Cronica lui Ion Neculce

Viaţa lui Ion Neculce e plină de elemente dramatice în întorsăturile ei neaşteptate: aci caimacam de domn, conducând în Iaşi treburile ţării, în vreme ce domnul se afla cu boierii la Nistru, aci silit – în cumpăna morţii – să încalece repede şi să fugă în Polonia, aci mare hatman al Moldovei, închinând cu Petru cel Mare la masă şi conducând apoi pe câmpul de luptă armata moldovenească, aci pribeag în suita lui Dimitrie Cantemir prin sudul Rusiei, aci la graniţele ţării, gata să treacă Nistrul şi să-şi revadă plaiurile părinteşti, aci din nou amărât, văzând că i se închid nouă ani drumurile întoarcerii în ţară şi că moşiile îi sunt răpite. Rareori o viaţă omenească a cunoscut drumuri atât de întortocheate, cu suişuri şi coborâşuri neaşteptate, cu bucurii şi satisfacţii scurte şi cu suferinţe îndelungate. Dar toate aceste reversuri ale soartei, dacă i-au măcinat iluziile tinereţii, în schimb i-au întărit şi lărgit personalitatea, căci nimic nu desfundă mai bine puterile care zac latent în adâncul sufletului decât ciocnirile continui cu realităţile vieţii. Reintrând în Moldova la vârsta de 50 de ani, după o viaţă zvânturată. Ion Neculce era un om format, cu o bogată experienţă a lumii şi cu o largă înţelegere a celor omeneşti.

Târziu, după pragul a 60 de ani de viaţă, când patimile s-au domolit şi s-au aşezat la adânc, ca mâlul pe prundişul unei ape limpezi, fostul hatman al lui Dimitrie Cantemir s-a apucat să scrie „cele câte s-au tâmplat în viaţa” sa şi pentru care n-avea nevoie de istoric străin, căci erau scrise în inima lui. în precuvântarea cronicii, Neculce ne spune că este biv vel vornic – adică fost mare vornic al ţării de sus. Neculce a ajuns vornic mare la 1731-l733, în domnia lui Grigore Ghica. Dacă el semnează „fost mare vornic”, urmează că a scris cronica după 1733, adică după vârsta de 61 de ani.

N. Iorga a adunat, în Istoria literaturii româneşti, volumul II, toate datele din cronica lui Neculce în care bătrânul boier face aluzie la viaţa sa şi care pot servi ca puncte de sprijin pentru datarea operei. Din toate reiese că Neculce şi-a scris cronica după 1733 şi că până în ultimii ani ai vieţii, mâna tremurândă aşternea pe hârtie, pentru urmaşi, letopiseţul ţării. Povestind, la vârsta de 66 de ani, purcederea domnului Grigore Ghica la Nistru, ca să ridice pustele pe care le îngropase muscalii şi să le ducă la Tighina, el adaogă: „Aceste toate s-au lucrat într-acest an, de la noiemvrie la veleat 7246 <1738> pân la istovul lui noiemvrie la veleat 7247 <1739>, şi ce s-a mai lucra, s-a scrie la rândul său”Reluând, după un scurt răgaz, pana, el continuă imediat: „Iară acum am început a scrie că în anul 7247, după ce au mers Grigore Vodă în Iaşi, ciuma s-au mai potolit”. îl surprindem deci pe bătrânul cronicar aşezat la masa lui de scris, în liniştea patriarhală a moşiei sale, înmuind pana în cerneală ca să însemne cronica zilei. Astfel a scris până la capăt; ultimele rânduri sunt din. 20 iulie 1743: urcarea în domnie a lui Ioan Mavrocordat. Doi ani mai târziu Neculce închidea ochii pentru totdeauna.

Cronica lui Neculce cuprinde istoria Moldovei de la Dabija-vodă (1661), de unde o părăsise Miron Costin, până la 1743; un răstimp de 82 de ani.

