Cronica lui Grigore Ureche

Cronica lui Grigore Ureche deschide pentru literatura noastră veche, alcătuită din texte religioase, din legende apocrife, din romane populare şi din cronografe, o eră nouă; dar acest început al unui nou gen literar, singurul în care s-a afirmat originalitatea neamului nostru în veacurile trecute, constituie încă astăzi o problemă complicată.

Cronica lui Ureche în forma ei primitivă, aşa cum a încercat Kogălni-ceanu să ne-o dea în colecţia sa de Letopiseţe, nu există. Nu numai că s-a pierdut originalul cronicii, dar nu avem nici măcar o copie directă după ea. Toate manuscrisele care au ajuns până la noi înfăţişează textul lui Ureche întreţesut cu interpolările adăugate ulterior de Eustratie Logofătul, de Simion Dascălul şi de Misail Călugărul. După părerea răposatului Giurescu, aceste adause ale lui Simion Dascălul sunt aşa de numeroase şi aşa fel îmbinate în urzeala lui Ureche, încât ar fi peste putinţă să se delimiteze precis ceea ce constituie fondul primitiv al cronicarului boier de ceea ce este suprapus de Simion Dascălul şi de ceilalţi.

Încercarea făcută de Kogălniceanu în 1852, în Letopiseţele Moldovei, de a publica aparte ceea e credea el că a fost la început cronica lui Urechi de ceea ce presupunea că a interpolat ulterior Simion Dascălul, cuprinde o mare doză de arbitrar: elemente care aparţin în chip evident lui Grigore Ureche au fost trecute pe seama lui Simion Dascălul şi părţi din adausele interpola-torului au fost atribuite cronicarului.

P. P. Panaitescu, în studiul Influenţa polonă în opera şi personalitatea cronicarilor Grigore Ureche şi Miron Costin, a atacat problema pe altă cale. D-sa a căutat, mergând pe urmele regretaţilor I. G. Sbiera, Ştefan Orăşanu şi N. Iorga, să stabilească de aproape izvoarele polone întrebuinţate în prima cronică moldoveana, aşa cum a ajuns ea până la noi, şi apoi să delimiteze izvoarele utilizate de Ureche de cele care au stat la îndemâna lui Simion Dascălul. „

Rezultatele la care s-a ajuns prin această confruntare a surselor cu textul cronicii sunt următoarele:

Cronica începe cu o „predoslovie a descălecării”, care, după cum are grijă însuşi Dascălul să ne-o ateste, este a lui Grigore Ureche. în acest scurt capitol Ureche explică numele de Flachia, pe care îl dau letopiseţe latineşti Moldovei, după numele „hatmanului rhnlenesc” Flaccus, care a purtat războaie cu sciţii şi a făcut primele cuceriri romane pe pământul scitic.

După capitolul despre descălecarea Moldovei, Ureche se ocupă de limba moldovenească, susţinând că e de descendenţă latină şi, lucru interesant, afirmaţia lui apare într-o formă apropiată de aceea a lui Poggio Bracciolini, despre care ne-am ocupat mai sus: „.de la Râm ne tragem. De la râmleni, ce le zicem latini: pâine, ei zic panis; carne, ei zic caro; găină, ei zic galina; muiere, mulier; femeie, femina; părinte, pater; al nostru, noster şi altele multe din limba latinească, şi de am socoti pre amăruntul, toate cuvintele le-am înţelege.”

Trecem peste adausele lui Simion Dascălul, pentru a ne mărgini, deocamdată, la redacţia aproximativă a lui Ureche. Intrând în istoria moldovenească cu capitolul De începutul domnilor ţării Moldovei şi de viaţa lor, Ureche utilizează analele slavoneşti ale ţării, care au fost scrise, după cum spuneam, la curtea lui Ştefan cel Mare şi continuate de Macarie şi de Azarie. Pe Eftimie nu 1-a cunoscut. Aceste anale fuseseră traduse în limba română, fiindcă, din felul cum se fac citatele: „letopiseţul nostru cel moldovenesc”, rezultă că acesta era scris în limba română. în genere, izvoarele cronicii sunt citate după limba în care sunt scrise: „letopiseţul cel leşesc”, „letopiseţul cel latinesc”, „letopiseţul cel moldovenesc”. Dealtfel ni s-a păstrat din secolul al XVIII-lea în Biblioteca Academiei Române o versiune românească a acestor anale, publicată de I. Bogdan1 după o copie descoperită de d-l Alex. Lapedatu. Prototipul acestei copii este, credem, o traducere făcută înainte de Ureche şi pe care a utilizat-o şi acesta.

Deoarece pentru partea de la început, de la primii domni ai Moldovei până la Alexandru cel Bun, nu găseşte nimic în cronicarii poloni, Ureche e nevoit să dea lista de domni întreagă aşa cum o găseşte în analele interne ale ţării, regretând că „scriitorii dintâi n-au aflat scrisori, ca de nişte oameni neaşezaţi şi nemernici” şi că „letopiseţul nostru cel moldovenesc, aşa de pre scurt scrie, că nici de viaţa domnilor care au fost toată cârma nu alege”, iar ce au scris „au scris mai mult din basne şi din poveşti ce au aflat unii de la alţii”. Ultimele cuvinte ne îndeamnă să credem că vechile anale fuseseră amplificate cu tradiţii populare.

