Influenţa latină în stilul cronicarilor moldoveni

Marii cronicari moldoveni Ureche şi mal ales Costineştii au nu numai meritul de a fi creat în literatura românească genul istoric cu nuanţe apropiate de genul memoriilor, ci şi pe acela de a fi introdus inovaţii în limba literară a timpului. Cultura lor largă, erudiţia lor, preocupările după forme literare mai alese, după un ritm armonios, după versificaţie chiar – toate acestea îi îndemnau să nu se mulţumească cu vocabularul şi tiparele sintactice pe care li le punea dinainte limba scripturilor sfinte şi a vechilor cazanii.

Ureche şi Costineştii introduc în scrisul lor noţiuni noi, pentru care, spre a le circumscrie precis, aveau nevoie de cuvinte noi. Şi acestea le-au împrumutat uneori din limba polonă, pe care şi-o însuşiră în mediul şi în şcolile polone în care şi-au făcut instrucţia. Alteori termenii de origine turcească au fost luaţi din vorbirea contimporanilor, care se vânturau continuu pe ţărmul Bosforului, într-o vreme în care influenţa orientală începea să se reverse asupra vieţii din principatele noastre, ca: ceauş, ceambur, celebiu, derviş, divan, olac etc.

Dar alături de aceşti termeni turceşti, care dau scrisului lor un uşor colorit oriental, ei introduc – şi aci este partea de contribuţie proprie a lormulţi termeni de cultură de origine latină, precum: istoric, poetic, orator, ritor, comedie, filosofie, cozmografie, gramatică, silave, răpublică, consilium, preto-rian, prinţipe, primani, secundaţii, terţiani, senat, ţensor, monarhie, tiran, imperator, colonie, obsides, testament, tractat, veterani, fantastic ş.a.

Aceste cuvinte latine pe care Ureche şi Costineştii le introduc în limba literară – neologisme pentru vremea aceea – marchează începutul unei direcţii noi: revenirea la matca latină a limbii.

Influenţa latină – mai ales în opera Costineştilor – se vede însă mai ales în structura limbii. Miron şi Nicolae Costin se străduiesc să croiască pentru limba timpului lor, după modelul latin, tipare sintactice noi. Ei modelează structura frazei, pe de o parte pentru a-i da rezonanţe noi, capabile să exprime nuanţe felurite de cugetare şi simţire, pe de alta pentru a-i imprima un ritm mai armonios. Când de pildă Nicolae Costin în Ceasornicul domnilor, forţând puţin uzanţele limbii vorbite, urma sinuozităţile intermediarului latin, aşezând la început subiectul cu incidentalele sale, apoi obiectul cu determinările sale şi lăsând abia la sfârşit verbul – ca de exemplu: „O, părinţi adunaţi, o, niam ferice! Eu, ţăranul Milan, lăcuitorul oraşelor râpelor Dunării, voao sfiatnicilor râmliani carii sunteţi adunaţi într-aciastă curte, mă închin” – o face aceasta nu pentru că el, care vorbea cu uşurinţă limba latină, era într-atâta stăpânit de topica frazei latine încât nu se putea dezbăra de ea nici când scria româneşte, ci o face pentru că el urmărea în scrisul său efecte artistice. Urmărea pe o parte să redea în limba sa ceva din muzicalitatea originalului latin, iar pe de altă parte să sublinieze efectul contrastului dintre cele două membre adverse ale frazei: eu, ţăranul. voao sfetnicilor Romei. Aceloraşi nevoi de ritmică şi de subliniere a sensurilor sunt subordonate şi celelalte inversiuni topice, ca de exemplu aşezarea negaţiunii la început şi despărţirea ei de verb: „nu dintr-acei ce ar fi mai harnici a face dreptatia, ce dintr-acei ce au în Râm mai mulţi priitori trimiteţi”. Pentru acelaşi cuvânt aşează complimentele înaintea verbului pe care-l lămuresc: „Dumnezeii grija lucrurilor omeneşti au lepădat”; determinările adjectivale înaintea substantivului: „pentru nepărăsite a noastre răutăţi”; utilizează construcţii brachiologice syllepse: „că fără vrearia şi socoteala Dumnezeilor nici binele a agonisi, nici de rău a ne feri nu putem”; hipperbate (separarea de cuvinte care din punct de vedere gramatical sunt unite): „tu ale noastre ai strămutat obiceiuri”.

Costineştii, care vorbeau cu uşurinţă limba latină, s-au deprins cu asemenea inversiuni ale părţilor de propoziţie, încât, în căutarea unui efect de armonie ritmică sau în necesitatea de a sublinia un sens, le-au utilizat şi în opera lor originală. Găsim, bunăoară, în cronica lui Miron Costin, expresii în care verbul este aruncat la sfârşitul propoziţiei: „să fie spre învăţăturile scripturei mai plecată a locuitorilor ţării noastre voie” ] sau altele în care atributul este despărţit de substantiv şi verbul de complement prin intercalarea altor părţi de propoziţie: „multe obiceiuri intrU acest neam trăiesc a italia-nilor până astăzi”; „au fost a resipei casei lui Vasile Vodă pricină”; ori cu complementul direct sau cel indirect aşezate înaintea verbului de care depind: „puştilor apucase cazacii de le stricase roatele” ş.a., ş.a.

Cronicarii moldoveni sunt dar premergătorii şcoalei latiniste şi în ceea ce priveşte punerea în circulaţie a ideii de latinitate a neamului şi în ceea ce priveşte năzuinţa de a împământeni în limbă construcţii sintactice latine.

Ei au deschis astfel drumul în limba literară inversiunilor topice pe care aveau să le mânuiască cu atâta arta marii lirici ai veacului al XlX-lea.