aceste mituri, aşa încât totul să devină o apă şi-n pământ. De această dată, culpa adusă stăreţiei mânăstirii a fost că acolo s-au cuibărit oameni potrivnici comuniştilor. Aceştia veneau atât dintre luptătorii din munţi, cât şi din Mişcarea Legionară, având ca exemplu pe maica Mihaela Nicoară, provenită dintr-o familie de vârfuri legionare. Fratele ei, Iordache Nicoară, profesor universitar, aflat în lagărul de la Miercurea Ciuc, fusese ucis pe 21 septembrie 1939 din ordinul sceleratului rege Carol al II-lea. Peste ani, culmea ironiei, şi maica Mihaela Nicoară avea să moară tot în temniţa de la Miercurea Ciuc. La Vladimireşti, fusese mâna dreaptă a stareţei Veronica Gurău şi, totodată, persoana care a avut un rol determinant în continuarea studiilor şi formarea intelectuală a acesteia. De fapt, maica Mihaela Nicoară a condus tot timpul Mânăstirea Vladimireşti.

Mihai Lungeanu mi-a povestit aceste amănunte, deşi la ultimele dintre ele nu fusese martor ocular. Mai târziu, când l-am întâlnit pe părintele Ioan Iovan în Zarcă, am aflat şi alte aspecte legate de Mânăstirea Vladimireşti, iar în ultima mea detenţie politică din 1970-1977, m-am întâlnit în Zarca Aiudului cu un poet şi scriitor bucovinean care a cunoscut-o bine pe maica Veronica. Acesta era în posesia jurnalului stareţei de la Vladimireşti şi nu ştia cui să-l încredinţeze mai înainte de a muri. Ar fi dorit să-l depună într-o bibliotecă tocmai pentru conţinutul de date esenţiale care au stat la baza unor evenimente din acea vreme de răstrişte pentru neamul românesc. Avea însă rezerve pentru că în jurnal erau consemnate şi unele lucruri mai lumeşti, care nu se cădea a fi date publicităţii.

Persoana cu pricina purta numele de poet Lianu, iar cel de scriitor Dumbrăveanu. În America fiind, am primit prin intermediul unei alte persoane scrisori de la el, iar după 1990, de asemenea, am corespondat cu dânsul. În apropierea casei sale, în pădure, îşi înălţase o capelă unde locuia şi unde insista să mă duc pentru a ne mai revedea o dată înaintea marii despărţiri. Venit în ţară doar în vizită, am reuşit să merg la Suceava, cu gând de a-l vedea, însă, la ora când descindeam în acest oraş, iubitul meu prieten intra pe poarta Mânăstirii Putna, întru săvârşirea ultimului drum.

Cât am stat în celulă cu Mihai Lungeanu, se plimba încet şi continuu, căutând să reţină anumite pasaje din nişte file împăturite pe care le strângea în pumni. Prin nu ştiu ce minune, căpătase un capitol din Noul Testament. Zile, săptămâni şi chiar luni la rând, Mihai a reuşit să memoreze Noul Testament. Îl priveam năucit şi l-am comparat cu Sorel din romanul "Roşu şi negru" de Stendhal. Citisem de multă vreme cartea şi, în sinea mea, eram convins că sunt exagerări, dar de această dată aveam în faţă un nou Sorel, pe Mihai Lungeanu, tânărul care a învăţat în temniţa comunistă Teologia prin alfabetul Morse.

Pe secţia a II-a, la bolnavi cronici, am fost din nou împreună cu Mihai.

Nu ştiu de ce, dar nu cred că a fost o simplă întâmplare când, încă o dată de-a lungul osândei pe care am executat-o, pe 13 ianuarie 1963 l-am reîntâlnit pe Mihai. Cei izolaţi în Celular, care refuzasem categoric reeducarea, am fost mutaţi în Zarcă. În curte, gardianul care ne escorta a strigat:

— Ascultă, bă, la mine şi ia pe cinci!

Atunci am simţit în dreapta mea un cot, care parcă mă înghiontea. Când am întors capul, lângă mine era Mihai:

— Grigore, deşi n-am fost împreună în ultimul timp, eram sigur că ne vom găsi în Zarcă, pe aceeaşi poziţie.

Ajunşi în faţa uşii, pentru că nu puteam intra cinci odată, gardianul ne-a spus să intrăm câte doi. De mână cu Mihai, am pătruns în Zarcă şi odată cu noi, în dreapta şi în stânga noastră, parcă cineva ne-ar fi condus paşii.

Şi, deşi nu am fost în aceeaşi celulă, soarta a făcut să ne mai întâlnim o dată când greul era atât de mare, încât îmbrăca haina disperării.

Stors şi sfârşit de boală şi de multele izolări severe făcute – numai în acea perioadă executasem 65 zile ca pedeapsă – zăceam pe un pat unde îmi aşteptam, mai conştient ca oricând, sfârşitul. Mihai, care mă veghea atât cât putea pentru a nu fi observat de gardian, după mai multe ocolişuri, m-a întrebat:

— Grigore, care ar fi ultima ta dorinţă?

— Mihai, i-am răspuns. Aş vrea să fiu scos afară şi aruncat pe iarbă în curte, să mor cu ochii la cer.

Au trecut de atunci peste 30 de ani şi Dumnezeu a vrut ca amândoi să ieşim din temniţă. În libertate, Mihai s-a întors la Iaşi, iar eu am plecat departe de ţară, în exil.

Pe locul numit Râpa Robilor din Aiud, s-a înălţat un maiestuos mausoleu, sfinţit de Înălţarea Sfintei Cruci, rămânând ca în fiecare an, pe 14 septembrie, să se facă pomenire pentru cei de sub glie. În afara unui mare sobor de preoţi, la sfinţire au fost prezenţi foştii deţinuţi politici care mai erau în viaţă, precum şi dintre rudele acestora.

Pentru a participa la eveniment, am trecut Atlanticul şi mă aflam din nou în Aiud, dar nu între zidurile temniţei, ci afară, ca să iau parte la slujba de pomenire. De mine s-au apropiat un domn şi o doamnă, care nu putea fi decât soţia acestuia.

— Iată, Grigore, ne întâlnim din nou în Aiud, dar de această dată liberi, în afara zidurilor. Îţi mai aminteşti?

— Mihai!

Ne-am pomenit unul în braţele celuilalt plângând, poate de bucurie, poate de amarul pe care amândoi l-am îndurat iar din cauza emoţiilor care ne-au copleşit nu mai auzeam decât "Frate!", "Frate!".

Am ajuns la convingerea că o dorinţă, oricât de mare ar fi, are un timp anume pentru realizarea ei, iar părintele Mihai a confirmat cu prisosinţă acest lucru. Cu o perseverenţă rar întâlnită şi, în acelaşi timp, cu foarte multe piedici, Mihai a fost uns diacon, rămânând astfel multă vreme în slujba bisericii. Abia la vârsta de 74 de ani, visul lui s-a realizat, devenind preot din vrerea şi mila Lui Dumnezeu, şi nu unul obişnuit, ci de o tulburătoare trăire religioasă, cu mult har şi cu o nesfârşită iubire de oameni.

Binecuvintează, părinte Mihai!