De la Alexandru cel Bun înainte, Ureche găseşte în izvoarele polone ştiri din ce în ce mai numeroase privitoare la istoria Moldovei, şi atunci completează datele unele prin altele, „lipind”, cum spune el, informaţiile din izvoarele străine la ale noastre, nu însă fără discernământ critic.

Izvorul polon pe care Ureche îl urmează de aproape este cronica prelucrată şi continuată de Ioachim Bielski, după textul tatălui său, Marcin Bielski. Cartea apăruse în 1597, sub titlul de Kronika Polska, şi deşi, dintr-un sentiment de pietate, Ioachim o publicase sub numele tatălui său, ea este în bună parte opera sa personală. în această redacţie a lui Ioachim, textul a fost cu mult amplificat, prelucrat şi adăugit. De aci împrumută Grigore Ureche ştirile privitoare la Moldova, pe care nu le găseşte în izvoarele interne.

După moartea lui Ştefan cel Mare, înainte de a trece la urmaşii săi. Ureche introduce, pentru o mai bună clarificare a istoriei moldoveneşti, câteva capitole privitoare la istoria popoarelor învecinate cu noi: poloni, tătari, turci şi unguri: Povestea şi tocmeala altor ţări ce sunt prin prejur.

Panaitescu este de părere că Ureche a împrumutat aceste informaţii dintr-o scriere istorică şi geografică asemănătoare cu aceea a lui Sebastian

1 Letopiseţul lui Azarie, Analele Acad. Rom., seria II, tom. XXI, Mem. secţ. ist., Bucureşti, 1909, p. 107-l19. Bogdan credea că traducerea s-a făcut la sfârşitul secolului al XVIII-lea, dar numeroasele greşeli ar indica un prototip mult mai vechi.

Miinster, cunoscută sub numele de Cosmografia universală şi publicată în 1544, la Basel, în limba germană. Cartea a avut un mare succes pe vremea sa; a apărut în o mulţime de ediţii – vreo 27. în 1550 a fost tradusă în limba latină, apoi în limba franceză, spaniolă, italiană şi cehă. Ea a fost foarte răspândită în Polonia, unde Marcin Bielski o ia ca model pentru cronica sa.

Dar în aceste capitole Ureche dă ştiri despre împărăţia tătărească şi neamurile ei, care nu se găsesc în Sebastian Miinster, dar se găsesc, după cum arată C. C. Giurescu, într-o geografie latină a lui Io. Antonius Maginus Pata-vinus, apărută la Veneţia în 1596. Nu este exclus însă ca aceste ştiri împreună cu cele din Sebastian Miinster să se găsească împreună într-o geografie – sau, cum se numea atunci, cosmografie – mai dezvoltată, încă neaflată până acum.

Împletind ştirile aflate în izvoarele interne cu informaţiile pe care le găsea în Bielski şi în cosmografia nedescoperită încă, Ureche şi-a scris cronica până la a doua domnie a lui Aron-vodă (1595). Ultimul capitol din cronica rămasă neterminată expune împrejurările pribegiei lui Nestor Ureche, înainte de sosirea la Iaşi a lui Aron-vodă, cu atâtea amănunte dramatice şi în acelaşi timp precise, încât nu încape îndoială că scriitorul lor le cunoaşte din amintirile bătrânului boier.

Cronica lui Grigore Ureche, scrisă se pare între 1642, data când el ajunge vornic mare, cum semnează predoslovia, şi 1647, data morţii, a intrat însă de timpuriu în mâna lui Simion Dascălul. în ce împrejurări nu ştim. Câmpul este aci deschis ipotezelor.

Am spus mai sus că Ureche a murit fără să vadă sfârşitul domniei lui Vasile Lupu. Se poate ca puţin timp înaintea morţii, să fi împrumutat cronica neterminată încă lui Eustratie Logofătul, care era al treilea logofăt în divanul lui Vasile Lupu şi cu care cronicarul era în strânse legături de prietenie – „frate şi prieten”, cum îl numeşte, împreună cu alţi boieri din divan, într-un document1 din 1641. Eustratie Logofătul a adăogat şi el câteva ştiri şi apoi cronica a fost încredinţată lui Simion Dascălul, ca s-o transcrie; Simion Dascălul a copiat-o, a amplificat-o şi apoi, nu se ştie cum, originalul lui Ureche a dispărut.2 A dispărut de timpuriu, fără să lase nici o urmă, fiindcă nici

1 Ghibănescu, Surete şi izvoade, III, p. 310. E o mărturie din martie 1641 prin care Gr. Ureche atestă că a văzut când Lupul din Hârlău, cu soţia Simiiana şi copiii vând ocina şi moşia lor cu heleşteu, pe apa Crr/dei, în hotarul satului Feteşti, „fratelui şi prietenului nostru, lui pan Eustratie biv logofăt”.

