Bibliografie

Ediţiile cronicii. M. Kogălniceanu, Letopiseţele ţării Moldovei, Iaşi, 1852, I, p. 93 – 209. Această ediţie este tipărită cu caractere chirilice. A doua ediţie a apărut în 1872, cu caractere latine, şi cuprinde şi cronicile muntene. Poartă titlul: Cronicele României sau letopiseţele Moldaviei şi Valahiei. Cronica lui Ureche se află în tomul I, p. 127 – 242. Kogălniceanu, care-şi făcuse studiije în Germania, unde a avut ca profesor de istorie pe Ranke, a încercat să dea, după mijloacele de atunci, o ediţie critică. în acest scop s-a folosit de mai multe manuscrise şi, pubii-când pe cel care i s-a părut mai bun, a introdus în textul lui, acolo unde bănuia că trebuie să fie o alterare datorită copiştilor, lecţiuni din celelalte manuscrise, fără să indice însă nici lecţiunile pe care le introduce, nici manuscriptele din care le culege. în special la cronica Iui Ureche, Kogălniceanu a încercat să reconstituie, din compilaţia lui Simion Dascălul, prototipul pierdut al lui Grigore Ureche, separându-l de adausele ulterioare. Textul presupus al lui Ureche a fost publicat sub titlul Domnii ţerei Moldovei şi viaţa loru de Grigore Ureche, vornic mare în Moldova, pe când interpolările lui Simion Dascălui au fost aruncate la sfârşitul primului volum, în apendice (Apendix I, Apendix VII şi Apendix IX). Kogălniceanu a încercat să corecteze uneori şi limba. între altele, găsind în cronici infinitivul lung alături de cel scurt şi părân-du-i-se că forma curentă în secolul al XVII-lea a fost infintivul lung, a înlocuit în textul publicat de el, în multe locuri, infinitivul scurt prin cel lung. Defectul unei asemenea metode s-a văzut atunci când filologul Meyer Liibke, într-un studiu asupra infinitivului în limba română, a luat de bună ediţia lui Kogălniceanu şi a clădit o întreagă teorie întemeiată pe exemple care nu se găseau în manuscrisele cronicii lui Ureche. (Studiul lui Meyer Liibke, Zur Geschichte des Infinitivs im Rumănischen, a fost publicat în Abhandlungen Herrn I Prof. Dr. Adolf Tobler, Halle, 1895.) Cu toate acestea, meritul publicaţiei lui Kogălniceanu, pentru timpul ei, este Incontestabil, căci pe textele publicate de el s-a întemeiat progresul studiilor istorice la noi.

Textul cronicii lui Ureche din ediţia lui Kogălniceanu a fost republicat de Emile Picot, Cronique de Moldavie, depuis le milieu du XlV-eme siecle jusqu'ă Van 1594, par Gregoire Urechi. Texte roumain avec traduction francaise, notes historiques, tableaux genealogiques, glossaire et table, Paris, Leroux, 1878.

O ediţie populară, cuprinzând fragmente din Ureche, a fost publicată în editura Soccc, în 1894, în „Autorii români vechi şi contimporani”.

I. N. Popovici, Chronique de Gligorie Ureche, avec un autographe d'Ureache et ne'uf fac-similes des manuscrils, Bucureşti, 1911. Popovici a dat o încercare mai meticuloasă de a desface opera lui Grigore Ureche de interpolările lui Simion Dascălul. Numele proprii împrumutate de Ureche din Bielski şi alterate de copişti au fost restabilite cu ajutorul cronicii lui Bielski. Popovici a făcut însă greşeala de a încerca să reconstituie şi limba originalului pierdut, al lui Ureche, după o metodă care este şi ea astăzi perimată. Colaţionarea manuscriselor nu-i putea ajuta lui Popovici în reconstituirea limbii lui Ureche, fiindcă toate manuscrisele decurg din copia defectuoasă a lui Simion Dascălul şi răsfrâng, prin urmare, mai mult limba acestuia decât a lui Ureche. Neputând scoate nici o lumină pentru problema care îl preocupa, Popovici încercă atunci alt drum. Grigore Ureche – observă el – trăieşte pe vremea lui Vasile Lupu şi este contimporan cu mitropolitul Varlaam şi cu Eustratie Logofătul. Graiul lui trebuie să fi fost asemănător cu al acestora. Plecând de la acest fapt, Popo /ici confruntă textul copiilor care ne-au păstrat cronica lui Ureche cu operele lui Varlaam şi Eustratie Logofătul – în special cu Pravila aleasă – şi înlocuieşte toate formele moderne din manuscrisele cronicii lui Ureche cu formele arhaice corespunzătoare din Varlaam şi Eustratie Logofătul. Metoda lui Popovici cuprinde în sine mult arbitrar. O critică întemeiată a acestui procedeu, la D. R u s s o, Critica textelor şi tehnica ediţiilor, Bucureşti, 1912, p. 29 —30 (nota), reprodusă şi în Studii istorice greco-române, Bucureşti, 1939, voi. II, p. 56S (nota).

