Caracterul general al culturii româneşti până în secolul al XVII-lea

Am ajuns cu expunerea noastră asupra evoluţiei literaturii româneşti la o răscruce.

Mitropolitul Dosoftei reprezintă punctul culminant al dezvoltării literaturii religioase în Moldova. în Muntenia, activitatea începută sub Matei Basarab continuă şi ajunge punctul ei culminant în vremea lui Brâncoveanu, cu mitropolitul Antim Ivireanu. în Moldova, niciunul dintre urmaşii lui Dosoftei nu se mai ridică prin cultură şi muncă la înălţimea lui. Dar dacă literatura religioasă stagnează în Moldova, în schimb se ridică pe treptele cele mai înalte ale culturii reprezentanţii boierimii moldovene, care inaugurează un gen nou în cultura românească: istoriografia naţională.

Înainte de a urmări opera cronicarilor moldoveni, este necesar să facem un popas la această răscruce de drum, pentru a fixa aci, în linii mari, evoluţia, caracterul şi importanta literaturii religioase româneşti până în secolul al XVII-lea.

În ultimul timp s-a făcut încercarea de a se scoate literatura religioasă din istoria literaturii vechi pentru cuvântul că „această literatură religioasă nu are legătură cu creaţia oricât de minimă”, că „această aşa-zisă literatură nu cuprinde decât cărţile de ritual trebuitoare preotului în slujba sa, traduse în româneşte”. Se uită însă că liturgica ortodoxă, cu totul diferită de cea catolică, reprezintă culmile cele mai înalte ale poeziei sacre bizantine şi este privită azi de cei mai de seamă reprezentanţi ai bisericii latine ca un virtual izvor de înviorare al liturghiei catolice.

De altă parte, literatura noastră veche a evoluat în condiţii cu totul deosebite de acelea în care s-au dezvoltat marile literaturi din Occident, în Occident, traducerea Bibliei şi a cărţilor sfinte a fost precedată de o perioadă lungă de trei-patru veacuri, în care perioadă a înflorit literatura profană în limba naţională. Limba literară în Occident s-a şlefuit deci în creaţiile literare ale jongleurilor, trubadurilor şi scriitorilor profani. Cu totul altfel se prezintă lucrurile la noi. Limba scrisă apare la noi întâi în scripturile sfinte şi se formează, ca limbă literară, în textele religioase până în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, când apare istoriografia moldovenească în limba naţională. Dar chiar după apariţia cronicilor, singurele cărţi care se tipăresc la noi şi se răspândesc peste toate ţinuturile româneşti, menţinând unitatea credinţei şi a graiului, sunt textele sfinte. Cronicile s-au răspândit pe o rază mai restrânsă şi numai prin copii manuscrise.

Literatura religioasă – canonică şi apocrifă – a format astfel, în primele veacuri, singura hrană intelectuală a întregii societăţi. Ea a creat o mentalitate religioasă care se dezvăluie în toate manifestările poporului: artistice, sociale şi politice.

Începând din vremurile neguroase ale întemeierii principatelor, clerul, asociat la toate momentele solemne din viaţa familiei şi a neamului, ocupă în structura societăţii româneşti un loc de frunte. Am arătat la p. 32-45 că mănăstirile au fost cele dintâi focare de cultură ale noastre. în mănăstiri se aflau bibliotecile de texte slave din care s-a alimentat cultura noastră veche; în mănăstiri lucrau de zor, pentru gloria lui Dumnezeu, artiştii caligrafi şi minia-turişti; acolo se aflau atelierele de broderie şi pictură religioasă – şi tot acolo şcolile de cărturărie pentru cine vroia să intre în tagma clerului sau a diecilor şi logofeţilor. De la aceste focare s-au aprins, cu vremea, luminile pe lângă scaunele eparhiale şi pe lângă bisericile de oraşe şi chiar de sate – pretutindeni unde s-au găsit vlădici ori preoţi cărturari şi inimoşi. Astfel clerul a ajuns să fie aproape singura clasă cultă. Masele adânci ale poporului nu se ridicaseră nici până la noţiunea scrisului, care era strâns legată, pe acele vremuri, de cunoaşterea unei limbi – nu numai străină, ci şi moartă. Limba în care călugări şi preoţi oficiau serviciul divin şi în care dieci şi pisari redactau actele din cancelariile domneşti era la început o veche limbă slavă, altkirchen slawische Sprache, cum o numesc filologii germani, paleoslava, cum au numit-o slaviştii noştri, un idiom vorbit în veacul al IX-lea în ţinuturile Macedoniei, leagănul literaturilor sud-slave.