2 Ulterior, într-o copie interpolată de Simion Dascălul, a mai adăogat interpolări şi a mai făcut câteva schimbări un Misail Călugărul. Această versiune cu interpolările lui Misail Călugărul se păstrează în patru manuscrise din Biblioteca Academiei Române (cf. CC. G i u-r e s c u, în Convorbiri literare, LIII, 1921, p. 326 şi în introducerea la Grigore Ureche vornicul şi Simion Dascălul: Letopiseţul ţării Moldovei, ed. II, „Scrisul românesc”, p. LV-LVIII). Succesiunea interpolatorilor credem dar că este aceasta: Eustratie Logofătul, Simion Dascălul, Misail Călugărul. Ea concordă şi cu ceea ce aflăm de la Miron Costin – care intrase în Moldova la vreo patru-cinci ani după moartea lui Gr. Ureche – în De neamul moldovenilor, din ce ţară au ieşit strămoşii lor (ed. Giurescu): „Iară cum am înţeles de câţiva boieri şi mai ales din Neculai Buhuş ce au fost logofăt mare, pre acest Simeon Dascălul, Istratie Logofătul l-au fătat cu basnele lui şi Misail Călugărul de la Simeon au născut, cela fiu, cestălalt nepot” (p. 5). Neculai Buhuş moare în 1667. Sau „De ar fi acmu Istratie Logofătul şi fiiu-său un Simion Dascăl şi nepotu-său un Misail Călugărul, cum s-ar apuca de această poveste cu basnele lor cele ce au scris.” Miron Costin nu văzuse însă letopiseţul lui Eustratie Logofătul:„că mi se pare, bine nu ştiu, că n-am văzut letopiseţul lui Istratie.”

Miron Costin, care scrie la câteva decenii după Ureche, nu are la îndemână decât tot compilaţia interpolatorului. în 1670, când stolnicul Constantin Cantacuzino însoţeşte la Iaşi pe soţia şi fiica lui Brâncoveanu la căsătoria acesteia cu Gheorghe Duca, domnul Moldovei, el dobândeşte o copie de pe cronica lui Ureche de la marele comis Ion Racoviţa, dar acest izvod este tot compilaţia lui Simion Dascălul.

Simion Dascălul a utilizat, în interpolările sale, izvoare diferite de acelea pe care le-a folosit Grigore Ureche. El a avut la îndemână o versiune a letopiseţelor moldoveneşti deosebită de aceea pe care a întrebuinţat-o Ureche. Izvoadele lui Simion Dascălul cuprindeau, întrele altele, şi cronica lui Eftimie şi mergeau până la domnia lui Vasile Lupu, după cum mărturiseşte el însuşi. Din aceste letopiseţe interne, Dascălul a luat unele ştiri, pe care le-a adăugat în textul lui Ureche stângaci, neîndemânatic, dând naştere la contraziceri.

Dintre izvoarele polone, Simion Dascălul nu a cunoscut pe Ioachim Bielski. Deşi îl citează într-un loc în expunerea lui Ureche, totuşi, din faptele pe care pretinde că le ia din istoriograful polon, se vede bine că nu 1-a cunoscut, căci aceste fapte nu se găsesc la el. Simion Dascălul a avut la îndemână pentru compilaţia sa numai opera lui Alexandru Guagnini, Sarmatiae Europae Descripţio, în traducerea polonă a lui Paszkowski. Din această operă a luat toate acele amănunte pline de colorit privitoare la domnia lui Despot: falsificarea genealogiei; împrietenirea lui Despot cu Laski, încercarea lui Lăpuş-neanu de a-l otrăvi, fuga lui Despot în Polonia, prefacerea că e mort, simulacrul de înmormântare, răsturnarea lui Lăpuşneanu tocmai când credea că a scăpat de Despot, domnia acestuia, răscoala lui Tomşa.

Simion Dascălul a mai introdus în cronica lui Grigore Ureche un capitol despre originea românilor din tâlharii de la Râm, asupra căruia vom reveni îndată.

Crescută astfel cu interpolările lui Simion Dascălul, cronica lui Ureche s-a răspândit în o mulţime de copii manuscrise.

În cronică, aşa cum ne-o oferă ediţia regretatului Giurescu – cea mai bună, întrucât este singura care respectă tradiţia unui text şi ne dă în acelaşi timp variantele din celelalte manuscrise, necesare pentru a urmări istoricul textului – se observă destul de clar două firi, două mentalităţi, două personalităţi cu totul deosebite.

O primă personalitate se caracterizează printr-o caldă dragoste de ţară, printr-un deosebit simţ de demnitate, printr-un spirit de măsură şi claritate şi printr-un fin discernământ critic.