Asupra izvoarelor, cronicarul însuşi ne dă următoarele indicaţii: „Iară de la Dabija Vodă înainte îndemnatu-m-am şi eu Ioan Neculcea biv vel vornic de ţara de sus a scriere întru pomenirea domnilor; însă până la Duca Vodă cel Bătrân, l-am scris de pe nişte izvoade ce am aflat la unii şi alţii şi din auzitele celor bătrâni boieri (izvoadelesânt, după cum s-a văzut, p. 322-325. letopiseţul lui Damian Dubău), iară de la Duca Vodă cel Bătrân înainte – continuă Neculce – până la domnia lui Ioan Mavrocordat, nici de pre un izvod a nimărui, ce am scris singur dintru a mea ştiinţă, câte s-au tâmplat de au fost în viaţa mea.”

Aşezându-se să scrie, ca un moşneag înţelept şi sfătos ce era, toate cele trecute, pentru ca „fraţii săi cetitori” să ştie „a se ferire de primejdii”, Neculce.are, în ciuda vârstei, un suflet cald, în care amintirile păstrează toată prospeţimea lor. Timpul ştersese mărunţişurile vieţii lipsite de interes, dar icoanele şi păţaniile care-l impresionaseră mai puternic se desprind din amintire vii, ca în clipa în care le-a văzut de aproape sau le-a trăit intens.

Cronica lui Neculce, în continuarea cronicii lui Miron Costin, înfăţişează una din fazele cele mai dramatice ale istoriei moldoveneşti: epoca de prăbuşire a domniilor moldoveneşti şi începuturile domniilor fanariote. în dezlănţuirea războaielor crâncene dintre creştini – germani, poloni şi ruşi – de o parte şi turci de altă parte, domniile moldoveneşti cad ca frunzele vânturate în furtuni. Sunt pagini încordate de intrigi, de decădere naţională, de umilinţă deprimantă, pe care le simţim din tablourile sumbre pe care ni le înfăţişează cronicarul. Iată bunăoară într-un loc pe domnul Moldovei şi pe cel al Ţării Româneşti chemaţi la sfat în cortul paşei la Hotin, pentru ca paşa să răcnească la ei şi să „scoată hangerul ca să-i lovească”. Iată într-alt loc pe Antonie-vodă, care a făcut mult bine ţării, închis şi chinuit de turci în temniţă, „şi l-au bătut şi l-au căznit în fel de fel de cazne; până şi tulpanuri subţiri îl făcea de înghiţea şi apoi le trăgea înapoi, de-i scotea maţele pe gură. Şi l-au făcut de au dat o mie de pungi” ca să scape. Şi „după ce l-au slobozit turcii şi s-au apropiat de casă, şi numai ce au văzut că-i arde şi casa”. Uneori tragicul se împleteşte cu comicul, ca în dramele shakespeariene. Boierii munteni plângându-se vizirului împotriva lui Grigore Ghica, în timp ce acesta „după perdeaua vizirului asculta toate. Şi vizirul zisu-le-a: Alegeţi-vă un domn dintre voi, pe cine vă va plăcea şi veniţi mâine dimineaţă să vi-l fac.” Când a doua zi boierii se duc cu Drăghici Cantacuzino, fratele lui Şerban, în frunte, la vizir „să-l îmbrace cu caftan şi au intrat în casă, la vizirul”, rămân încremeniţi. Vizirul le scoate înainte pe Grigore Ghica căftănit.