A trebuit să treacă multă vreme, a trebuit să se petreacă mari frămân-tări în bisericile din Occident până când, în secolele al XV-lea şi al XVI-lea, câţiva iluminaţi să pornească eroic, cu jertfa propriei lor vieţi, lupta pentru introducerea graiului matern în serviciul divin. Sub influenţa ideilor puse în circulaţie de reforme, maramureşenii au pus, în secolul al XV-lea, temeliile literaturii româneşti, tălmăcind Sfintele Scripturi în graiul strămoşesc. Traducerile lor, răspândite în copii manuscrise, au fost tipărite de către diaconul târgoviştean Coresi în a doua jumătate a secolului al XVI-lea. Textele maramureşene erau scrise într-o limbă noduroasă, cu caractere arhaice şi dialectale. Coresi a înlăturat, cât a putut, particularităţile arhaice şi dialectale, trans-punând textele în graiul muntean, care se ridică astfel la rangul de limbă literară. Textele lui Coresi au intrat la rândul lor în mâinile mitropolitului Var-laam, şi astfel de la Varlaam la Simeon Ştefan, de la aceştia la mitropolitul Dosoftei şi în sfârşit până la Biblia lui Şerban şi până la Antim Ivireanu, timp de două veacuri şi jumătate, a fost o continuă elaborare a textelor sacre, o continuă frământare de a găsi, pentru cugetarea biblică în formă naţională, nu numai cuvântul cel mai expresiv şi cel mai precis, dar cuvântul care să fie în acelaşi 'timp înţeles în toate ţinuturile româneşti, „că românii nu grăiesc în toate ţărăle într-un chip”, iar cuvintele trebuie să fie ca banii, „că banii aceia sunt buni, carii îmbla în toate ţarăle, aşa şi cuvintele acelea sunt bune, carele le înţăleg toţi”. Dar prin această necontenită frământare în căutarea cuvântului expresiv, cu rezonanţă în toate cuprinsurile româneşti, în aflarea unui ritm armonios la care să poată fi adaptată melodia bizantină acolo unde o cereau necesităţile liturgice, s-a creat limba noastră literară.

Cu această muncă de tălmăciri s-a pregătit şi drumul limbii naţionale spre altar. în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, mitropolitul Dosoftei în Moldova şi mai târziu mitropolitul Antim Ivireanu în Muntenia se pun în fruntea marii reforme de a introduce graiul românesc în altar, traducând amândoi cărţile necesare ritualului creştin. A fost aceasta un mare câştig pentru cultura religioasă a poporului nostru, fiindcă popoarele catolice nici azi nu ascultă slujba religioasă în limba naţională.

Dar în afară de traducerea scripturilor sfinte şi a textelor liturgice, necesare cultului divin, munca literară a clerului s-a îndreptat şi spre alte tărî-muri. Cu deosebire călugării, care, departe de valurile lumii, trăiau în mănăstiri lipsiţi de grija celor omeneşti, şi-au consacrat viaţa activităţii de traducere a textelor din limba slavă. în orele în care toaca mănăstirii nu-i chema la umilinţă şi la rugă, aceşti vizionari lucrau până noaptea târziu, la lumina opaiţului, pentru a prinde din filele vechilor manuscrise slavone tot ceea ce sufletul lor mistic, chinuit de grija mântuirii, era dornic să cunoască. Astfel, încă din secolul al XV-lea, primii traducători maramureşeni ai textelor sfinte au pus în circulaţie un ciclu de legende apocaliptice, care zugrăveau în colori vii antagonismul dintre cele două limanuri către care sunt îndrumate sufletele oamenilor după moarte: de o parte infernul cu valurile de smoală cloco-tindă şi cu râurile de flăcări, de altă parte grădinile înflorite ale raiului.