A doua personalitate se caracterizează printr-o râvnă de a se face cunoscută cu orice preţ, printr-o tendinţă constantă de „a tinde poveştile mai larg”, cu riscul de a cădea în prolixitate şi incoerenţă chiar, printr-o totală lipsă de măsură şi de simţ critic.

Coexistenţa acestor două personalităţi atât de diferite în cuprinsul aceleiaşi cronici se relevă de la primele pagini.

Grigore Ureche este, în ceea ce priveşte persoana lui, de o discreţie plină de demnitate; nicăieri în cuprinsul cronicii nu vorbeşte despre sine, nici chiar atunci când ar fi îndreptăţit, când te-ai aştepta, când ai dori-o chiar. Pretutindeni el se identifică cu faptele povestite şi nicăieri nu iese la iveală, nici chiar atunci când făptaşii sunt persoane care i-au stat aproape de suflet.

cum se întâmplă cu tatăl său Nestor, de care nu vorbeşte decât o singură dată. încolo nicăieri nu vorbeşte despre sine şi ai săi.

Simion Dascălul apare continuu în cuprinsul povestirii, mai ales când «este vorba să-şi asigure paternitatea adauselor sale: „Acestea cercând cu nevoinţă vornicul Ureche scrie de zice. După aceia şi eu. Simion Dascăl, apucatu-m-am şi eu pre urma a tuturora a scrie aceste poveşti.” „Ce această poveste a lui Laslău craiu, ce spune că au gonit pre aceşti tătari, nu o au scos Ureche vornicul din letopiseţul cel latinesc, ci eu, Simion Dascălul, o am izvodit din letopiseţul cel unguresc.” „Ce această poveste nu se află însemnată de Ureche vornicul, iar eu n-am vrut să las nici aceasta să nu pomenesc.”

Ureche este un spirit critic. El are despre istorie o concepţie pragmatică; ea trebuie să dea norme de învăţătură „feciorilor şi nepoţilor, despre cele rele să se ferească. iară de pe cele bune să urmeze şi să înveţe şi să se înde-repteze”. Dar cine are despre istorie o asemenea concepţie îşi dă bine seama că primele condiţii pe care trebuie să le îndeplinească sunt: deplina obiectivitate în restabilirea adevărului. Grigore Ureche îşi dă seama de aceasta şi de aceea el confruntă continuu izvoarele pământene cu cele străine, pentru ca, din noianul ştirilor contradictorii, să poată culege grăuntele de adevăr pe care-l cuprind. Ureche o spune destul de limpede: „nu numai letopiseţul nostru, ce şi cărţi străine am cercat, ca să putem afla adevărul, ca să nu mă aflu scriitoriu de cuvinte deşarte, ce de dereptate”.

Simion Dascălul este, dimpotrivă, o fire imaginativă. El e stăpânit mereu de preocuparea de a „tinde poveştile” cât mai pe larg, împletind, fără discer-nământ critic, fapte istorice consemnate în cronici cu materialul legendar care circula în masele populare din vremea sa1 şi care intrase în bună parte în izvoadele pământene.

Între istorie şi folclor el nu face nici o demarcaţie. Ba ceva mai mult: modifică datele pe care le găseşte în izvoarele sale, interverteşte, cu o totală lipsă de simţ critic, ordinea evenimentelor, schimbă unele pasaje şi adaugă de la sine lucruri care nu se găsesc în izvodul său. Aşa face, de pildă, la domnia lui Despot, unde adaugă la textul lui Paszkowski că Despot „s-a mutat la alt ostrov de la Roma”. Mai departe, Guagnini aminteşte de un nepot al lui Despot, cel al cărui nume 1-a uzurpat o slugă, viitorul domn al Moldovei. Simion Dascălul se opreşte asupra detaliului morţii nepotului în război şi face din această împrejurare punctul de plecare pentru falsificarea genealogiei lui Despot-vodă.

Ureche este apoi stăpânit de un suflu de patriotism, care, cu toată discreţia, vibrează totuşi în paginile cronicii sale. El scrie împins de curiozitatea de a „afla cap şi începătură moşilor, de unde au izvorât în această ţară şi s-au înmulţit”. El, care văzuse înflorirea istorică a Poloniei, ţinea „să nu se înece anii cei trecuţi şi să ne asemănăm fiarelor şi dobitoacelor mute”. Vorbeşte, în aceste simple cuvinte ale bătrânului cronicar, ceva din sufletul neamului întreg, care în acele vremuri turburi, ajunsese să-şi lămurească fiinţa sa etnică deosebită. Deşi „cerca cu nevoinţă” şi „cărţi străine”, ca să poată

De exemplu: legenda lui Eţco prisăcariul ş.a.