Rareori într-un tablou sumbru din aceste vremuri pătrunde o rază de soare, ca atunci când ne înfăţişează pe Iliaş, feciorul lui Alexandru-vodă – care murise „sărac şi la mare lipsă şi cu datorii multe” – mergând pe uliţele Costantinopolului, „după oasele tatâne-său, la îngropare, cu multă grijă şi frică de datornicii tatâne-său, să nu-l prinză, să-l închiză”. Este deodată ridicat şi dus, fără să ştie de ce şi unde („foarte rău să spăriesă”), „la saraiu, de l-au îmbrăcat împăratul cu caftan de domnie, de l-au pus domn în locul Ducăi Vodă”. Iată-l mai departe şi pe Duca, în a doua domnie, după ce gătise podul peste Nistru şi aştepta pentru slujba adusă oştirilor turceşti să fie răsplătit cu caftan domnesc, că este ridicat pe sus, la un semn al împăratului, şi „l-au dus de l-au închis la başceauş”. „Atunci s-au văzut Duca Vodă că este mazil. şi l-au bătut împărăţia şi au cheltuit mulţi bani şi era să piară.” Dramele de domnie se împletesc cu suferinţele şi durerile-4ării în scene de un realism crud. Scena în care ne înfăţişează pe Duca-vodă, când, după ce a stors ţara pentru a plăti biruri turceşti, este ridicat de poloni şi dus pentru totdeauna pe drumul exilului, impresionează cu atât mai puternic, cu cât este mai concis povestită: dus „într-o sanie cu doi cai, unul alb şi umil murg 1 şi cu hamuri de teiu, ca vai de dânsul! Ocări şi su-dălmi, de auzea cu urechile. Şi agiungând spre Suceava la un sat, au poftit puţintel lapte să mănânce iar femeia, gazda, i-au răspuns: N-avem lapte să-ţi dăm, că au mâncat Duca Vodă vacile din ţară. De l-ar mânca viermii iadului cei neadormiţi! Că nu ştia femeia aceea că este el singur Duca Vodă! Iar Duca Vodă, dacă au auzit aşa, au început a suspinare şi a pâânge cu amar.”

Scenele povestite de cronicar sunt pline de mişcare, ca de pildă aceea a răzvrătirii poporului împotriva grecilor, în care cronicarul vădeşte şi un deosebit simţ pentru psihologia maselor şi un rar dar de a evoca.

Ura norodului revoltat împotriva grecilor cu prilejul mazilirii lui Dumi-traşco Cantacuzino, când târgul întreg se strânsese la curtea domnească şi, căţărat pe ziduri, huia, aruncând cu pietre şi cu beţe, este admirabil conturată într-un episod final. Gloata umpluse uliţele laşului şi fremăta de indignare, în acest vălmăşag, Fliondor Armaşul surprinde la gazdă pe un grec, Mavrodin paharnicul, pe care prinsese ciudă poporul şi – povesteşte Neculce – „l-au bătut şi l-au dezbrăcat, de l-au lăsat numai cu cămeşa, şi l-au pus pe un cal, îndărăt, cu faţa spre coada calului, şi-i dedese coada în mâini de o ţinea în loc de frâu, şi-l ducea prin mijlocul târgului la Copou, la primblare, şi-l privea tot norodul ziua amiază zi mare, şi-i ziceau feciorii ce-l duceau: « Zii, grece, cal murg la fântâna Bordii». Iară el nu putea zice cal murg la fântâna Bordii, ce zicea: «Alogo 2 murgo şto 3 funtina Bordii ». Iară slugile lui Fliondor îi dau palme şi-i ziceau: «Zii, grece, bine, nu zice aşa! ». Acest fel de zeefet frumos, i-au făcut.”

Miezul istorisirii lui Neculce îl formează însă domnia lui Dimitrie Cantemir. Deşi din 83 de ani cât îmbrăţişează cronica domnia lui Cantemir n-a durat decât nouă luni, totuşi în economia operei ea ocupă a şasea parte din întreg.

După vremurile „de cumpănă mare” pentru pământul românesc, pe care le-a înfăţişat în toată dramatica lor încordare Miron Costin, scurta domnie a lui Dimitrie Cantemir păru, un moment, că deschide o epocă nouă. Până la ei, turcii, care puseseră un picior în Buda şi un altul în cetăţile polone de la_ graniţa de sud, păreau că sunt de neînfrânt prin straşnica lor organizare militară. Dar victoriile câştigate sub zidurile Vienei dădură avânt nou creştinilor şi turcii păreau că apucă pe panta decăderii şi a prăbuşirii finale. Aceste evenimente aduc o înseninare şi în viaţa românească.

