Din nou în patrie.

Plecarea în America a însemnat poate nu atât salvarea vieţii mele, cât mai degrabă salvarea a ceea ce se mai putea din ce primisem în temniţă de la anumite vârfuri ale neamului românesc. Promisesem lui Nichifor Crainic şi lui Radu Gyr că voi duce poeziile lor mai departe. Apoi voiam să mă salvez ca om, ca luptător al neamului, pentru că în România, în mod precis, după ce mă mai hărţuiau o vreme, m-ar fi aruncat din nou în temniţă, de unde nu aş mai fi ieşit.

Voiam, aşa cum am fost un luptător toată viaţa, să merg până la capăt, dar nu considerat om slab sau laş. Poate întreaga viaţă am fost o pasăre care a căutat să zboare la mari înălţimi şi, aşa cum am mai spus, m-am exilat pentru că pe cerul îndurerat al patriei mele nici un petic de azur nu mai era liber pentru mine. Şi m-am tot dus, însă niciodată n-am reuşit să-mi exilez şi sufletul, ci numai trupul. Am tot respectul pentru America, pentru cei care m-au primit şi mi-au oferit serviciu când din ţara mea fusesem alungat, dar pentru mine singura patrie a rămas România.

Am trăit în exil peste 21 ani, acolo unde cei mai mulţi români năzuiesc să ajungă, dar, când am ieşit la pensie ca şi cetăţean american, m-am reîntors în România, locul meu fiind mereu aici. După dorul de ţară purtat cu mine atâta vreme, m-am repatriat pe 17 iulie 2001.

Eu, copacul smuls din rădăcini şi purtat aiurea de tornadele vieţii, am tânjit tot timpul după seva ţărânei patriei mele, până când am ajuns înapoi, fixându-mă în acelaşi loc al obârşiei mele şi înverzind în aceeaşi clipă.

Acasă, am respirat odată cu pădurile seculare, m-au mângâiat munţii cu adieri răcoroase şi mi-am încălzit sufletul cu susur de Bistriţă şi lumină de prieten român.