Viaţa

Cel dintâi din şirul marilor cronicari moldoveni, a cărui operă a asimilat îndemnurile istoriografiei polone, a fost Grigore Ureche.

Scoborâtor dintr-o veche familie moldovenească, atestată documentar încă de la H07, din vremea lui Alexandru cel Bun, sub forma Urecle, cronicarul e fiul lui Nestor, căruia i s-a atribuit într-o vreme şi cronica.

Nestor Ureche. Nestor, Nistur sau Nistor, cum se găseşte în documente, a fost fiul lui Maxim Ureche şi al soţiei sale Dumitra. Născut probabil în preajma anului 1550, fiindcă în 1572 îl vedem începându-şi cariera politică cu slujba de uricariu la logofeţia cea mare, a fost unul din cei mai bogaţi şi mai influenţi boieri moldoveni de la sfârşitul veacului al XVI-lea şi începutul celui de-al XVII-lea. El a jucat un rol aşa de important în istoria epocii sale, încât unii istorici ai noştri au fost ispitiţi într-o vreme să-i atribuie lui cronica scrisă de fiul său. în orice caz, în cronica fiului se strevăd amintirile tatălui.

O întâmplare fericită a făcut să răzbată prin furtunile vremilor până la noi actul de împărţire a moşiilor rămase de pe urma lui Nestor Ureche şi a soţiei sale, jupâneasa Mitrofana, atât „cele cumpărate cât şi cele de la strămoşi”. Actul a fost încheiat la 9 martie 1643, înaintea divanului domnesc în frunte cu mitropolitul V arlaam.

Ca să se vadă la ce imense latifundii putea ajunge în Moldova veacului al XVII-lea un mare boier, citez numai moşiile care au venit de partea lui Grigore Ureche1:

Dumbrăviţa, cu loc de moară şi heleşteu pe Şomuz; a opta parte din Ruguleni; a treia parte din Şoimăreşti pe Moldova, cu vad de moară în Ricca din ţinutul Sucevei; Stroeştii, deasupra Cotnariului, ţinutul Romanului; satul Goeştii şi siliştea Mândreştii pe Bahlui; jumătate din satul Sârbi; părţile din Lungani, din Băneşti, din Septicini, din Oneşti şi din Bălţaţi şi o bucată din hotarul Târgului Frumos, „cel stâlpit şi hotărât” (hotărnicit), toate din ţinutul Cârligăturii; Schindeştii şi Scocul şi părţile din Coluneşti, din ţinutul Sorocii; în ţinutul Iaşilor: Verdeşănii pe Lavnic şi părţile din Boţeşti şi din Bogdăneşti; în ţinutul Vasluiului: Căueştii; din ţinutul Tigheciului: Vlădeştii

1 Ioan Neculce, Buletinul Muzeului Municipiului Iaşi, director Gh. Ghibănescu, ase. 6, 1926-l927, Iaşi, 1927, p. 271.

cu a treia parte de baltă din Giemeni; a treia parte din Licin, din Răcariul şi din Păcicani; în ţinutul Lăpuşnii: Drăculeştii, iar în tântul Orheiului: Avrămeni.

Cam tot atâtea moşii le-au venit şi celorlalţi doi moştenitori, spătarului Neculai Ureche şi lui Nistor Batiste. Şi încă nu avem trecute în acest document toate proprietăţile lui Nestor, fiindcă actul de împărţeală adaugă: „. aşijdere şi alţi sati întregi şi ocini cari nu-s pusă aicie, pentru ce-s <pentru că sunt> de gâlceavă, de să vor desbate şi s-or aşeza, să avem a li puni iar la mijloc, să le împărţim în trei părţi”.

După cum se vede, cei trei moştenitori ai lui Nestor Ureche îşi împărţeau averea părintească şi le venea la fiecare câte 23 de sate, adică era o avere de aproape 70 de moşii.

