Ion Neculce

Colegul de divan al lui Nicolae Costin, Ion Neculce, ocupă, prin resursele nesecate ale darului său de povestitor, locul cel mai de frunte pe linia ascendentă a cronicarilor moldoveni.

Tatăl său, Ienachi Neculce, care se găseşte amintit în documente pe la 1679-l685 ca grămătic, era un om cult pentru vremea lui, căci un act al fiicei sale, Sanda, ne destăinuie că „avea cărţi greceşti” şi că era „om spudeos <7!ou8aToţ = serios, grav, important), precum îl ştie toţi”. Aceste şi alte calităţi sufleteşti l-au ajutat să ia în căsătorie pe fiica marelui boier de la curtea lui Vasile Lupu, Iordache Cantacuzino, despre care vorbeşte cu atâta admiraţie Miron Costin („cap ca acela abea de au avut ţara cândva sau de va mai avea”). Catrina Cantacuzino aducea ca zestre soţului său 25 de sate.

Cronicarul este singurul băiat născut din această căsătorie; a mai avut două surori, dintre care una s-a măritat cu Ştefan Luca, vistiernicul lui Dimitrie Cantemir şi tovarăşul de exil al cronicarului, alta măritată în Ţara Românească cu Done vistierul.

Ion Neculce era numai în vârstă de 14 ani, când familia sa a fost zguduită de o groaznică nenorocire. în 1686, când Ioan Sobieski se întorcea de la despresurarea Vienei şi când podgheazuri polone cutreierau Moldova, jefuind şi dând foc, a fost prădat şi ars conacul familiei cronicarului din Prigoreni, iar tatăl, Ienachi Neculce, care era pe atunci vistier cămăraş de ocnă, a fost tăiat de poloni în Târgul-Ocnei. Atunci familia, îngrozită, pleacă împreună cu bunica, văduva lui Iordache Cantacuzino, şi cu fiul acesteia, Iordache stolnicul, la rudele lor din Muntenia, familia stolnicului Const. Cantacuzino. în acest exil bunica moare. După patru ani de pribegie, când în domnia lui Constantin Cantemir lucrurile se mai liniştesc în Moldova, pribegii se întorc la căminurile lor.

În anul următor, 1691, Neculce apare între micii slujbaşi de la curtea domnească. în toamna anului' când fiica lui Constantin Brâncoveanu, Măria, logodită la Constantinopol cu Constantin Duca, veni la Iaşi, însoţită de mama sa şi de stolnicul Constantin Cantacuzino, pentru celebrarea căsătoriei, Neculce făcea şi el parte din alaiul tânărului mire. „Atunce, pre ace vreme şi eu, Ioan Neculce, vel vornic, eram tânăr postelnic şi mergeam cu alţi postelnici împreună, cu toiage a mână, pre gios, înaintea domnului”, care-i urma călare, cu surgu-ciul pe cap.

În vara anului 1700, sub Antioh Cantemir, când moldovenii primiră firmanul – îmbucurător pentru ei („se învoieşă toată ţara pentru acea veste”)- de a se retrage garnizoana turcească din Cameniţa şi a se preda cetatea polonilor, Neculce, care înaintase vătaf de aprozi, se afla cu domnul său la Nistru.

În acest timp, el se căsătoreşte cu nepoata de soră a domnului, cu Măria, fiica lui Lupu Bogdan biv-hatman, care îi aducea ca dotă: cinci sate în Hotin şi Dorohoi, câteva sălaşe de ţigani şi o sumedenie de vite: o herghelie de cai, 40 de vaci, 20 de boi, 100 de oi, 200 de stupi. în anul următor, învoindu-se „frăţeşte” cu cumnatul său Ştefan Luca şi cu sora sa mai mică. Sanda, înaintea mitropolitului şi a verilor lor, el primeşte din partea „de comând” a mamei sale; şapte sate şi patru fălci de vie la Cotnari şi la Nicoreşti.

Astfel, fără să ajungă în moşii pe Grigore Ureche, Neculce era şi el – ca şi Miron şi Nicolae Costin – unul dintre marii proprietari de pământuri ai Moldovei.

Neculce nu s-a putut bucura multă vreme de rudenia cu domnul, căci în toamna anului 1701, Antioh Cantemir este înlocuit cu Constantin Duca.

