Viaţa

Miron Costin, continuatorul lui Grigore Ureche, este fiul lui Ioan Costin. Mama lui, Safta, fiica lui Miron Sulgerul, era pe de o parte nepoată lui Isaia Balica, cumnatul lui Grigore Ureche, pe de altă parte nepoată şi lui Miron Barnovski, domnul Moldovei.

În domnia lui Miron Barnovski, Ioan Costin este hatman al Moldovei şi, datorită legăturilor de rudenie, şi omul de încredere al domnului.

Barnovski, care trăia ca pribeag în Polonia, unde avea târguri şi sate, fusese chemat de boieri în domnie după detronarea lui Alexandru Iliaş (1633). Ducându-se apoi cu alai de curteni, boieri, preoţi şi călugări la Constantinopol, pentru ca, potrivit cu ceremonialul obişnuit, să sărute poala împărăţiei şi să capete steag de domnie, este închis împreună cu toţi boierii care veniseră cu el. îritre aceştia se afla şi postelnicul Costin. Miron Costin a notat el însuşi zilele de groază pe care tatăl său le-a petrecut la Constantinopol atunci.

Miron Barnovski este decapitat din porunca vizirului şi trupul lui stă atârnat înaintea curţii împărăteşti o zi, umplând de vâlvă întregul Stambul. Spre seară, vizirul dă poruncă ceauşilor să scoată din temniţă pe chehaia nenorocitului domn. Este scos tatăl lui Miron Costin, care, ridicând trupul lui Barnovski, îl duce la patriarhie şi acolo „pe scurt, cum au lăsat vremurile atunci, îl astrucă”1 în patriarhie. A treia zi, în toiul nopţii, un caic trimis din porunca vizirului la temniţă ridica pe Costin postelnicul. Spre groaza boierilor care credeau că-l duc noaptea să-l înece ori să-l muncească pentru averile lui Barnovski-vodă, Costin postelnicul e adus înaintea vizirului, unde află porunca împăratului că sunt slobozi să meargă să-şi aleagă domn pe cine vor voi. Costin, cu sufletul „întors de spaimă”, se înapoiază la temniţă, aducând vestea cea bună celorlalţi boieri. Liberaţi, se adună cu toţii şi, ţinând sfat, aleg ca domn pe Meise Movilă.

Acest episod dramatic din viaţa postelnicului Costin a lăsat o întipărire neştearsă în sufletul lui şi el constituie motivul principal care îl va determina, peste un an, să părăsească pentru totdeauna Moldova şi să apuce calea exilului.

Domnia lui Moise Movilă (1633-l634) n-a fost norocoasă. Abia instalat, şi în al doilea an de domnie, Abaza-paşa intră în Moldova cu oaste turcească şi muntenească, sileşte pe domnul Moldovei şi pe boierii săi să i se alăture şi pornesc cu toţii contra Poloniei.

La asediul cetăţii Cameniţa, se răspândeşte în tabăra turcească zvonuL, pus la cale de hatmanul Costin, că vine dinspre pădurea Nadoborului o oaste căzăcească în ajutorul polonilor.

Abaza-paşa hotărăşte retragerea peste Nistru şi, în drum atacă un târgu-şor – Studenica – a cărui garnizoană militară izbuteşte peste noapte, cu ajutorul moldovenilor, să se strecoare din cetate.

Trecând Nistrul spre Iaşi, Abaza-paşa prinde de veste că a fost amăgit şi, descălecând cu corturile în şesul laşului, în preajma mănăstirii Balica, pune la cale să prindă a doua zi pe toţi boierii moldoveni, să-i lege în obezi şi să-i ducă la împărăţie. înştiinţat de aceasta printr-un prieten turc, postelnicul Costin, care simţise cu un an înainte fiorul morţii la Constantinopol, fuge cu alţi boieri la mănăstirea Pobrata şi de acolo părăseşte pentru totdeauna Moldova, refugiindu-se în Polonia, unde este bine primit. Aci, în 1638, dieta polonă, „având în vedere – zice actul dietei – însemnatele servicii aduse regelui şi statului în diferite expediţii războinice”, primeşte ca „indigen polon şi ca nobil polon pe Iancu Costin cu fiii săi: Alexandru, Miron şi Potomir”.

Copilăria în Polonia. E prima dată când cronicarul nostru apare menţionat în acte. Tatăl, hatmanul Costin, moare în exil. Fiul său, Miron, era abia în vârstă de 5 ani la data când i se acorda indigenatul polon.