S74 afla adevărul, totuşi el înlătură din cronica sa ştirile din izvorul polon care i s& păreau exagerate şi care, în acelaşi timp, jigneau mândria lui de moldovean, De pildă, scena în care Ioachim Bielski ne povesteşte cum Ştefan cel Mare, încolţit de turci şi nevoit să ceară ajutorul regelui polon, primeşte să-i recunoască suzeranitatea, să depună în cortul regal steagul Moldovei la picioarele regelui polon şi să îngenunche înaintea lui, prestându-i omagiul de credinţă, în timp ce cortul se desfăcea pentru ca oştirea adunată în Câmpia Colomeei să vadă umilirea marelui erou moldovean, este înlăturată de Ureche şi redusă, la atâta: Ştefan-vodă a venit la Colomeea şi „toate ce au avut mai de treabă au vorbit şi apoi l-au ospătat pe Ştefan Vodă”.

Mai înainte, la 1471, cronicarul polon spunea că Ştefan a trimis 28 de steaguri regelui polon. Ureche explică răspicat: „au trimis şi lui craiu din dobânda sa, nu pentru că doar au fost datoriu să-i trimită, cum zic unii că au fost supus leşilor, ci pentru ca să-l aibă prieten la nevoie şi la treabă ea aceea, de-i va veni asupra”.

Suflul sentimentului patriotic se vede la Ureche şi în lumina de caldă, duioşie pe care o proiectează peste figura domnilor apărători de ţară şi dătători de legi şi datini. Sunt adevărate portrete mici, lucrate cu artă în medalion, ca bunăoară: „Bogdan Vodă cel Grozav, feciorul lui Ştefan Vodă cel Bun (Mare), s-au pristăvit în ceasul dintâiu al nopţii, în târg în Huşi, nu cu puţină laudă pentru lucruri vitejeşti ce făcea, că nu în beţii, nici în ospeţe petrecea, ci ca un strejar în ţoale părţile priveghia, ca să nu se ştirbească ţara, ce-i rămăsese de la tată-său”.

Sau portretul lui Petru-vodă Rareş: „Ca un păstor bun ce străjueşte turma sa, aşa în toate părţile străjuia şi priveghia şi nevoia să lăţească ce au. apucat, că nimica după ce s-au aşezat la domnie n-au zăbovit, ci de războae s-au apucat, şi la toate-i mergea cu noroc”.

Sau, în sfârşit, portretul doamnei Ruxanda: „Femeie destoinică, înţeleaptă, cu dumnezeire, milostivă şi la toate bunătăţile plecată”; şi mai ales. al lui_ Ştefan cel Mare, de care ne vom ocupa pe larg mai jos.

În contrast cu aceşti mari înaintaşi, el ştie să încondeieze şi pe domnii răi, stricători de lege şi de datini, dărâmători de ţară. Iată de pildă pe Iliaş-vodă, fiul lui Petru Rareş, pe care „firea şi faţa îl lăuda să fie blând, milostiv şi aşeză-toriu, gândindu-se că va semăna tatâne-său, ci nădejdea pre toţi i-au amăgit, că dinafară se vedea pom înflorit, iar dinlăuntru lac împuţit, că având lângă sine sfetnici tineri turci, cu carii ziua petrecea şi se desmierda, iar noaptea ca turcoaice curvind, din obiceele creştineşti s-au depărtat; în vedere se arăta creştin, iară noaptea în slobozie mahmetească se dedese”.

Sau chiar portretul lui Bogdan Lăpuşneanu, fiul doamnei Ruxanda, pe care ni-l înfăţişează cu contrastele lui: „Cumu-şi era blând şi cucernic, aşa. tuturora arăta direptate, de se vedea că nimica nu s-au depărtat de obiceiul tatâne-său. Nici de carte era prost. La călărie sprinten, cu suliţa la halca nu pre lesne avea protivnic, a săgeta din arc tare nu putea fi mai bine. Numai ce era mai de treabă domniei lipsia, că nu cerca bătrânii la sfat, ci de la cei tineri, din casă lua sfat şi învăţătură. Iubia să auză glume şi măscării şi jocuri copilăreşti. Mai apoi lipi de sine Ieşi, de-i era şi de sfat şi de a batere halca ctâ suliţa, răsipind avuţia cea domnească.”

Zbucneşte în aceste ultime portrete durerea unui mare patriot din divanul Moldovei, care vedea cum se risipeşte ţara lăsată de Ştefan cel Mare şi Sfânt: „scăderea care se vede că au venit în zilele noastre”.

În adausele lui Simion Dascălul, demnitatea sentimentului naţional este amorţită. Râvna de a „tinde poveştile mai pe larg” este la el aşa de puternică, încât îl orbeşte şi îl face să admită şi să încorporeze până şi o legendă ungurească, falsă, tendenţioasă, despre descendenţa noastră din tâlharii scoşi din temniţele Romei.

Aceste două temperamente atât de diferite pe care le întrezărim în corpul compilaţiei se răsfrâng – cum dealtfel este şi firesc – şi în structura stilistică a cronicii.