În 1705 el este însă în suita lui Antioh Cantemir la Constantinopol şi este faţă la pâra pe care boierii Moldovei, din îndemnul noului domn, o aduc împotriva lui Mihail Racoviţa. Intrând în Moldova cu Antioh Cantemir, Neculce este ridicat la rangul de mare spătar şi, în această calitate, este trimis ca sol – el, care petrecuse o parte din copilărie în Muntenia – la curtea domnească din Bucureşti, cu prilejul nunţii fiului mai mare al lui Brâncoveanu, Dinu, cu fata vornicului Ion Balş din Moldova. A fost o nuntă bogată şi plină de fast, „care să zicem – spune Neculce – nu era nuntă domnească, ce putem zice crăiască”.

În anul următor, când Antioh Cantemir, din porunca turcilor, pleacă, împreună cu toată boierimea şi cu salahori, să întărească cetatea Tighinei, Neculce, împreună cu Ilie Cantacuzino şi Ilie Catargiu, este lăsat de domn în Iaşi caimacam, ca să poarte grijă de trebile ţării. Dar încrederea pe care i-o arată unchiul soţiei sale îi este fatală, căci Antioh, fiind înlocuit, încă de pe când se afla la Tighina, cu Mihai Racoviţa, acesta îl trece şi pe el într-un izvod de boierii care trebuiau prinşi şi închişi înainte de sosirea lui în Iaşi. Neculce însă, până a nu sosi seimeni la gazda lui, simţindu-se în cumpăna morţii, încalecă repede şi fuge în Polonia. Acolo a stat câtăva vreme —el nu precizează cât – până când şi-a „făcut pace cu domnia” şi s-a întors la casa lui, având cinste şi căutare din partea domnului.

Sub celălalt unchi al soţiei sale, sub Dimitrie Cantemir, Neculce este din nou ridicat în fruntea treburilor publice ale Moldovii. „Iară mai de credinţă şi mai ales toate trebile domniei erau după mine, Ioan Neculce, vel spătar”, mărturiseşte el însuşi. De aceea, când Dimitrie Cantemir încheie alianţa cu Petru cel Mare şi se hotărăşte să se arunce^în viitoarea războiului, trebuind să-şi acopere primele mişcări, ca să nu fie simţit de turci şi de boieri, el încredinţează postul important atunci, de mare hatman – am zice azi: ministru de războilui Neculce. Cronicarul, învinuit mai târziu de colegii săi de divan că el, prin sfaturile lui, a adus dezastrul Moldovei, se apără susţinând că el n-a ştiut – deşi încheierea alianţei se făcuse prin cumnatul său – de legăturile lui Cantemir cu Petru cel Mare decât atunci când ruşii au sosit la Prut. „Atunce am ştiut şi eu că au fost scris Dumitraşco Vodă să vie moscalii, că eu tot gândeam că vom purcede în gics spre Huşi, precum sfătuisem; iară dacă am înţeles că au sosit moscalii la Prut, mult m-am mirat şi am zis lui vodă să scrie să se întoarcă moscalii înapoi. şi să se lase de moscali, că poate să-i bată turcii, şi tătarii or robi ţara. Pui pre Dumnezeu martur că aşa i-am zis şi tare am stătut, că doar l-oi întoarce, şi n-am putut.” Dimpotrivă, Cantemir, mâniat, i-ar fi răspuns: „.că voi toţi vă chivernisiţi cu toţii ca să rămâneţi la creştini, şi numai eu singur să rămâi pentru voi la păgâni, că v-am văzut eu credinţa voastră, că aţi fugit toţi”. într-adevăr, boierii, temându-se că turcii vor intra în Iaşi, după un zvon răspândit într-adins de Dimitrie Cantemir, fugiseră. Dar unii dintre ei intraseră mai demult în tratative cu ruşii, peste capul domnului. Când Cantemir cheamă boierii care mai rămaseră cu el în Iaşi şi le comunică alianţa cu ruşii, aceştia, bucuroşi, se grăbesc să răspundă: „Bine ai făcut măria ta, de te-ai închinat”. După aceasta, Dimitrie Cantemir, încălecând, a plecat în tabăra rusească de la Prut, ca să orânduiască cele necesare, iar pe Neculce 1-a lăsat de paza doamnei în Cetăţuie, temându-se să nu lovească turcii pe doamnă, în urma lui.