Primită în rândurile nobilimii, familia Costin şi-a alcătuit, după datină, şi un blazon, pe care un act contimporan polon ni-l descrie astfel: în câmp albastru, un înger îmbrăcat în armură cavalerească şi ţinând o spadă. Deasupra coifului, în coroană, o mână înarmată cu o spadă.

1 îngropa.

Ca toţi exilaţii moldoveni care obţineau cetăţenia polonă, hatmanul Costin a căutat să-şi facă şi el un rost, arendând o moşie în stărostia de Bar, Novosiilca-Nova. Astfel se lămuresc împrejurările în care Miron Costin este adus să petreacă vârsta copilăriei şi să-şi înceapă instrucţiunea în limba polonă, pe care va ajunge să o stăpânească aşa de bine, încât mai târziu va scrie o cronică întreagă în elegante versuri polone.

După propria lui mărturie, în 1646 urma cursurile colegiului iezuit din Bar, un orăşel la graniţa Moldovei, cu un important depozit pentru vinurile aduse de negustorii moldoveni.

Colegiul din Bar – după cum ne lămureşte P. P. Panaitescu – fusese deschis de iezuiţi în 1636, într-o casă de piatră, cu grădină împrejurul ei, şi era condus, pe vremea când Miron Costin îşi făcea studiile acolo, de rectorii Stanislav Witwinski, în 1646, şi de Francisc Czarniecki, fratele unuia din cei mai glorioşi hatmani ai Poloniei, Ştefan Czarniecki. Rectorii erau ajutaţi în instrucţiunea şi educaţia elevilor de opt-doisprezece preoţi, de trei-patru magiştri şi de câţiva fraţi. Programul de studii trebuie să fi fost acelaşi ca şi în celelalte colegii iezuite din Polonia. Cursul complet era împărţit în cinci clase: trei de gramatică şi două de umanioare – între acestea era şi retorica. Baza studiului era limba latină, care servea ca limbă de conversaţie între elevi, aşa cum în unele pensioane din vremea noastră se întrebuinţa ca limbă de conversaţie franceza sau germana. în acest colegiu urma cursurile Miron Costin în vara anului 1647, când, pe vremea „secerei”, în drumul de la sat – adică de la moşia părintească – spre oraş, a fost surprins de acea groaznică năvală a stolurilor de lăcuste, care a durat ci'teva zile şi pe care avea s-o descrie cu atâta plasticitate, mai târziu, în cronica sa.

În vara anului următor, când, în marea răscoală a cazacilor, ostile hatmanului căzăcesc Chmielnicki se apropiau de Bar, rectorul colegiului, Czarniecki, se refugiază cu profesorii şi cu toată şcoala la Cameniţa. Nu ştim însă dacă şi Miron Costin a urmat mai departe şcoala la Cameniţa. Barul a căzut în mâna răzvrătiţilor şi a fost în parte distrus.

În acest timp, tatăl lui Miron Costin moare.

Doi ani mai târziu, în 1650, Miron Costin, care nu avea decât 17 ani, primeşte în arendă moşia Novosiilca-Nova. în 1651 se afla în oastea regelui polon, luând parte la luptele contra cazacilor.

Întoarcerea în Moldova. Cuiând după aceasta, în împrejurări puţin cunoscute, Miron Costin se întoarce în Moldova. Apariţia acestui tânăr învăţat venit din Polonia trebuie să fi făcut senzaţie între rudele şi vechii prieteni ai tatălui său. Doi dintre cei mai de seamă boieri ai timpului, Toma şi lorgachi Cantacuzino vistiernicul1 – „cari capete ca acelea, ne spune Miron Costin, abia de au avut cândva ţara sau de va mai avea” – îl îmbrăţişează cu multă simpatie.