Românii – până atunci târâţi cu sila pe câmpurile de luptă după steagurile turceşti, apăsaţi de biruri grele şi istovitoare, îngroziţi la fiecare clipă de* şovăială de ciambururile tătăreşti, care aşteptau la Nistru porunca din Stam-bul pentru a încăleca şi a se răsfira în ţară după pradă, robi şi pârjol —- românii, zic, răsuflau acum mai liniştiţi. Triumful creştinătăţii părea că aduce şi dezrobirea lor din vechile capitulaţii.

La această răscruce de drum în istoria românească, apare personalitatea lui Dimitrie Cantemir, care trăise o tinereţe întreagă în mediul Constantinopo-

1 Pentru a simţi puterea acestei imagini a desperecherii cailor, trebuie să ne transpunem; în epocă şi în sufletul cronicarului latifundiar, care primise în dotă o herghelie de cai- 2ăXoyo<;(6), în greaca modernă – cal. 3 qx6 în greacă – la.

lului. El văzuse cu ochii dezastrul turcilor, aflase de strălucitele campanii ale lui Petru cel Mare şi, înainte de a se înscăuna în Moldova, intrase în legături cu ţarul, prin contele Tolstoi, ambasadorul rus la Constantinopol.

Cu Dimitrie Cantemir era însă aproape toată boierimea Moldovei, după cum am spus. Răspunsul boierilor când D. Cantemir le comunică pactul cu muscalii: „Bine ai făcut, măria ta.” dovedeşte că domnul era în acord cu instinctul poporului său şi cu năzuinţele spre liberarea lui de sub capitulaţiile paginilor. Scurta domnie a lui Dimitrie Cantemir a fost astfel ca un fulger în furtuna vremurilor. Un strigăt de deznădejde al unui popor oprimat care tânjea după libertate. Dar nenorocita luptă de la Stănileşti a spulberat toate iluziile şi a nimicit, pentru multă vreme, aspiraţiile spre libertate.

Mişcătoarea dramă, pe scena căreia apar cele mai mari personalităţi ale veacului al XVII-lea din răsăritul european – Petru cel Mare, Carol al XII-lea şi Dimitrie Cantemir – dramă care a pus capăt domniilor pământene în Moldova, este înfăţişată de Neculce pe larg şi cu toate acele detalii care alcătuiesc coloritul specific al vremii.

Iată, mai întâi, portretul lui Dimitrie Cantemir, care, în tinereţe, se arătase „nerebdător, mânios, zlobiv la beţie”, încât îi ieşise „numele de om rău”, dar care, căpătând domnia, „ştiu să-şi piarză numele cel rău căci – spune Neculce – doară mai la vârstă venise, au doară chivernisise vieaţa lui unde nu era pace, că aşa se arăta de bun şi de blând, că tuturor le era uşile deschise, şi nemăreţ, de vorovea cu toţi copiii, încât începuseră toţi a se lipi de el şi a-l lăuda”.

Tot astfel, în câteva linii concise, dar admirabil prinse, este schiţat şi portretul lui Petru cel Mare: „împăratul era un om mare, mai înalt decât toţi oamenii, iară nu gros, rotund la faţă şi cam smad, oacheş şi cam arunca câteodată din cap fluturând şi nu cu mărire multă şi cu pohvală mare ca alţi monarhi şi umbla de multe ori ca un om de rând, pe jos, fără alai, numai cu două-trei slugi”.

Întâlnirea lui Petru cel Mare cu Dimitrie Cantemir şi înfrăţirea ruşilor cu moldovenii, care vedeau în vecinii ortodocşi de la nord mântuirea patriei lor, este înfăţişată viu, cu toate notele ei pitoreşti care făcuseră senzaţie pe timpul acela: „Iară atâta dragoste arăta împăratul către Dumitraşco Vodă, unde văzuse că s-au închinat de bună voie lui, că să tindea cu amândouă mâinile şi cuprindea pre Dumitraşco Vodă de grumaz şi-l săruta pe faţă, pe cap şi pe ochi, ca un părinte pre un fiu al său”.