Era firesc că un boier cum era Nestor Ureche, cu o avere aşa de mare, trebuia să joace un rol important şi în viaţa politică a ţării sale. De fapt, în vremea lui Aron-vodă, îl găsim în divan cu rangul de mare logofăt, şi când domnul a fost silit să părăsească ţara, din pricina pârilor, şi să se ducă la Con-stantinopol, locţiitor de domn a fost lăsat Nestor Ureche. în 1592, Aron-vodă, recăpătând tronul Moldovei de la turci, scrie din Constantinopol lui Ureche, prin Oprea armaşul, ca să pună mâna pe o seamă de boieri ce-i erau potrivnici şi să-i ţină în închisoare până va sosi şi el. Ureche logofătul, care păzea scaunul domnesc, nevoind să se facă unealta domnului, se preface că primeşte porunca domnească; ba şi sfătuieşte pe armaşul care-i adusese scrisoarea domnului să păstreze mai departe taina şi să stea ascuns tot timpul în casele darabanilor, în vreme ce el „va oblici” gazdele pe unde se găsesc boierii scrişi în „catastiful” domnului şi-i va închide. Pe când Oprea armaşul stătea ascuns în curtea domnească, Ureche, aflând – cum spune fiul său – „vreme şi cale deschisă de a se depărtare”, luându-şi familia, porneşte îndată şi „gonind noaptea, toată noaptea, şi ziua, toată ziua”, iese din ţară în Polonia, pe la Soroca.

Acesta a fost un moment hotărâtor în viaţa lui Nestor Ureche şi el ne luminează în acelaşi timp împrejurările în care fiul său Grigore, primul cronicar moldovean, a fost adus să-şi petreacă copilăria în ţară străină şi să vină în contact cu cultura umanistă a Poloniei.

În Polonia, Nestor Ureche se întâlneşte cu ceilalţi mari boieri, care pribegiseră din Moldova împreună cu Petru Şchiopul, între alţii: Lupu Stroici logofătul şi fratele său Simion, Andrei hatmanul, Ieremia Movilă vornicul cu fratele său Simion paharnicul. între pribegii moldoveni se leagă o prietenie strânsă şi, în aşteptarea unor vremi mai bune, se grupează cu toţii în jurul lui Ieremia Movilă. Aceste zile mai bune nu întârzie să se ivească şi, în 1595, Ieremia Movilă, sprijinit de boierii din ţară şi ajutat cu oaste de guvernul polon, izbuteşte să ocupe tronul Moldovei. E o domnie paşnică şi lungă de 12 ani, turburată numai de războaiele cu Mihai Viteazul.

Urcat în scaunul domnesc, după o pribegie îndelungată, Ieremia Movilă îşi încredinţează funcţiile de cinste şi de răspundere ale curţii boierilor cu care petrecuse anii exilului şi care îl ajutaseră în planurile sale. Astfel Lupu Stroici este mare logofăt, fratele său, Simion, vistiernic, iar Nestor Ureche, mare vornic al ţării de jos. De aci înainte viaţa lui Nestor Ureche este legata de a Movileştilor. El păstrează vornicia mare şi sub fratele lui Ieremia, sub Simeon Movilă, care a fost otrăvit de cumnata sa, precum şi sub fiii lui Ieremia, Mihail şi Constantin. Dar domnia lui Constantin Movilă, minată de lupte cu verii, n-a durat nici un an, căci turcii, neavând încredere în domnul adus şi sprijinit de oştiri polone şi care nici birul datorit nu-l plătise, au dat steag lui Ştefan Tomşa şi au însărcinat pe Cantemir-bei, cu oardele lui tătăreşti, să-l instaleze în scaun.

Nestor, care îşi legase soarta de Movileşti, pleacă din nou în pribegie cu Constantin-vodă: „Apropiindu-se Ştefan Tomşa de ţară – ne spune Miron Costin – Constantin Vodă cu mumă-sa şi cu fraţii au purces din Iaşi, şi cu câţiva din boieri, între carii erau şi Nestor Ureche, tatăl lui Grigore Ureche, care au scris Letopiseţul ţării până la Aron Vodă”.