Neculce a fost astfel şi părtaş la drama care a urmat şi a trăit, cu toţi contimporanii săi, fiorul acelor zile de înviorare sufletească, în care mişcările şi freamătul oştirilor şi zăngănitul armelor ruseşti pe pământul Moldovei trezise nădejdea mântuirii de sub vitrega stăpânire păgână.

El a fost martor la intrarea lui Petru cel Mare în Iaşi, la primirea lui în palatul domnesc, la masa pe care a dat-o domnul în cinstea împăratului, a închinat şi el cu Petru cel Mare un pahar de vin franţuzesc la ospăţul pe care împăratul 1-a dat în tabăra sa, domnului şi boierilor moldoveni, şi, în sfârşit, ceea ce este mai important, el a condus pe câmpul de luptă operaţiile corpului de armată moldovenesc. Astfel a avut prilejul să cunoască deaproape pe ţarul care a deschis o eră nouă în istoria Rusiei şi al cărui portret avea să-l zugrăvească aşa de sugestiv în opera lui. Descrierea luptei pe care a dat-o în cronica sa este un izvor istoric de care s-au folosit şi istoricii ruşi pentru epoca lui Petru cel Mare. Dealtfel, fragmentul fost pus la îndemâna istoricilor străini încă din 1845 de M. Kogălniceanu, într-o foarte bună traducere franceză.

La un moment dat, împăratul, răzleţit cu un mic pâlc de armată de trupul cel mare al oştirii ruseşti şi încolţit de turci şi tătari, cheamă pe hatmanul Neculce şi-l întreabă dacă cutează, cu 200 de dragoni şi 100 de moldoveni, să-l scoată pe el şi pe împărăteasa, călări, în Ţara Ungurească. Neculce, cumpănind împrejurările, îi arată că este un lucru „prea cu grijă mare a ispiti să nu cadă la vreo primejdie”, dar cu bunul lui simţ practic izbuteşte să-l scape pe împărat din încurcătură. Pornesc călări în toiul nopţii, pe întuneric, „de nu se vedea nici mâna”, pe malul Prutului, pe când coastele dealului şi câmpul tot până la Huşi erau luminate de focurile turcilor şi ale tătarilor şi, mergând toată noaptea, ajung în zorii zilei să se împreune cu tabăra rusească de la Stănileşti. Lupta, începută cu însufleţire, este însă nenorocită pentru creştini, care, copleşiţi de numărul mare al turcilor, sunt în cele din urmă încolţiţi şi înconjuraţi. Cu toate stăruinţele generalilor nemţi care cereau continuarea războiului şi cu toate rugăminţile lui Dimitrie Canemir şi a boierilor moldoveni, Petru cel Mare, sfătuit de împărăteasă şi de generalii ruşi, se vede nevoit să ceară pacea.

Turcii cereau pe Durnitraşco-vodă, dar izvoare ruseşti ne informează că Petru cel Mare ar fi spus, cu un desăvârşit simţ de loialitate, că „mai bine voi ceda turcilor ţara mea până la Curse, decât pe principele care, din iubire faţă de mine, şi-a pierdut ţara”. Turcii stăruind, ruşii le răspund că din războiul dintâi nu se ştie ce s-a făcut, pierit-a sau a fugit, că ei bănuiau că a trecut la turci.

Pribegia. Cu Dimitrie Cantemir, care nu mai avea să se întoarcă niciodată între ai săi, pleacă în pribegie şi boierii care-i fuseseră devotaţi, urmaţi de popor, între care şi hatmanul Neculce. Erau 448 de boieri şi slujbaşi, urmaţi de 4000 de oameni din popor, bărbaţi şi femei.