La masa pe care Cantemir a dat-o în cinstea împăratului în „casa cea mare” din curtea domnească, împăratul n-a vrut să şeadă cu nici un chip în capul mesei, „ce au şezut în scaun, lângă masă, iar în capul masei au pus pre Dumitraşco Vodă. şi se veseleau prea frumos cu vin de Cotnari şi lăudau vinul foarte, şi încă mai bine le plăcea vinul cel cu pelin, şi mult se mirau cum spre partea lor nu se face vin cu pelin aşa bun”. Povestind astfel intimitatea mesenilor, Neculce nu uită să adaoge că „după ce s-au sculat de la masă, au venit şi boierii ţării de s-au împreunat cu împăratul, şi le-au dires împăratul cu mâna lui tuturor câte un pahar de vin”.

Neculce povesteşte apoi pe larg, cu amănunte interesante, cinstea cu care Petru cel Mare a primit pe Dimitrie Cantemir şi boierii moldoveni în tabăra de la Prut, în ajunul Sfinţilor apostoli Petru şi Pa vel. Oastea era înşirată de jur împrejur şi, după ce mitropolitul Ghedeon a slujit liturghie, ruşii au început să sloboadă tunurile-52 la număr – unul câte unul, toate pe rând; după aceea a venit rândul dragonilor, care erau înşiraţi pe cinci rânduri şi care au început „a slobozire flintele, însă nu totdeodată, ce începuse a slobozi deoparte, mergând focul, slobozind din om în om împregiur, ca şi cum ar merge fulgerul”. De acolo au trecut la conacul împăratului, unde se aflau întinse vreo cinci-şase corturi, iar sub corturi se afla întinsă, pe iarbă verde, masa, dar – ne spune Neculce – se săpase şi „şanţ pentru slobozitul picioarelor în jos”. Şi s-au aşezat acolo la masă împăratul şi cu Dimitrie Cantemir şi cu toţi generalii, brigadirii, polcovnicii, căpitanii şi boierii „moschiceşti”, între care erau încadraţi şi cei 15 boieri ai Moldovei, „toţi de-a rândul, cineş după cinstea şi boieria sa”. „. Şi era într-o miercuri – continuă Neculce – şi au mâncat tot carne pentru libovul împăratului creştinesc şi i-au cinstit împăratul prea bine şi frumos şi mai pre urmă ne-au închinat singur împăratul cu nişte vin a lui de la franţuji, care îndată cum au băut, cum au mărmurit toţi de beţi, bând de acel vin şi n-au mai ştiut cum au dormit într-acea noapte şi domnul şi boierii.”

Dar, după vinul acesta al ruşilor, care le-a vrăjit minţile, domnul şi boierii aveau să se trezească în curând înaintea teribilei realităţi.

Neculce are un extraordinar dar de a prinde psihologia maselor în mişcare. Se străvede în scrisul lui ochiul ager al hatmanului de oştire moldovenească, atent la toate mişcările şi la toate situaţiile, prinzând din învălmăşeala mulţimilor tot ceea ce poate da povestirii sale contur şi culoare. E neîntrecut în descrierea bătăliilor. Lupta de la Stănileşti este ca un adevărat ziar plin de detalii senzaţionale. De la deschiderea ostilităţilor cu răscoala mahalalelor şi a slujitorilor din casele boiereşti împotriva turcilor din Iaşi (tăierea neguţătorilor şi spargerea prăvăliilor: „băcăliile sta vărsate pe uliţe de era sătui de copiii; strafide, smochine, alune era destule pre la toate babele”) până la tragicul act final când moldovenii, văzând din obuzul rusesc tătarii încărcaţi de pradă, se „slobozea asupra lor, ca să-şi scoată robii” şi când „ghinărarul Şeremet” îi împiedica „să se bată cu tătarii, că ei au făcut pace” cu ei, spre deznădejdea moldovenilor („Deci moldovenii au început a strigare şi a-l blăstemare şi a zicere cum n-or merge ei să se bată, că ei îşi văd părinţii şi femeile şi feciorii lor robi la tătari, de-i auzea cu urechile, cum îl blestema”) – de la început până la capăt, Neculce evocă scene de un dramatism încordat. Toate mişcările şi toată zarva luptei defilează ca într-un film colorat sub ochii cititorului: dispozitivul de bătaie al armatelor creştine, tactica de luptă a ruşilor şi a turcilor, erorile de strategie comise şi viclenia lui Lupu Costachi care se înţelesese pe ascuns cu turcii, desfăşurarea atacului, bravura „gheneralului neamţ Vitman”, care a căzut răpus de o „puşcă turcească” pe când îşi îmbărbăta grenadirii la atac, împresurarea armatei creştine, înflămânzirea ruşilor, tatonările păcii, stăruinţele depuse de ghenerarii nemţi, de Dumitraşco-vodă şi de boierii moldoveni pe lângă ţar ca să continue lupta, condiţiile păcii, acceptarea lor – şi, în sfârşit, exilul moldovenilor.