Curând după aceasta, când Constantin Movilă cere ajutorul polonilor şi când cumnatul său, Ştefan Potoţki, strânge oaste din cetăţi şi de la neamurile sale şi se pregăteşte, împotriva voinţei regelui, să intre în Moldova, singurul dintre boierii pribegi care se ridică cu toată tăria împotriva acestei aventuri este Nestor Ureche. Cu experienţa lui de om păţit, el sfătuia: „să lase să se mai învechească domnia lui Ştefan Vodă, că acum fiind domnia nouă, moldovenii sunt din hâre pururea la domnia lacomi. Dar – adaugă Miron Costin – nu s-a ascultat sfatul lui Urechiă vornicul, cum mai mult în lume sfaturi bune la domni nu se ascultă, ce apoi vin la primejdie şi ei şi casele lor” (Mircn Costin, Cronica, Kogălniceanu, ed. a II-a, p. 263).

Expediţia se încheie cu sângeroasa înfrângere de la Cornul lui Sas. Constantin Movilă cade în mâinile unui tătar şi, pe când acesta îl ducea hanului, se îneacă amândoi în apele Nistrului; fratele său. Alexandru Movilă, şi Potoţki cad în mâinile turcilor şi sunt duşi la Constantinopol; boierii care îi însoţeau sunt toţi prinşi şi decapitaţi din porunca lui Ştefan Tomşa. Singur Nestor Ureche, care n-a vroit să vină, ci a rămas la Cameniţa pe lângă doamna lui leremia Movilă, a scăpat cu viaţă.

Din acest răstimp avem o serie de acte interesante, publicate de dr. Eugeniu Barwinski, din care se constată că, în a doua pribegie în Polonia, Nestor Ureche luase cu arendă de 1.000 de galbeni poloni pe an stărostia de Rohatin, care-i fusese încredinţată de starostele Adam Zolkiewski. In această vreme, apare în acte polone, în împrejurări pe care le vom vedea îndată, şi Grigore Ureche.

Viaţa familiei Ureche pe pământ străin nu era însă fără griji. Ea era hărţuită tocmai din partea acelora de la care ar fi fost îndreptăţită să se aştepte la mai multă solicitudine. Elisabeta, văduva lui leremia Movilă, care se dovedeşte din acte că ar fi fost o femeie rea şi lacomă de bani, pe care-i strângea pentru a recuceri tronul Moldovei, pârăşte pe Nestor Ureche că refuză să-i predea moştenirea lui Isaia Balica1, că nu ar fi plătit haraciul turcesc şi că ar fi oprit pentru sine banii ce i-ar fi strâns ca administrator al Moldovei. Se pare însă că acest proces s-a stins repede şi că lucrurile s-au împăcat, deoarece, curând după aceasta, când doamna lui leremia Movilă, împreună cu ginerii săi şi sprijinită de oaste polonă, izbuteşte să aşeze în domnia Moldovei pe cel mai mic dintre fiii săi, pe Bogdan, Nestor Ureche este sufletul întregii domnii. „Divanurile toate erau prin Nistur Ureche”, zice Miron Costin.

1 Isaia Balica a fost pârcălab de Suceava. Era ginerele lui Nestor Ureche ţinea în casă torie pe Anastasia, sora cronicarului.

Domnia lui Bogdan Movilă nu ţine însă decât un an şi se încheie cu o adevărată tragedie. Turcii intră în Moldova; Bogdan cade în mâinile lor, iar mama sa, doamna Elisabeta, este prinsă, târâtă în captivitate şi îşi sfârşeşte viaţa într-un harem turcesc. Nestor Ureche scapă din nenorocire şi, cu sufletul dornic de linişte şi de mântuire, s-a retras în cucernicia ctitoriei sale de la Secul.