Cea mai bună ediţie se datoreşte lui C o n s t. G i u r e s c u, Letopiseţul Ţării Moldovei pini la Aron Vodă (1359-l595), întocmit după Grigore Ureche Vornicul, Istratie Logofătul şi alţii, de Simion Dascălul, Bucureşti, 1916 (Comisia istorică a României). în această ediţie, regretatul Giurescu pleacă de la constatarea că în toate manuscrisele textul lui Ureche este contopit în compilaţia lui Simion Dascălul în aşa fel, încât nu poate fi separat fără a cădea în arbitrar. De aceea el renunţă la ideea de a reconstitui originalul pierdut al cronicii lui Ureche şi, după ce a colaţionat, a clasat şi a fixat filiera, manuscriselor, se mărgineşte să reproducă textul unei copii care a păstrat mai bine versiunea interpolată a lui Simion Dascălul, adăugind în josul paginii variantele din celelalte manuscrise. Lucrarea lui Giurescu este prima ediţie critică ştiinţifică. Din nefericire, ea a apărut fără studiul premergător, pe care Giurescu ii pregătea răbdător, cu cunoscuta lui conştiinciozitate. Textul cronicii se afla cules la intrarea noastră în războiul din 1916- 1918. Pe atunci, preşedintele Comisiei istorice, I. Bogdan, temân-du-se ca „o întâmplare nenorocită, un neînsemnat episod al luptelor înverşunate să nu prefacă în cenuşă munca grea şi onestă, pe care cu greu s-ar găsi cineva s-o refacă”, a hotărât să publice ediţia critică pregătită de Giurescu fără introducerea obişnuită. Introducerea urma să apară într-o broşură separată, dar, din nenorocire, Giurescu a fost răpit pe neaşteptate cercetărilor istorice. Câteva lămuriri sumare au fost date de fiul său, C. C. Giurescu, în Convorbiri literare, LIII, 1921, p. 322 şi urm. Filiera manuscriselor, întocmită de Giurescu-tatăl, se poate vedea în studiul său Noui contribufiuni la studiul cronicelor moldovene, p. 55.

Textul pregătit de regretatul C. Giurescu a fost reprodus într-o ediţie populară, fără variante, de fiul său, C. C. Giurescu, în colecţia „Clasicii români comentaţi”, sub titlul Grigore Ureche şi Simion Dascălul, Letopiseţul Ţării Moldovei, Craiova, 1934.

Studii asupra operei. C. Giurescu, Noui contribuţiuni la studiul cronicelor moldovene. Letopiseţul lui Ilustraţie Logofătul şi Letopiseţul latinesc, Cronicele lui Grigore Ureche, Simion Dascălul şi Misail Călugărul, Bucureşti, Gobl, 1908. Studiul este întemeiat pe analiza atentă a manuscriselor; P. P. Panaitescu, Influenţa polonă'n opera şi personalitatea cronicarilor Grigore Ureche şi Miron Costin, în Analele Academiei Române, Mem. secţ. Ut., s. III, t. IV, m. 4, Bucureşti, 1925. P. P. Panaitescu stabileşte izvoarele polone care se află atât la baza cronicii lui Grigore Ureche, cât şi la baza interpolărilor lui Simion Dascălul.

Raporturile lui Ureche cu vechile cronici slavoneşti au fost studiate de Io n Bogdan în: Vechile cronice moldoveneşti până la Urechia, Bucureşti, 1891, p. 104-l36; în Letopiseţul lui Azarie, Analele Acad. Rom., s. II, tom. XXXI, p. 42 – 51, şi în Cronice inedite atingătoare la istoria românilor, Bucureşti, 1895, p. 28 – 32. Aceeaşi problemă a fost reluată de d-l I. Minea, Letopiseţele moldoveneşti scrise slavoneşte, Extras din,Cercetări istorice”, an. I, Iaşi, 1925; acelaşi, Din istoria culturii româneşti, Cercetări istorice, Iaşi, VII, 1932- 1933; acelaşi, Intre păreri şi ipoteze. Cetind despre cronica lui Ureche, în Viaţa românească, XVII (1925), nr. pe sept., p. 361 şi urm., oct., p. 93 şi urm., nov. şi dec, p. 245 şi urm. Minea pune ipoteza că Ureche şi-ar fi scris cronica în limba latină. G. P a s c u, Gligorie Ureache, Iaşi, 1920, vezi însă critica lui C. C. Giurescu în Qonvorbiri literare, LIII, 1921, p. 222-232 şi 322 – 328. G. P a s c u, Grigore Ureche şi Miron Costin, în Revista critică, an. VIII, 1934, p. 65 – 68.