Vremurile în care Miron Costin se întoarce în Moldova sunt dintre cele mai turburi. Abia se încheiase nunta lui Timus cu domniţa Ruxandra şi dom-

1 Erau fraţi cu postelnicul Constantin Cantacuzino din Ţara Românească, marele boier al lui Matei Basarab şi, deci, unchi ai fiilor acestuia, Şerban Cantacuzino domnul (1678- 1688) şi învăţatul cronicar Constantin Cantacuzino stolnicul. Toma ţinea în căsătorie pe sora mamei lui Miron Costin.

nia lungă, fericită şi bogată a lui Vasile Lupu (1634-l653), măcinată de ambiţia tânărului său boier Gheorghe Ştefan, începe să se năruie. Curând după intrarea cronicarului în Moldova, în Săptămâna Patimilor, se răspândeşte în Iaşi zvonul că oştiri ungureşti şi muntene au intrat în Moldova. O scrisoare a lui Ciogolea spătarul către Vasile Lupu, trimisă în taină printr-un călugăr, dezvăluie complotul urzit de Gheorghe Ştefan. Dar toate sunt prea târziu. Surprins între două focuri, frontul unguresc cu Gheorghe Ştefan, la Roman, şi cel muntenesc, dincolo de Focşani, Vasile Lupu se vede nevoit să se retragă cu toată casa şi boierii de curte spre Hotin, de unde trimite după ajutor în Polonia, la ginerii săi, şi în Ucraina, la cuscrul său Chmielnicki, hatmanul cazacilor.

În lupta deschisă atunci între Vasile Lupu şi Gheorghe Ştefan, Miron se afla împreună cu protectorii săi, fraţii Toma şi Iorgachi Cantacuzino, în tabăra lui Vasile Lupu. Când domnul şi curtea ajung la limanurile Nistrului, Miron Costin este însărcinat cu misiunea delicată de a cere ajutor starostelui de Ca-meniţa, Petru Potoţki, de la care era Vasile Lupu în drept să se aştepte la recunoştinţă, în urma sprijinului pe care i-l dăduse ca să scape din robia tătă-rască. Deşi părinţii cronicarului nostru părăsiseră pentru totdeauna Moldova din pricina lui Vasile Lupu, totuşi el şi-a împlinit cu credinţă misiunea. Petru Potoţki nu se afla însă în Cameniţa şi solul a trebuit să purceadă cale de trei zile mai sus, la nişte ocine ale aceluia. Starostele, aflând cele întâmplate, şi-a lăsat treburile şi a pornit îndată spre Cameniţa să sară în ajutorul domnului moldovean. în acest răstimp însă, Vasile Lupu, împins de armatele lui Gheorghe Ştefan, a trecut Nistrul, lăsând cetatea Hotinului în mâna vrăjmaşului.

Ce s-a întâmplat după aceasta nu ştim precis. La a doua încercare a lui Vasile Lupu de a-şi recăpăta tronul, cu ajutorul ginerelui său Timus-care avea să cadă în tranşeele din jurul Sucevei, răpus de o şrapnelă – Miron Costin se afla în tabăra lui Gheorghe Ştefan. La întâlnirea noului domn moldovean cu cele două căpetenii ale oştirilor străine venite în ajutorul său – Petki Istvan, „sărdarul lui Racoţi”, şi Condracki, „polcovnicul” regelui polon-Miron Costin serveşte ca tălmaci pentru limba polonă şi are astfel prilejul să reproducă, cuvânt cu cuvânt, discuţiunea urmată între cele două căpetenii cu privire la planul de atac al taberei lui Vasile Lupu, sprijinită de cazacii lui Timus.

Domnia lui Gheorghe Ştefan a fost norocoasă pentru Miron Costin; „de la el multă milă am avut”, spune însuşi. Gheorghe Ştefan era dealtfel un domn învăţat şi înţelept – la curtea lui se afla şi Milescu – şi, după mărturiile boierilor mai bătrâni, era mai priceput la învăţarea solilor şi la răspunsul scrisorilor decât Vasile Lupu.

Sub Gheorghe Ştefan, Miron Costin ia parte la expediţia în Muntenia pentru potolirea seimenilor care se răzvrătiseră contra domnului şi ameninţau liniştea ţării. După o domnie de patru ani însă, Gheorghe Ştefan este mazilit de turci, deoarece n-a vroit să se ducă la Constantinopol ca „să sărute – după ceremonialul obişnuit – poala împărăţiei”.