Odată cu legendele apocaliptice, gândul lor s-a îndreptat, cu o firească simpatie, şi către martirii bisericii, care în vremurile marilor prigoniri şi-au jertfit viaţa pentru triumful creştinismului, şi către marii asceţi, care, năzuind spre mântuirea sufletului, se retrăgeau departe de chemările ispititoare ale vieţii, în pustiuri, unde prin abstinenţă îşi mortificau trupul. Legendele hagiografice, în care icoanele sfinţilor apăreau aureolate de un nimb divin, într-o atmosferă de miraculos, formau pentru acele timpuri de naivă credinţă admirabile modele de virtuţi creştineşti.

De la acest gen de literatură cu tendinţe vădite de a edifica masele populare, s-a trecut la legendele pioase, pline de graţie naivă, privitoare la materia Vechiului şi Noului Testament; apoi la texte profane cu caracter moral, ca Fisiologul şi Albinuşa, pentru ca să se ajungă la romanul popular. Dar ceea ce caracterizează spiritul şi mentalitatea acestei epoci este că chiar acţiunea acestor romane de aventuri şi de dragoste cu colorit romanesc, încheiată în chip brusc prin moartea tragică a eroilor, era exploatată de cler ca o temă de moralizare: „. scris acasta carte ce se chiamă Alixcmdrie şi mă usteniâu câtu putuiu şi o scris să cetească şi să socotiască bine ce este împărăţia ceştii lumi deşarte şi manganoasa”, îşi încheia popa Ion Românul, din Sânpetru Ardealului, copia sa, cea mai veche redacţiune românească a vieţii lui Alexandru Machedon din câte au ajuns până la noi (1620).

Timp de două veacuri clerul a procurat neamului hrana intelectuală. Evangheliile, care purtau cuvântul Domnului înveşmântat în forma unei majestăţi plină de simplitate, vieţile de sfinţi cu înălţătoarele pilde de credinţă şi abnegaţie, legendele pioase şi naive ale apocrifelor biblice, viziunile apocaliptice cu sumbrele lor colori – toate acestea au format vreme îndelungată literatura de predilecţie a tuturor claselor noastre sociale. Aceste texte, tălmăcite în chiliile mănăstirilor, erau copiate de preoţii de mir şi răspândite mai departe în lumea satelor şi a oraşelor.

În strânsă legătură cu literatura s-a dezvoltat şi arta noastră veche. Zugravii acestei epoci, chemaţi să împodobească zidurile mănăstirilor şi ale bisericilor şi să coloreze icoanele, au introdus între scenele biblice şi cele hagiografice, zugrăvite după normele statornicite prin Erminii – tratate de pictură bisericească alcătuite în Muntele Athos – şi o mulţime de scene împrumutate din legendele apocrife, din viziunile apocaliptice, din romanele populare chiar. „Pretutindeni – scriam altă dată1 – pe zidurile dinafară şi din tinda bisericilor şi ale mănăstirilor, pe icoanele păstrate în vechile case boiereşti, pe troiţele ridicate de mâini pioase la răscrucea drumurilor de ţară, arta veche românească poartă un puternic – aş zice exclusiv – caracter religios şi a suferit influenţa pronunţată a ciclului de legende apocrife şi al celor populare. Oricâte cunoştinţe tehnice ar avea cineva, oricât simţ al colorilor şi al perspectivei, nu va pricepe niciodată nimic din sensul intim al scenelor zugrăvite, din mentalitatea celui care a lucrat, dacă nu cunoaşte literatura care a inspirat această artă.” în atmosfera de misticism a acestei literaturi şi străvechi arte religioase a vieţuit sufletul românesc mai multe veacuri. în naivitatea ei adorabilă, societatea veche românească credea în lumea de miracole care-i punea dinainte, în locul abstracţiunilor teologice, icoane vii şi colorate de închipuire ce şi-o făcea despre tărâmurile de dincolo de moarte.