Cu toată râvna lui după avereşi mărire, Nestor avea, ca toţi contimporanii săi, un suflet adânc credincios. în 1602, după întoarcerea din pribegie, în semn de mulţumire Domnului, că i-a îngăduit să-şi revadă moşiile părinteşti din Moldova, a ridicat mănăstirea Secul, pe care a înzestrat-o bogat cu o mulţime de moşii şi sate, ca să fie de hrană călugărilor ce vor căuta în chiliile ei un liman de linişte şi rugăciune. Ajuns în amurgul vieţii şi privind înapoi peste tot zbuciumul zadarnic al trecutului şi cu gândul îndreptat spre cele veşnice, îmbracă rasa de călugăr şi vine acum el însuşi, în umilinţă, să caute un loc printre „rugătorii robi ai lui Dumnezeu” din ctitoria sa.

Soţia sa, Mitrofana, a fost şi ea o figură distinsă în galeria „jupâneselor” române din veacul al XVII-lea. Cu religiozitatea caracterului unea un gust delicat pentru lucruri frumoase, migălite răbdător cu acul. De la ea a ajuns până la noi un splendid aer, adus din Constantinopol şi dăruit mănăstirii Secul.

Grigore Urechs. Viaţa lui Grigore – sau Gligoraşco Ureache, cum apare adesea în documente – departe de a putea fi reconstituită în trăsăturile ei caracteristice, are pentru noi încă multe puncte obscure: nu ştim nici măcar data când s-a născut. îl găsim pomenit, pentru întâia oară, alături de fratele său Vasile, într-o inscripţie de pe o biserică, la 1597, fără să se precizeze vârsta pe care o avea. Din alte conjecturi, pare să se fi născut pe la 1590. îl găsim apoi menţionat în nişte documente polone din 1616, când purta, în Lwow, în numele tatălui său care nu se afla de faţă, un proces cu un ceasornicar.

Miron ne spune despre Grigore Ureche că „a învăţat literatura în şcolile polone”; aceasta s-a întâmplat probabil între anii 1612-l617, pe când tatăl său se îndeletnicea cu munca agricolă pe moşia Rohatin, unde, după cum reiese din documente contimporane, avea o avere însemnată: o recoltă de 6.330 de măsuri poloneze, pe lângă vie, pescării şi velniţe. Grigore Ureche urma cursurile unei şcoli superioare în Cameniţa, sau poate în şcoala stavropighiei din Lwow. în Polonia, Nestor Ureche rămâne, cu o mică întrerupere în 1615, după cum s-a văzut, până la începutul anului 1617; la această dată se întoarce în Moldova şi este posibil ca odată cu el să fi intrat în ţară şi Grigore Ureche.

Numele cronicarului apare întâi în documentele, noastre la 20 decembrie 1628, ca tretilogofăt; iar în divanele boiereşti de la 1631 înainte, îl găsim cu rangul mai mic de mare spătar. Marele spătar era – după cum aflăm de la cvasi-contimporanii lui Ureche, Miron Costin şi Dimitrie Cantemir – marele purtător de săbii al domnului, şeful slujitorilor din spătărie. în zilele de sărbători, păşea imediat după domn, îmbrăcat în haină aurită, cu un coif bătut cu pietre scumpe şi ţinea aninată de umăr sabia, în timp ce acela asculta slujba sau stătea la masă.

Grigore Ureche era deci mare spătar al Moldovei când sosiră, printr-un ceauş, cărţi de mazilie lui Moise Movilă şi se răspândi în Iaşi zvonul că domnia s-a dat lui Alexandru Iliaş. Alexandru, care mai domnise în Moldova între anii 1620-l621, lăsase amintiri aşa de neplăcute, încât, la vestea că el a căpătat din nou domnia, o mare mâhnire şi indignare cuprinse ţara. Boierii, sfătuindu-se cu toţii, aleg pe cei mai de frunte dintre ei şi îi trimit cu jalbă la Ţarigrad, să se plângă Porţii de greul ce-l trage poporul din partea domnilor necunoscători ai rânduielilor ţării. în fruntea deputaţiunii, alcătuită din 80 de boieri, se aflau, între alţii: vornicul Vasile Lupu, postelnicul Ioan Costin – tatăl lui Miron Costin – şi spătarul Grigore Ureche. Boierii aflară pe Alexandru-vodă încă nepurces din Constantinopol. Acesta primise învestitura şi, neputând abate din hotărârea ei delegaţia moldoveana, pune la cale, în taină, cu chihaia vizirului, derutarea ei. Câţiva din fruntaşii boierilor sunt prinşi şi închişi în temniţă. Prin această stratagemă deputaţiunea este intimidată şi, în cele din urmă, silită să se împace cu domnul, la patriarhie, unde îşi fac reciproc jurământul de credinţă.