Dintre studiile mai vechi: A. V. G î d e i, Studiu asupra cronicarilor moldoveni din secolul al XVII-lea, din punct de vedere al limbei, metodei şi cugetărei, cu o prefaţă de V. A. Urechii, Bucureşti, 1898; cf. însă şi recenzia interesantă pe care i-a făcut-o St. O r ă ş a n u în Convorbiri literare, XXXIII (1899), p. 256, 441, 508, 595, 726, 844 (şi extras).

Despre interpolarea lui Simion Dascălul: D. O n c i u 1, Originile principatelor române, Bucureşti, 1901; acelaşi, Papa Formosus în tradiţia noastră istorică, în Lui Titu Maiorescu.

Omagiu. XV februarie MCM, Bucureşti, 1900, p. 620 – 631; Veres Andrei, Notele la amănuntele ungureşti din Letopiseţul Ţării Moldoveneşti al lui Grigore Ureche şi Simion Dascălul, în Revista istorică română, III, 1933, p. 381 – 385; I. Ş i a d b e i, Cercetări asupra cronicelor moldovene, I, Iaşi, 1939.

Biografia lui Ureche. I. S b i e r a, Grigoriu Urechie. Contribuiri pentru o biografie a lui, în Analele Academiei Române, t. V, Mem. secţ. ist., Bucureşti, 1881, p. 289-357 (şi despre chestia paternităţii cronicii şi de izvoarele ei). I. Tanoviceanu, Genealogia familiei Ureche, în Arhiva, Iaşi, IX (1898), p. 234 şi urm. Biografia lui Nestor Ureche a fost reconstituită de Ştefan Orăşanu, Cronicari moldoveni din secolul al XVII-lea, Bucureşti, 1899, p. 34 – 57. Tot acolo paternitatea lui Grigore asupra cronicii, p. 57 – 63. I. Tanoviceanu, Contri-buţiuni la biografiile unora din cronicarii moldoveni, ia Analele Academiei Române, t. XXVII, Mem. secţ. ist., Bucureşti, 1904- 1905, p. 227-420, cuprinde notiţe biografice în legătură cu chestiunea paternităţii cronicii. E. de B a r w i n s k i, Ştiri nouă asupra familiei Ureche, în Prinos lui D. A. Sturdza, Bucureşti, 1903, p. 197 – 211, cuprinde informaţii din arhivele polone privitoare la pribegia lui Nestor Ureche şi a familiei sale. Costăchescu Mihai, Despre neamul de boieri moldoveni Ureche, cu ocazia unor ştiri într-un document de la Duca Vodă din 1671, sept. 5, în Cercetări istorice, an. IV, 1928, p. 37 – 47. D. Găzdaru, O ştire despre Gr. Ureche. Note şi interpretări, an. X, 1934, p. 352 – 353. I. M i n e a, O ştire despre Gligcrie Ureche, în Cercetări istorice, an. VII-IX, 1932- 1933, p. 104- 112.

În afară de aceste studii şi articole, s-au publicat în timpul din urmă o mulţime de ştiri rlspândite'. în diferite colecţH de documente şi reviste (cu deosebire în: Ghibânescu, Surete şi isvoade şi în revista Ioan Neculcea). Ştirile astfel împrăştiate au fost culese în cea mai mare parte într-un inventar, de Lucian Predescu, în Arhiva, Iaşi, 1930, p. 184.

N. I o r g a, Istoria literaturii româneşti, I, ed. II, Bucureşti, 1925, p. 285 —313, şi introducerea d-lui C. C. G i u r e s c u la ediţia cronicii, publicată în colecţia „Clasicii români comentaţi”, amintită mai sus.

Cronica a fost atribuită lui Nestor Ureche de B. P. H a s d e u, în Arhiva istorică a Rom., I, p. 117, şi Columna lui Traian, III, 1872, p. 274.