Arta şi literatura aceasta corespundea şi a creat o mentalitate specifică, pe care abia ne-o putem închipui în vălmăşagul vremurilor turburi de astăzi, când progresul ştiinţelor pozitive de o parte şi materialismul de altă parte au spulberat toate aceste iluzii transcendentale şi au măcinat şi macină din zi în zi temeliile credinţei. Dar urmele acestei mentalităţi le găsim în înfăptuirile şi în scrisorile marilor voievozi din trecut şi mai departe în filele îngălbenite ale cronicilor. Această mentalitate explică politica de ocrotire a popoarelor creştine din Balcani, dusă de domnii şi boierii noştri: daniile băneşti pentru ridicarea bisericilor şi mănăstirilor ruinate, acele minunate manuscrise cu miniaturi lucrate de artişti ai penei româneşti, împrăştiate azi în tot Orientul ortodox, cărţile trimise din imprimeriile româneşti în Balcani, moşiile închinate Muntelui Athos, dar mai ales lupta împotriva paginilor turci pentru creştinătate.

Iată, bunăoară, circulara trimisă de Ştefan cel Mare la 28 ianuarie 1475, după lupta de la Războieni. Cu câtă satisfacţie vesteşte voievodul că „a călcat în picioare” şi „a trecut sub ascuţişul săbiei” pe duşmanii creştinătăţii, „pentru care lucru lăudat să fie Domnul Dumnezeul nostru”. Şi cerând ajutor de la principii creştini în însuşi interesul lor – căci Moldova, spune el, „este poarta creştinătăţii” şi „dacă această poartă. va fi pierdută, Dumnezeu să ne ferească de aşa ceva, atunci toată creştinătatea va fi în mare primejdie”. Şi el încheie cu un legământ solemn: „Făgăduim cu credinţa noastră creştinească şi cu jurământul domniei noastre, că vom sta în picioare şi ne vom lupta până la moarte pentru legea creştinească, noi cu capul nostru”.

Cărţile populare, voi. II, p. 385.

Peste un veac, celălalt mare domn al nostru, Mihai Viteazul, povestind în zilele de restrişte ale căderii lui cum a ajuns de a pierdut „tot ce câştigasem din zilele tinereţii până la bătrâneţe, şi ţări şi averi şi soţie şi copii. Şi dacă le-aş fi pierdut din pricina duşmanilor. nu m-ar durea atâta, cât mă doare fiindcă au fost făptuite de aceia de la care nădăjduiam şi aşteptam ajutor şi razim”. Şi iată cum mărturiseşte el însuşi motivele care l-au îndemnat „să nu cruţe nici cheltuieli, nici osteneală, nici sânge, nici propria viaţă”: „Nu le-am făcut îndemnat de cineva, ci spre a căpăta şi eu un loc şi un nume în creştinătate.”.

Chiar după ce cultura trece din mâna clerului în mâna boierimii pămân-tene, întâlnim această sentimentalitate religioasă vibrând în scrisul cronicarilor.

Ureche, povestind lupta lui Ştefan-vodă la Râmnic, adaugă, după tradiţia populară: „Zic unii să se fi arătat lui Ştefan Vodă sfântul mucenic Pro-copie, îmblând deasupra războiului călare şi într-armat, ca un viteaz fiind într-ajutoriu lui Ştefan Vodă şi dând vâlhvă oştirii lui”, şi încheie, în adorabila lui naivitate pioasă: „. ci este a şi credere acest cuvânt, că dacă s-au întors Ştefan Vodă cu toată oastea sa. la scaunul său la Suceava, au zidit biserica pre numele sfântului mucenic Procopie, la sat la Bădeuţi, unde trăieşte şi până astăzi”.