Lui Neculce nu-i scapă niciunul din acele amănunte care însufleţesc naraţiunea şi câştigă interesul cititorului. Astfel, povestind acele zile de fră-mântări, când Dimitrie Cantemir – prin legământul încheiat în scris cu ţarul – şi boierii săi erau convinşi că au croit un drum nou Moldovei şi au asigurat viitorul dinastic al familiei, privirea iscoditoare a bătrânului cronicar reîmprospătează un mic incident, nebăgat în seamă la început, dar care a fost ca o> prevestire fatală a celor ce aveau să se întâmple. Era după sosirea oştirilor ruseşti la Prut. Cantemir îndemna pe feldmareşalul Şeremetev să scrie „o carte” în limba turcească sultanului, că se închină Porţii şi el şi tot Bugeacul. Şi atunci Şeremetev, gândind că nu e rea ideea lui Cantemir, a pus pe un copil al lui, care ştia bine turceşte, să scrie. Cantemir însă, neavând încredere în cunoştinţele de limba turcească ale copilului, a zis să scrie întâi „pre o ţidulă mică” vreo două rânduri, să vadă cum scrie.

        „. Iară acel copil – povesteşte Neculce – fiind telpiz bun, au scris pre o ţidulă aşa că: «Nu este mai mare blestemat în lume decât omul cela ce are o fărâmă de pâne în mână şi o leapădă pre aceea şi cearcă să afle alta mai mare », şi a dat-o lui Dumitraşco Vodă; iară Dumitraşco Vodă cetind, au zis copilului; «Hia gidi cahpolu» şi n-au mai spus lui Şeremet ce au scris. copilul, fiindu-i ruşine; numai ce au zis că au putut scrie.”

Prăbuşirea lui Dimitrie Cantemir, care, după ce se zbătuse să facă a se recunoaşte pentru familia lui dreptul la tron, îşi vede, după lupta de la Stă-nileşti, soţia şi copiii în primejdia de a cădea în mâna turcilor, este înfăţişată şi ea cu încordare.

Neculce şi alţi boieri îl sfătuiseră să nu-şi lase doamna în Iaşi, ci să o trimită la Hotin sau la Cameniţa, dar Dimitrie Cantemir, sigur în izbânda ruşilor, le-a răspuns mâniat că: „Să-şi ia el muierea, de se teme, şi să o trimită unde i-i voia, dar el pre doamna din Iaşi n-a clăti-o nicăeri”. După ce a văzut înfrângerea de Ia Stănileşti şi a văzut că turcii au înconjurat obuzul, gândind la ai săi care rămăseseră în Iaşi, s-a speriat „şi plângea şi întreba în toată oastea cine s-ar afla un voinic să iasă pre furiş să se sloboadă la Iaşi să dee ştire doamnei să fugă. şi nime nu cuteza să se apuce să meargă. Apoi Dumitraşco Vodă, văzând că nu se găseşte nime, se ispitea el singur să meargă şi cu Brahă căpitan de darabani, şi îşi găsise şi cealmale şi haine turceşti, să se îmbrace şi să iasă noaptea din obuz, să intre în oastea turcească, că doară ar putea străbate la Iaşi, la doamna-sa, să o ieie şi să fugă”. Norocul lui a fost însă că muscalii nu lăsau pe nimeni să iasă din tabără fără ucaz, şi că Petru cel Mare n-a voit să-i dea ucazul, temându-se, cu drept cuvânt, să nu cadă în mâna turcilor şi să fie omorât.