Stilul lui Simion Dascălul este de multe ori întortocheat, plin de repetiţii, neclar. Iată, de exemplu, o probă din predoslovie chiar: „După aceia şi eu care sunt între cei păcătoşi Simion Dascăl, apucatu-m-am şi eu pre urma a tuturora a scrie aceste poveşti, ce într-înse spune cursul anilor şi viaţa domnilor, văzând şi cunoscând că scriitorii cei mai de demult, care au fost însemnând aceste lucruri ce au trecut, s-au săvârşit, şi pre urma lor alţii nu vor să se apuce, văzând noi aceasta, că se părăseşte această însemnare, soco-tit-am ca să nu lăsăm acest lucru nesăvârşit <să> nu se însemneze înainte, carele mai nainte de alţii au fost început pre rând însemnat până la domnia lui Vasilie Vodă, ca să nu ne zică cronicarii altor limbi c-am murit şi noi cu scriitorii cei din ceput, sau că doară suntem neînvăţat.” în acest exemplu – aş putea cita întreaga predoslovie – se vede bine fraza lungă, greoaie, întunecată, încărcată de incidentale, plină de repetiţii, ca o urzeală în care firele neorânduite bine încep să se încâlcească.

Stilul lui Grigore Ureche se caracterizează dimpotrivă printr-o concizie şi precizie într-adevăr clasice; este un stil lapidar; pare că e săpat în piatră, ca o pisanie de biserică. Citez ca exemplu – fiindcă predoslovia este prea cunoscută din liceu – portretul lui Ştefan cel Mare: „Fost-au acest Ştefan Vodă om nu mare de stat, mânios şi de grab a vărsa sânge nevinovat; de multe ori la ospeţe omora fără giudeţ. Amintrelea era om întreg la fire, neleneş, şi lucru său îl ştia a-l acoperi, şi unde nu gân-deai, acolo îl aflai. La lucruri de războae meşter, unde era nevoe însuşi se vâra, ca văzându-l ai săi să nu îndărăpteze, şi pentru aceia rar răsboiu de nu biruia, şi unde-l biruia alţii, nu pierdea nădejdea, că ştiindu-se căzut jos, se rădica deasupra biruitorilor.

Iară pre Ştefan Vodă l-au îngropat ţara cu multă jale şi plângere în mânăs-tire în Putna, care era de dânsul zidită. Atâta jale era, de plângea toţi ca după un părinte al său, că cunoştea toţi că s-au scăpat de mult bine şi de multă aparatură. Ce după moartea lui până astăzi îi zic Sfântul Ştefan Vodă, nu pentru suflet, ce este în mâna lui Dumnezeu, că el încă au fost om cu păcate, ci pentru lucrurile lui cele vitejeşti, carele nim.e din domni, nici mai nainte, nici după aceia, l-au ajuns.”

Este cel mai clasic portret din literatura noastră veche. Nu lipseşte nimic din ceea ce trebuie pentru a ne evoca dinaintea ochilor portretul, mai ales sufletesc, al marelui voievod; şi totuşi nici un cuvânt de prisos. Nimic nu se poate adăuga şi nimic nu se poate suprima fără a-i distruge farmecul literar. De remarcat în acelaşi timp cu cită obiectivitate Grigore Ureche, care avea un adevărat cult pentru Ştefan cel Mare, recunoaşte, alături de marile calităţi ale domnului, şi defectele; alături de părţile de lumină, şi cele de umbră („mânios, degrab a vărsa sânge nevinovat. la ospeţe omora fără giudeţ”). Dar aci stă marele lui meşteşug de artist în ale scrisului că, după o scurtă trăsătură fizică, înşiră repede defectele, pentru a aşeza apoi calităţile într-o gradaţie ascendentă care culminează în apoteoză („. Sfântul Ştefan Vodă, nu pentru suflet, ce este în mâna lui Dumnezeu. ci pentru lucrurile lui cele vitejeşti, carele nime din domni, nici mai nainte, nici după aceia, l-au ajuns”).

Deşi stilul lui Ureche este de o precizie lapidară, totuşi limba cronicii nu este lipsită de un pitoresc al ei particular. Aci însă nu se mai poate face distincţii nete între Ureche şi Simion Dascălul, fiindcă în unele părţi amândoi au transcris aproape verbal izvoare interne, care nu ne mai stau astăzi la îndemână, iar, de altă parte, limba lor e creaţia colectivităţii moldoveneşti de la jumătatea veacului al XVII-lea, abia modelată de cărturari. Lăsăm la o parte aspectul ei fonetic şi morfologic – nu pentru că, fiind de esenţă filologic, îl socotim neinteresant din punctul de vedere al formării limbii literare (dimpotrivă, ne-ar interesa să ştim şi în ce măsură limba textelor coresiene a mlădiat scrisul marilor cronicari moldoveni) – dar pentru că nu numai originalul lui Ureche s-a pierdut, ci şi din prelucrarea lui Simion Dascălul nu avem decât copii târzii, care nu ne dau în această privinţă, cu precizia de care avem nevoie, textul autentic.