Neculce ne povesteşte şi el într-un loc – la domnia a doua a lui Duca-vodă cel Bătrân – „minunea mare”, „arătarea” la Hotin, „într-o mănăstire mică ce este supt cetate”: „au lăcrămat icoana Maicii Preciste, cătu se răsturnau lacrimile pre chipul icoanei de le vedeau toţi oamenii şi picau într-o tipsie ce era pusă supt icoană”.

Paginile cronicilor sunt pline de citate biblice: „precum zice înţeleptul Solomon,. zice Isus Sirah,. grăieşte şi prorocul David în al 7 psalm.”. Iar preciziuni ca acestea: „Era tocmai în ziua când se cântă în biserică canonul sfântului Andrei de la Crit, la opt ceasuri de noapte”, dovedesc nu numai familiarizarea cu rânduielile bisericeşti, dar şi o trăire a dramei liturgice din săptă-mâna patimilor, când se cântă canonul.

De aceea nu trebuie să ne mire că însăşi concepţia lor despre lume şi viaţă pleacă dintr-o mentalitate religioasă. După ei toate evenimentele din care se ţese pânza istoriei, chiar faptele mărunte din viaţa omului, sunt orân-duite după voinţa lui Dumnezeu: „Ascuns giudeţul lui Dumnezeu toate gândurile omeneşti le strămută, că măcar câtă nevoinţă pune omul, sorocul lui Dumnezeu, cum este orânduit, a-l clăti nime nu poate”, spune Miron Costin. Toate fenomenele cereşti sunt socotite ca semne prevestitoare trimise de Dumnezeu: o cometă, o invazie de lăcuste, o eclipsă de soare. „Adevărat semn de peire a mulţi creştini în ţeara leşască şi începătura durerii şi stricării ţării noastre, că de atunce, din an în an, tot rău şi amar de creştini şi pustiuri au rămas locurile pre acolo”, încheie Neculce povestirea minunii amintită mai sus.

Oricât de curioasă şi naivă ni s-ar părea azi sentimentalitatea aceasta, ea a fost totuşi o puternică realitate în lumea veche românească şi pe ea s-a sprijinit întreaga structură socială. Când bătrânii acelor timpuri ajungeau în asfinţitul vieţii şi simţeau că li se apropie ceasul de trecere în lumea cealaltă, alegeau cu grijă partea care se cuvenea urmaşilor de partea sufletului şi scriau, cu mâna tremurândă de emoţie, diata vieţii lor, prin care lăsau o bună parte din moşii şi avere mănăstirilor, pentru opere de binefacere. Religiozitatea naivă a timpurilor trecute a înzestrat ţara cu spitale, eforii şi atâtea instituţii pe care noi, cu toate concepţiile noastre moderne despre organismul statului, le-am lăsat, în urma reformei de expropriere forţată, să ajungă în pragul ruinei.*

Prin munca necontenită şi plină de trudă a clerului s-a ajuns ca ţările noastre să devină, în pragul veacului al XVIII-lea, focarele din care radia lumina culturii în tot Răsăritul ortodox, oprimat sub stăpânire turcească. Pe timpul lui Brâncoveanu, când cinci tipografii lucrau neîntrerupt în ţară, gândurile milostive ale domnului român şi ale harnicilor săi prelaţi se îndreptau până către arabii din Siria, cărora le trimiteau în dar cărţi tipărite la Snagov, în limba lor, până la ivirii din munţii Caucazului, cărora le trimiteau tipar şi meşteri tipografi.

A tăia latura religioasă din istoria literaturii româneşti înseamnă a renunţa la cunoaşterea trăsăturii celei mai caracteristice din cultura noastră veche şi la una din feţele ei de glorie.

În legătură cu această problemă, a se vedea nota de la p. 43. (N. red.)