În Rusia, Petru cel Mare dăruieşte moldovenilor, puşi sub autoritatea iui Dimitrie Cantemir, sate şi moşii în regiunea Harcovului. Dar acolo, pe pământ străin, departe de căminurile lor, încep fricţiuni între domn şi boieri. Dezamăgit şi amărât de prăbuşirea planurilor sale, Dimitrie Cantemir îşi schimbase firea, „Dumitraşco Vodă – ne spune Neculce – nu vrea să ţină pe moldoveni cu dragoste, ca pe nişte străini ce şi-au lăsat casele şi s-au înstrăinat pentru dânsul; el vrea să-i ţie mai aspru decât în Moldova, că i se schimbase firea într-alt chip, nu precum era domn în Moldova, ce precum era mai înainte, pre când era beizadea tânăr, în zilele frăţine-său Antioh Vodă, încă şi mai rău, şi iute la beţie, şi se scârbia de fiece, şi uşa îi era închisă.”

Neculce nu se putea apoi împăca nici cu viaţa din Rusia, „unde nu sunt oamenii slobozi să meargă unde le este voia, nici la împărăţie, fără ucaz; şi ncaz nu vor să facă, ca pentru să nu facă cheltuială împărăţiei”.

Doi ani de zile Neculce a trăit cu amărăciune la Harcov, pe lingă Dimitrie Cantemir, stăruind necontenit să i se îngăduie întoarcerea în ţară. în cele din urmă, i se învoieşte înapoierea la căminul său.

Despărţirea de Dimitrie Cantemir şi de boierii moldoveni este înduioşătoare. Domnul, doamna, boierii, cu toţii îl sfătuiesc să mai rămâie, că „nu şi-o putea face pace şi va pieri de turci”. Domnul se îndatora să intervină pe lângă împărat pentru el; generalul Şeremetiev însuşi, cel care condusese armatele ruseşti la Stănileşti, făgăduia să-i obţină de la ţar sate şi moşii, dar Neculce, -cuprins de nostalgia ţării şi de grija copiilor săi pe care-i avea cu sine („. viaţa mea îmi era cum era, dar mai mult îmi era pentru copiii meilacevorrămânea.”), stă neclintit în hotărârea sa. El îşi ia astfel inima în dinţi şi, plecând din HarcoV^i intră în Polonia şi ajunge la hotarele Moldovei. Dar aci îl aşteptau alte surprize.

După înfrângerea de la Stănileşti, ţara fusese dată pe mâna hoardelor de tătari, care jefuiau, robeau şi dădeau foc satelor, încât – zice un act contimporan – „mai <că> era sfârşitul acestui pământ de istov”. în acele împrejurări – grăieşte mai departe actul – „fratele nostru Lupu vornicul, văzând pieirea noastră a tuturar”, înfruntând primejdia, „s-a dus cu capul a mână” în tabăra turcească şi a căzut la picioarele vizirului şi ale hanului tătăresc, cerând iertare pentru ţară. Din cronica lui Neculce ştim că, în timpul luptei de la Stănileşti, Lupu, presimţind dezastrul, se despărţise de Cantemir, îşi făcuse o tabără aparte şi intrase^în legături cu turcii. Vizirul şi hanul, mustrând pe Lupu pentru hainlâcul ţării, se înduplecă, potolesc prada, întorc robii şi-l însărcinează pe Lupu cu căimăcămia ţării. Lupu însă, apucându-se să împileze pe slujitorii şi căpitanii ce fuseseră în tabăra ruşilor, este pârât la vizir, care nu ieşise încă din Moldova şi care, mâniat, porunceşte ca Lupu să fie pus în lanţuri şi dus la Vama, unde stă închis doi ani. Scăpând din închisoare şi întorcân-du-se în Moldova sub Nicolae Mavrocordat, el se plânge în divanul domnesc că a fost în „mare primejdie de cap” şi că toată năpasat lui şi a ţării a venit din pricina sfetnicilor lui Dimitrie Cantemir, Ioan Neculce hatmanul şi Ştefan Luca vistiernicul, „care au fost umblat de au adus pre ţarul moschicesc cu oşti şi au luat şi bani de au făcut oaste”. Divanul a considerat faptele celor doi pribegi ca viclenie – trădare, cum am zice azi – şi, potrivit vechiului drept românesc, moşiile lor au fost confiscate şi trecute pe seama domniei, pentru ca apoi să fie dăruite, în parte, lui Lupu, pentru serviciile pe care pretindea că le-a adus ţării.