Lăsând deci la o parte această latură a ei, limba primei cronici moldoveneşti – creată de un popor de boieri şi de ţărani a căror viaţă se împletea intim cu a naturii – nu se ridicase încă până la concepte abstracte. Dar este o limbă plină de vigoare, care păstrează frăgezimea naivă a imaginilor sugestive formate în plin contact cu viaţa satului, ca de pildă: „Ţara Ardealului înconjurată cu munţi şi cu păduri cum ar fi îngrădită”; „în vremea lui Petru Vodă Şchiopul au fost secetă mare şi unde prindea mai înainte peşte, acolo ara plugul”; „au descălecat oraşe în ţară”; „le-au împărţit hotare în ţara sa”; sau din priveliştea frământăriior naturii: „cum se ridică o negură întunecată şi se răsipeşte aşa şi Petru Rareş se curăţeşte de îxârba ce-i zăcea la inimă”; „păgânii, carii în toate părţile fulgerau şi trăsneau cu armele lor”; „ostile s-au vârtejit”; ori luate din viaţa păstorească: „ca nişte lupi gata spre vânai ca să înece oaia neslobivă”; sau Petru Rareş „ca un păstoriu bun grijia de oile sale”; sau, în sfârşit, imagini din viaţa stupilor de albine: „Turcii ca un roiu de albine înconjoară mânăstirea”; „Petru Şchicpu blând ca o matcă fără ac”; „de s-ar învăţa cei mari. cumu-i albina, că toate-şi apără căscioara şi hrana lor cu acele şi cu veninul său, iară domnul lor, ce să chiamă matca, pre nimenea nu vatămă, ci toate de învăţătura ei ascultă”; sau amintind interioare duioase de familie: „ales un om ca acela – hatmanul Arbore – ce au crescut Ştefan Vodă pre palm.de lui”.

Asemenea imagini şi multe altele, evocând aspecte de viaţă plugărească, de păstorit, de albinărit, de interioare de viaţă patriarhală, de luptă între puterile naturii, stilizate în structura limbii, o înflorează cu un colorit dulce, ca altiţele discrete de pe ţesăturile ţărăneşti.

Dintre adausurile făcute în cronica lui Ureche, unul a provocat o adevărată furtună de indignare în Moldova secolului al XVII-lea. Este capitolul privitor la „ijderenia moldovenilor, de unde sunt ei de au venit pre aceste locuri”. Capitolul ar fi fost tradus, după cum pretinde autorul însuşi, dintr-un letopiseţ unguresc, până acum nedescoperit. Se începe cu: „scrie letopiseţul cel unguresc” şi sfârşeşte cu: „Ce această poveste a lui Laslău craiu, ce spune că au gonit pre aceşti tătari, nu o au scos Ureche vornicul din letopiseţul cel latinesc, ci eu, Simion Dascălul, o am izvodit din letopiseţul cel unguresc, care poveste o am socotit pre semne ce arată că poate fi adevărată”.

E locul să ne ocupăm aci şi de acest curios adaus al lui Simion Dascălul. El începe prin a povesti că, înainte vreme, locuiau pe meleagurile Moldovei tătarii, care, înmulţindu-se şi lăţindu-se, au trecut peste munţi în Ardeal, unde au împins pe unguri din ocinele lor. Laslău – adică Vladislav – craiul unguresc, s-a ridicat şi s-a dus la împăratul Râmului, cerându-i oaste de ajutor 'âmpotriva vrăjmaşilor. împăratul Râmului i-a răspuns că el, urcându-se pe tron, a jurat „să nu pice om de sabia şi de judeţul lui”. Din pricina aceasta răufăcătorii s-au înmulţit aşa de mult în ţara lui, încât toate temniţele sunt pline de ei şi nu mai are ce le face. Ca să îşi cureţe ţara de ei, îi dăruieşte craiului unguresc, dar cu o condiţie: să nu-i mai aducă înapoi. Şi atunci „de sârg i-a strâns pe toţi de pretutinderea şi i-a însemnat pre toţi de i-au ars împrejurul capului, de le-au pârjolit părul cu un hier înhierbântat, care semn trăieşte şi până astăzi în ţara Moldovei şi la Maramureş, de se cehluiesc pregiur cap”.

Dacă a luat acest ajutor de tâlhari de la împăratul Râmului, Laslău a venit în Ungaria şi, pe la Crăciun, cu toată puterea sa, a pornit contra tătarilor, pe care i-a bătut şi i-a gonit, trecându-i munţii pe la Rodna, unde se şi văd în două locuri săpate în stânci semnele făcute de Laslău craiul. Urmărindu-i dincoace de munţi, Laslău i-a fugărit într-una până i-a trecut apa Şiretului. Prin aceşti tâlhari cuprinşi în oastea lui Laslău s-au descălecat apoi, după ce s-a mântuit războiul, ţara Maramureşului şi a Moldovei.