Dar abia fu instalat în domnie, şi Alexandru, uitându-şi jurământul, hotărî să scape de o seamă de boieri, între care de Vasile Lupu vornicul şi de Grigore Ureche. Aceştia însă prind de veste printr-un om de casă că Alexandru-vodă vrea să-i omoare în ziua de Paşte şi atunci răscoală în taină ţara, „care fierbea de greutăţi şi netocmele”. Din toate părţile se strânse atât norod în Iaşi, încât nu mai încăpea pe uliţi şi umpluse dealurile Miroslavei. Domnul se hotărî atunci să renunţe de bună voie la tron şi, sub paza boierimii care abia putea potoli furia mulţimii, părăsi ţara.

După scurta şi tragica domnie a lui Barnovski-vodă, decapitat la Constantinopol, şi după domnia de câteva luni a lui Moise Movilă, care a fost silit apoi să se expatrieze în Polonia, a luat scaunul Moldovei vornicul Vasile Lupu.

În zbuciumul acelor vremuri de sângeroase lupte interne şi de necontenite schimbări de domnie, stăpânirea lui Vasile Lupu aduce în viaţa Moldovei o epocă de înseninare. Miron Costin, care se întoarce în Moldova în ultimii ani ai acestei domnii, o descrie astfel: „Fericită domnia lui Vasile Vodă, în care, de au fost cândva această ţară tot în bine cu bielşug şi plină de toată averea, cu mare fericire şi tragă-nată până la 19 ani”.

Urcându-se pe tronul Moldovei, era firesc ca Vasile Lupu să caute a se înconjura de boieri care împărtăşiseră gândurile lui, care luptaseră alături de el şi trecuseră prin aceleaşi griji şi suferinţe ca şi el. între aceştia era şi Grigore Ureche, care, încă din timpul lui Barnovski-vodă, îşi reluase în divanul ţării locul de mare spătar. Cu acest titlu îl găsim pe Ureche semnând în hrisoavele domneşti până la 1642, când este ridicat în rangul de cinste pe care-l avuse şi tatăl său Nestor, de vornic al Ţării de Jos.

Vornicul Ţării de Jos era al doilea dintre dregătorii boieri; el avea, în timp de pace, sarcina de a administra Moldova de la Iaşi până la hotarele Munteniei, cu judeţele basarabene şi Cetatea-Albă, iar în timp de război conducea oştirea.