Figura romantică a regelui Carol al XH-lea apare şi ea fugar, prinsă însă în trăsăturile ei caracteristice: curajul şi cavalerismul. Lupta de la Tighina e ca un mic fragment de chanson de gestc. Paşa de la Tighina, care primise poruncă de la Ţarigrad ca să-l scoată din Basarabia, de nu cu voie, atunci cu silă, neavând încotro, înconjurase cu ieniceri casele de la Varniţa unde se afla regele. Carol al XH-lea refuză să părăsească conacul, mobilizează garnizoana suedeză şi deschide focul. Nici chiar după ce turcii au dat foc conacului, regele, ca un adevărat paladin medieval, nu se predă. Abia după ce a omorât câţiva ieniceri şi după ce a fost el însuşi rănit, a căzut prins.

Neculce are un mare talent de povestitor; ştie să găsească totdeauna cuvântul potrivit pentru fiece situaţie şi să concentreze tot interesul povestirii în jurul unui eveniment, al unei stări sociale sau al unei personalităţi pe care o evocă cu toată limpezimea.

Predilecţia hatmanului cronicar pentru aspectul dinamic al vieţii, de care am vorbit mai sus, se vădeşte şi în portretele sale. Notele prin care individualizează portretele nu sunt atât calităţi sufleteşti sau trăsături fizice, cit mişcarea. Portretul lui Petru cel Mare, pe care l-am reprodus mai sus, capătă viaţă proprie tocmai prin prinderea ticului: „cam arunca câteodată din cap fluturând”, şi prin acţiune: „umbla de multe ori ca un om de rând, pe jos, fără alai, numai cu două-trei slugi. iară atâta dragoste arăta. către Dumitraşco Vodă., că se tindea cu amândouă mâinile şi cuprindea pre Dumitraşco Vodă de grumaz şi-l săruta pe faţă, pe cap şi pe ochi, ca un părinte pre un fiu al său”.

De la început ne captează interesul prin trăsăturile simple, dar precise, în care prinde icoana domnului Dabija-vodă, ridicat din boierimea putneană şi care ţinea cu îndărătnicie la obiceiurile patriarhale apucate din bătrâni. Două apucături ale lui sunt suficiente ca să-l individualizeze în ceea ce firea lui avea mai caracteristic. Bea vinul – ne spune Neculce – „mai mult din oală roşie decât din pahar de cristal, zicând că-i mai dulce vinul din oală decât din pahar”. Apoi „mai avea obiceiul, când şedea la masă şi vedea niscaiva oameni săraci, dvorind prin ogradă”, trimitea „câte două-trei blide de bucate din masa lui şi pâine şi vin şi le trimitea acelor oameni, de mâncau în ogradă”. Şi spunea boierilor care priveau aceasta nedumeriţi: „de mult or fi dvorind ei şi or fi flămânzit, neavând de cheltuială”.

Caracterul orgolios al domniţei Măria, fiica lui Brâncoveanu şi soţia lui Constantin Duca-vodă – un adolescent de abia 20 de ani – este bine fixat cu un surâs de ironie într-o atitudine din timpul mazilirii. Plecând cu cinci slujitori şi cu mult calabalâc spre Ţarigrad, prin faţa norodului care îi blestema soţul pentru birurile puse, „fata Brâncoveanului Vodă, fiind tânără şi desmer-dată de tată-său, se bocea în gura mare munteneşte, de zicea: « Aolio, aolio, că va pune taica pungă dă pungă din Bucureşti până în Ţarigrad şi zeu nu ne va lăsa aşa, şi iar ne vom întoarce cu domnia îndărăpt»„.