De la marginea ţării unde ajunsese, Neculce roagă pe Mavrocordat să intervie pentru el la Poartă, ca să obţină firmanul prin care să i se îngăduie întoarcerea în patrie. Domnul intervine, dar vornicul Lupu, care pusese mâna pe moşiile pribeagului, „sta de zi şi de noapte de-i făcea împiedicături şi tur-burări despre turci şi despre alţii, ca să nu vie în pământul său”, ci să piară între străini. Până la obţinerea firmanului, Neculce, după sfatul domnului, trimite în ţară pe „giupâneasa sa”; dar din pricina lui Lupu, femeia trebuie să. „stea tăinuită în ţară, mai mult prin păduri”.

Tocmai se obţinuse de la turci firmanul de iertarea lui Neculce, când Mavrocordat este strămutat în Muntenia, şi atunci, prin stăruinţele vornicului Lupu, firmanul se rătăceşte,. Curând apoi, zările se turbură din nou în Moldova: cătane ungureşti şi ciambururi tătăreşti pătrund în ţară şi o pradă, iar pe urma lor se întinde foametea şi ciuma.

Abia peste şapte ani se ivesc împrejurări mai prielnice pentru întoarcerea lui Neculce, şi este într-adevăr mişcător să vezi cum, în contrast cu răutatea şi lăcomia hapsânului său coleg de divan, Neculce găseşte un ocrotitor statornic în domnul străin de pământul ţării, Nicolae Mavrocordat. Iată cu ce bunătate sufletească răspunde el la un răvaş al pribeagului, în 9 iunie 1719: „Cinstitului şi al nostru priiaten, dă bine voitoriu, dumnealui hatmanul, de la Dumnezeu sănătate pohtim dumitale. Prieteneasca scrisoarea dumitale, încă fiind pe cale, o am luat. scrisele toate le-am înţeles. iar acum nu lipsim a încredinţa pre dumneata ca să ştii că te avem pre dumneata în dragostea noastră, şi, cu ce s-ar putea spre folosul dumitale nu vom lipsi, fiindu-ne milă dă streinătatea dumitale. Că şi în domnia noastră dintâiu, n-ai fost uitat dumneata de noi, ci încă şi ferman atuncea am fost scos de la stăpâni, ca să vii dumneata în patria dumitale. Şi acel ferman au fost la Iamandi şi ne mirăn cum n-au venit la mâna dumitale – (motivele le cunoaştem acum). Despre părţile acele orice s-ar înoi, pohtim pe dumneata să nu lipseşti a ne înştiinţa.” întoarcerea în Moldova. Cu sprijinul lui Nicolae Mavrocordat, care domnea atunci în Muntenia, şi cu ajutorul lui Mihail Racoviţa, noul domn al Moldovei, Ioan Neculce, după o pribegie de nouă ani de zile, se poate întoarce în sfârşit la căminul părintesc, în 1720, şi are atunci în divanul domnesc un lung proces cu văduva vornicului Lupu şi cu fiul acestora, Iordache vel căpitan de codru, pentru redobândirea moşiilor răpite. Din fericire, au răzbătut până la noi actele procesului, care luminează în chip neaşteptat nu numai un colţ din vechea viaţă juridică a Moldovei, ci şi o latură din personalitatea cronicarului, întrucât actele reproduc pe larg apărarea lui în divanul domnesc.

Neculce începe prin a spulbera învinuirea ce i se adusese în lipsă şi care dăinuia încă la sosirea lui, că el ar fi adus pe ruşi în Moldova. Nu putea „fi el hainic” şi nici „Dumitraşco Vodă să ridice împărăţia Moscului” asupra Porţii, ci războiul între ruşi şi turci izbucnise cu două-trei săptămâni mai înainte de intrarea lui Dumitraşco-vodă în scaun, din pricina lui Carol al XH-lea, fugit atunci la Tighina. în ce priveşte învinuirea că el şi cumnatul său au sfătuit pe Cantemir să se închine lui Petru cel Mare, „dumnealor – spune actul – deteră samă cu frica lui Dumnezeu, cum ei nu l-au sfătuit, nici l-au îndemnat să se închine, numai slugi au fost; n-au putut taina lui, după ce.au