Ca mare vornic, Ureche a luat parte la acel zbuciumat divan care trebuia să hotărască asupra căsătoriei fiicei lui Vasile Lupu cu principele Ianusz Radziwill, şambelanul marelui ducat al Litvaniei. Căsătoria fusese pusă la cale de Petru Movilă, mitropolitul Kievului, dar ea întâmpina mare împotrivire în unele cercuri din Iaşi. Multă vreme s-a frămâhtat în sfatul domnesc această nuntă. Doi boieri de seamă ai Moldovei, Toma vornicul şi Iorgachi vistiernicul, se împotriveau cu toată hotărârea, argumentând: întâi, că principele litvan trecuse la calvinism – confesiune considerată în lumea noastră, în acea epocă a vestitului Răspuns la Catehismul calvinesc al mitropolitului Varlaam, ca o mare rătăcire, ca o lege spurcată – şi, al doilea, că această înrudire cu nobilimea polonă putea să indispună cercurile musulmane şi să atragă urgia turcească asupra casei lui Vasile Lupu. împotriva sfatului fraţilor Toma şi Iorgachi Cantacuzino'se ridicau logofătul Todiraşco şi, mai ales, vornicul Grigore Ureche. Sfatul lui Grigore Ureche a căzut greu în cumpănă. Domniţa Măria însăşi îşi dă consimţământul, printr-o scrisoare către principele Rad-ziwill din 2 septembrie 16441, redactată cu o simpatică modestie, în polonă. Nunta s-a făcut în anul 1645 şi a fost celebrată de către Petru Movilă, care s-a aplecat cu simpatie peste nevoile sufleteşti ale neamului din care vitregia vremurilor l-au smuls fără voia lui. Nunta a fost bogată şi frumoasă: „N-au lipsit nimica din toate podoabele câte trebuiau la o veselie ca aceea – ne spune Miron Costin – cu atâţia domni şi oameni mari din ţări, zicături, giocuri şi de ţară şi străine, curtea împodobită toată şi strânşi boierii şi căpeteniile ţării, feciori de boieri, oameni tineri, la alaiuri pre cai turceşti, cu podoabe şi cu peţiene la işlice. Şi aşa cu petrecanii trăgănând, s-au veselit câteva săptămâni; şi au purces cneaz Ragivil cu doamna sa în Ţara Leşească, cu zestre foarte bogată.” în anul următor, regele Poloniei Vladislav, înteţit de papa şi de vene-ţieni, care erau în luptă cu turcii pentru insula Cretei, pune la cale o alianţă a principilor creştini din răsăritul Europei contra turcilor şi trimite în acest scop pe ginerele lui Vasile Lupu, pe cneazul Radziwill, să obţină participarea Moldovei. Demersul a fost primit, şi aga, încredinţat de Poartă să primească haraciul, fusese trimis înapoi fără nici un ban, pe motivul că nu s-a putut strânge birul din pricina sărăciei oamenilor. Dar ruptura cu turcii, hotărâtă de divan în frunte cu Ureche, n-a putut fi menţinută, de teamă că polonii nu vor putea împinge peste Dunăre stăpânirea turcească.

Grigore Ureche n-a apucat zile să vadă prăbuşirea domniei prietenului său. La 15 aprilie 1647 el apare pentru ultima dată în documentele care au ajuns până la noi, ca mare vornic în Ţara de Jos. Două săptămâni mai târziu el nu mai era în viaţă. La 3 mai, un hrisov arată chipul cum s-a împărţit averea cronicarului între urmaşii săi.

Un alt document, publicat în anii din urmă de d-ra Eftimiu, dezvăluie un colţ interesant din viaţa familiei lui Grigore Ureche şi proiectează o lumină vie şi simpatică asupra fiicei sale, Antimia. Prin acel document, întărit de Gheorghe Ştefan, Antimia, „fiica răposatului Ureche fost mare vornic, vroindspune, actul – să-şi facă pomenire ei şi părinţilor ei”, a dăruit rudelor sale, slugerului Ga vrii J ora şi soţiei şi copiilor lor, satul Mândreştii din ţinutul Cârligăturii, „cu mori în fiinţă şi cu iazuri”. Şi, adaugă actul-şi aci este trăsătura cea mai interesantă – „ea singură cu mânile sale le-a făcut lor zapis, şi 1-a subscris, ea fiind în cărţi foarte învăţată”2.

Se pare dar, din acest act, că era o frumoasă tradiţie de cărturărie în casa lui Grigore Ureche.

1 Documentele Hurmuzaki, suplement, II, voi. III, fasc. I, 1900, p. 9. a Revista arhivelor, II, p. 370 – 372.

Datele pe care le avem despre Grigore Ureche, despre viaţa lui intimă şi despre rolul ce 1-a jucat în viaţa publică a Moldovei, sunt, fireşte, foarte sumare ca să ne putem face din ele o icoană vie a personalităţii lui. Să vedem acum cum se pot limpezi – dacă se pot, în stadiul actual al materialului – trăsăturile personalităţii lui literare, din analiza cronicii.