În această înfăţişare vie, dar senină, a faptelor, nedeformate de aburii patimii, sufletul bătrânului, sub povara amintirilor, zvâcneşte adesea în sfaturi înţelepte pe care le oferă cu duioşie comunicativă, din prisosul unei vieţi bogate în experienţe, ori de câte ori se iveşte prilejul, „iubiţilor săi cetitori tineri” sau „fraţilor săi moldoveni”: „Ce fraţilor moldoveni, rogu-vă să luaţi aminte – îşi încheie el povestea amarului zilelor de exil – să vă învăţaţi şi să vă păziţi. Oricât îi fi în cinste la vreun domn, bine este să-i slujeşti cu dreptate, că şi de la Dumnezeu ai plată. Iară cu domnul niciodată să nu pribegeşti, măcar cum ar hi. Şi nu numai în ţară străină, ce nici în Ţarigrad cu dânsul să nu mergi, fiind tu moldovan, ce să-i slujeşti în ţara ta, căci străinii caută numai pre domn să-l miluiască şi să-l cinstească şi iară pre boierii ce sunt pribegi cu domnul într-o nimica sunt. Şi apoi domnul se visează că este tot puternic ca la ţara lui, când este domn. şi nu socoteşte slujba ce i-au făcut, că s-au înstreinat, ce nimica învoială nu-i face. Nădejdea domnului este ca săninul cerului şi ca încetul mării; acum este sănin şi se face nour, acum este marea lină şi se face furtună”. Sau povestind grija după familiile lăsate în Iaşi, când au simţit că frontul rusesc de la Prut se clatină: „Rugăm pre dumneavoastră, iubiţilor cetitori tineri, să luaţi sama acestei scrisori, că de s-ar tâmpla vreodată să mai vie nişte lucruri ca aceste în ţara noastră a Moldovii să vă ştiţi chivernisi, să nu păţiţi şi voi ca noi” etc.

Alteori, sufletul său, sub povara amintirilor, îndurerat de decăderea Moldovei sale, se revarsă într-un lirism mişcător, care ne prevesteşte ceva din arta lui Sadoveanu. Zugrăvind, în trăsături dinamice, dar expresive, figura bătrânului Dumitraşco Cantacuzino, de un realism impresionant prin contrastul dintre meremeturile dizgraţioase ale senilităţii – „care de bătrân ce era, dinţi în gură nu avea, dimineaţa îi încleea de-i punea în gură, iară seara îi descleea cu uncrop” – şi pasiunea vicioasă a tinereţii, căci îşi lăsase soţia la Ţarigrad şi trăia în Iaşi cu Aniţa, fiica unei rachieriţe de pe Podul Vechi, „şi o purta cu sălbi de galbeni şi cu haine de şahmarand şi cu şlic de sobol. şi o trimitea cu careta domnească, cu seimeni şi cu vornici şi cu comişi, ziua amiaza mare, pe uliţă, la feredeu şi pe la mănăstiri. şi făcea şi pre boieri de-şi trimiteau giupânesele cu dânsa” – sufletul îndurerat al cronicarului izbucneşte într-un oftat adânc, în care se revarsă din plin toată indignarea lui şi a bătrânilor de seama sa împotriva decăderii vieţii sociale a vremurilor noi: „Oh! Oh! Oh! Săracă ţeară a Moldovei, ce nenorocire de stăpâni ca acesta ai avut? Ce sorţi de viaţă ţi-au căzut! Cum au mai rămas om trăitor în tine, de mare mirare este, cu atâtea spurcăciuni de obiceiuri ce se trag până astăzi în tine, Moldovă! Şi din vreme în vreme tot s-au mai adaos spurcatele obiceiuri.”

Asemenea accente lirice, care dau pe faţă patriotismul sincer al lui Neculcey se regăsesc adesea în cursul naraţiunii sale.