        %”ăzut-o, să o vădească”. „Eu taina stăpânului – spune el şi în cronică – căruia i-am mâncat pită, n-am putut-o descoperi, uitându-mă la Sfânta Scriptură.” Dar – adaogă el mai departe, în apărarea sa – „toată boierimea au fost bucuroşi muscalilor şi greşiţi Porţii”. Când Luca vistiernicul s-a dus cu cărţi de la Dimitrie Cantemir la Petru cel Mare, a găsit acolo soli trimişi maidinainte de boieri, fără ştirea lui Dumitraşco-vodă şi, zicând acestea, Neculce scoate „un „vrav de cărţi” ale sfinţiei-sale părintelui mitropolitului, kir Ghedeon, ale lui Antohi hatman şi ale lui Savin banul şi ale altor mulţi, toţi chemând pe ruşi cu „înbunături deşerte”. însuşi vornicul Lupu, care pretindea că a rămas singur credincios Porţii, „când au început a trece vizirul Dunărea în această parte, îndată au repezit la împăratul Moscului de i-au dat de ştire cum că vizirul trece Dunărea. Dacă au fost dumnealui drept Porţii, pentru căci <ce> au dat ştire moscalilor că trec turcii Dunărea?” Nu-i adevărat apoi că Lupu s-a dus cu „capul a mână” la vizir pentru ţară, ci a fost adus cu sila, iar dacă pe urmă a fost dus în lanţuri la Varna, aceasta s-a întâmplat din pricina lăcomiei lui. Şi răspunzând acestea – spune conceptul procesului – „dumnealui Ion hatmanul cu glas mare – mai exact ar fi fost: mişcat – înaintea noastră şi a tot sfatul nostru, cu blastăm au grăit, de-l va lua sfinţie sa părintele mitropolitul şi cu toţi boierii sfatului nostru asupra sufletelor lor, precum este numai el singur vinovat. şi alţii nici au fost bucuroşi, nici au fost amestecaţi, nici sunt vinovaţi; atunce nu numai de Boian <satul lui Neculce) să fie el păgubaş, ci şi de viaţă să fie pierdut”.

Aceste cuvinte ale pribeagului care trecuse prin atâtea suferinţe au făcut o adâncă impresie şi au trezit în sufletele colegilor săi de odinioară, înfundaţi cu propriile lor „cărţi”, amintirile trecutului şi conştiinţa dreptăţii. Şi atunci – încheie actul – „sfinţia sa părintele mitropolitul şi toţi boierii sfatului îndată ş-au mărturisit înaintea noastră cum toţi au fost vinovaţi şi amestecaţi şi bucuroşi moscalilor şi greşiţi prea luminatei Porţi, niciunul nu s-au cutezat să-l ia cu sufletele sale”. Domnul însuşi, deşi Iordache Lupu Costachi îi era rudă – căci se spune în acelaşi act că ţinea în căsătorie „o nepoată de frate” – totuşi mărturiseşte în hotărârea sa că „el, care a fost de trei ori domn din vrere lui Dumnezeu”, n-a pomenit „să ia domnul moşiile altor boieri să le dea altora, fără de vină”. Astfel se recunoaşte în divanul domnesc nevinovăţia lui Neculce şi este repus în drepturile sale.

Cronicarul avea atunci 48 de ani. Cariera lui politică nu era încă încheiată, în 1727 Neculce făcea parte din divanul lui Grigore Ghica-vodă, ca vel vornic al ţării de jos, dregătorie pe care o avusese mai înainte şi Grigore Ureche. Legăturile dintre el şi domn erau aşa de prieteneşti, încât în 1733 el primeşte pe domn, ca oaspe, la moşia sa Prigorenii din ţinutul Dorohoiului. în a doua domnie a lui Grigore Ghica, Neculce, înaintat în vârstă – avea peste 60 de anieste numit judecător în Iaşi dimpreună cu boierii cei mari „la toate trebile şi judecăţile să fie nelipsiţi”. Totuşi suferinţele nu i-au fost cruţate nici la bătrâneţe. în 1740, pe timpul intrării ruşilor în ţară, rămânând în Iaşi împreună cu copiii săi, a fost pârât de „ciocoi şi alţi neprieteni” domnului Grigore Ghica, care 1-a închis câteva zile, dar pe urmă, convingându-se de nevinovăţia luL~a pus în libertate.

A murit între 25 februarie 1745 şi 12 ianuarie 1746, în vârstă de 73 de ani.