Interpolarea are câteva trăsături caracteristice care o apropie de legenda păstrată într-o versiune a vechilor anale moldoveneşti, copiată în Rusia şi cuprinsă în colecţia de cronici ruseşti cunoscută sub numele de Voskresenskaja Utopist (vezi p. 56: invazia tătarilor, ajutorul cerut de regele ungur Vladislav de la Râm; trimiterea unui ajutor alcătuit din râmlenii ortodocşi; înfrângerea tătarilor şi colonizarea râmlenilor ortodocşi în părţile Crişanei şi ale Maramureşului), în acea legendă însă lipseşte nota infamantă a tâlharilor din temniţele Romei. Prin această notă infamantă şi prin alte amănunte, interpolarea lui Simion Dascălul se apropie de legenda pe care a cules-o, chiar pe vremea lui Vasile Lupu, din mediul ciangăilor din Moldova, franciscanul Marcus Bandinus, trimis de scaunul apostolic să cerceteze parohiile catolice din Moldova. *

Personalitatea acestui ciudat adnotator nu ne este cunoscută. în afară de o notiţă scurtă, asupra căreia vom reveni îndată, păstrată de un copist aproape contimporan, niciunul din scriitorii noştri vechi nu ne dă lămuriri despre el, şi nici în documentele vremii, câte au ajuns până la noi, nu e pomenit.

Din adnotările sale se poate deduce că venea de peste munţi, din regiunile în care era cunoscută limba ungară. în legenda asupra căreia ne-am oprit

1 V. A. Ureche, Codex Bandinus, Analele Acad. Rom., s. II, t. XIII, Mem. s. ist., 1893- 1894, p. 130, 307.

adineaori, el mărturiseşte că „eu, Simion Dascălul, o am izvodit din letopiseţul c4 unguresc”. Deşi un letopiseţ unguresc cu astfel de elemente nu s-a descoperit până a:iim, totuşi faptul că legenda e scoasă dintr-o cronică ungurească pare a îl coniiima nu numai caracterul ei tendenţios (românii se trag din tâlhari), ci şi etimologiile cu caracter unguresc. Povestind, de exemplu, „ijderenia moldovenilor”, după ce arată că Laslău a alungat cu ajutor primit de la Râm (Roma) pe tătari, până i-a trecut apa Şiretului, continuă textual: „Acolo Laslău craiu. stând în ţărmurile apei, au strigat ungureşte: ser etern, ser etern, ce se zice româneşte: place-mi, place-mi. Mai apoi dacă s-au descălecat ţara, după cuvântul craiului, ce au zis ser etern, au pus numele apei Şiretul”.

În acelaşi timp, interpolatorul se vădeşte a fi şi un bun cunoscător al obiceiurilor ungureşti. Povestind, mai departe, cum Laslău craiul, întoreân-du-se biruitor din războiul cu tătarii, în ziua de lăsatul secului, a cerut voie de la vlădicii săi să-l lase trei zile să se veselească cu doamnă-sa şi cu boierii, adaugă: „Şi aşa l-au blagoslovit de au lăsat sec marţi cu toată curtea sa, care obiceiu se ţine la legea lor şi până astăzi, de lasă sec marţi în săptămâna postului celui mare dintâiu”.

Dacă, în sfârşit, mai ţinem seamă şi de faptul că interpolatorul era familiarizat şi cu obiceiurile ungureşti din Maramureş foarte vechi, atestate în decretele Sf. Ştefan (. „care semn trăieşte şi până astăzi la Maramureş, de se ceh-luiesc pregiur cap.”), atunci poate că nu suntem departe de adevăr când presupunem că acest român ardelean era din părţile Maramureşului. Maramureşul, care ne-a dat, în secolul al XVI-lea, începuturile literaturii, ne-a trimis şi mai târziu cărturari. Chiar în vremea lui Vasile Lupu şi a lui Grigore Ureche, trăia la curtea boierului Pătraşcu Ciogolea din Calafendeşti (sudul Bucovinei), ca dascăl de copii, un asemenea cărturar maramureşean, care ne-a lăsat un frumos centom hrisostomic, cu prilejul înmormântării jupânesei Sofronia, soţia nefericitului boier.

Printre cărturarii care treceau în Moldova se va fi aflat probabil şi acest dascăl Simion. Dintr-o notiţă pe care ne-a păstrat-o un copist aproape contemporan, se pare însă că el nu se bucura de prea multă stimă între boierii moldoveni, căci iată ce ne spune notiţa: „Acest Simeon Dascăl, ce el se numeşte aici, mai mult se vede că au amestecat şi au turburat istoria decât au lucrat cevaşi pentru Ureche vornicul, carele au scris acestea, a vesti că e domn învăţat şi înţelept, iar acesta şi neştiut şi slab în minte, precum şi Todoraşcu Cantacuzin vel vist. în Moldova şi alţii; bine cunoscând pe acela, mi-au mărturisit că de multă neştiinţă şi de minte puţină era acel om, precum iar el esă şi aici că <ce> au fost se arată şi pe lângă altele face şi aceasta, că ale altora le face ale lui, adecă ce au scris Ureche el zice că au scris.”

Interpolarea lui Simion Dascălul privitoare la obârşia românilor din tâlharii Romei a stârnit o profundă indignare între cărturarii moldoveni din a doua jumătate a secolului al XVII-lea.