În domnia următoare, a lui Ghica-vodă (1658), Miron Costin are prilejul să-şi lărgească cunoştinţele despre neamul şi pământul românesc. Vizirul Kiupruli, hotărât să înlăture din scaun pe Râkoczi, porunceşte domnilor români să secondeze campania întreprinsă de el în Ardeal. Ghica-vodă este astfel nevoit să pornească cu boierii şi armata în Muntenia, unde se întâlneşte cu celelalte oşti şi, împreunându-se cu tătarii, intră în Ardeal pe la Braşov; de-acolo răzbat prin ţara ftfrsei spre Sibiu; se urcă în sus spre inima Ardealului; văd cum tătarii dau foc şi prefac în cenuşă Alba-Iulia (Bălgradul) şi cuceresc, în fine, Amlaşul. Campania, care se încheie cu alungarea lui Râkoczi de pe tronul Ardealului, durează cinci luni, din august până târziu în decembrie, cî.id moldovenii se întorc, pe la Sf. Nicolae, în Suceava.

Patru ani mai târziu, în războiul încins între turci şi germani, moldoveni şi muntenii, după porunca vizirului, sunt siliţi să ia parte şi la această campanie. Miron Costin, care era pe atunci pârcălab de Hotin, plecând cu domnul său, Dabija-vodă, şi cu oastea spre Ujvar, are din nou prilejul să colinde meleaguri româneşti şi să privească, la Turnu-Severin, prin apa limpede a Dunării, pragurile podului lui Traian. Ce adânc răsunet au avut aceste ruine în sufletul veşnic curios şi iscoditor al cronicarului se vede din faptul că, 20 ani mai târziu, amintirea lor trăia încă puternic.

Aceste campanii, care duc pe cărturarul moldovean prin Muntenia şi Ardeal, sunt pentru activitatea lui literară de o însemnătate deosebită; el a avut în aceste călătorii prilejul să cunoască şi să simtă prin propria lui experienţă unitatea neamului românesc, pe care avea să o expuie, cu atâta căldură, mai târziu, în cartea De neamul moldovenilor.

Miron Costin, prin cultura lui largă, prin inteligenţa lui ascuţită, prin energia şi prin sufletul său pasionat, s-a impus în divanurile domneşti şi a fost însărcinat deseori cu misiuni diplomatice grele. Astfel, în toiul luptelor dintre turci şi poloni, pe când turcii atacaseră Cameniţa, vizirul care comanda oştirile turceşti a cerut lui Petriceicu-vodă (1672-l674) să-i trimită un boier cu care să discute unele chestiuni în legătură cu nevoile oştirii turceşti. Petriceicu a ales atunci din toţi boierii ţării, „mai de treabă la voroavă”, pe Miron Costin. Iată cum povesteşte Neculce convorbirea dintre vizir şi Miron Costin: „Şi mergând Miron Costin la cortul vezirului, pusu-l-au vezirul de au şezut înaintea lui. Şi i-au zis vezirul să-i spuie drept: pare-le lor bine că au luat împărăţia Cameniţa, ori ba? Iară Miron au răspuns că se teme a spune drept. Vezirul au zâmbit a râde şi i-au zis să grăiască, să nu se teamă. Atunci Miron au zis: Suntem noi moldovenii bucuroşi să se lăţească împărăţia în toate părţile cât de mult, iar peste ţara noastră nu ne pare bine să se lăţească. Atunce vezirul iar au râs şi i-au zis: Drept ai grăit.”

Cu această francheţă de caracter, Miron Costin a câştigat inima vizirului şi a fost mult de ajutor Moldovei într-un ceas de cumpănă. Vizirul intenţiona să lase oastea turcească să ierneze în Moldova, dar cronicarul 1-a convins că ţara este săracă şi nu va putea birui oastea cu fân, grăunţe şi celelalte provizii, iar de altă parte trupele turceşti ar fi necontenit hărţuite de podgheazurile polone.

În primăvara următoare, reîncepe războiul între turci şi poloni, în jurul Hotinului. Petriceicu-vodă, domnul Moldovei, înţelegându-se cu Grigore Ghica al Munteniei, trec de partea polonilor, şi turcii sunt înfrânţi; Grigore Ghica însă, mai şiret, se duce la Obluciţa unde se afla vizirul, ca să se dezvinovăţească, şi de acolo la Constantinopol, unde izbuteşte să-şi întărească tronul. Petriceicu-vodă, rămas credincios polonilor, hotărăşte să se ducă spre Cernăuţi cu toată oastea moldovenească, pentru ca să iasă în întâmpinarea unui corp de armată polonă ce se aştepta să vină în ţară. Momentele erau critice pentru Moldova: armata turcească era numeroasă şi bine organizată; muntenii trecuseră de partea turcilor; la hotarele Nistrului, tătarii aşteptau porunca să încalece şi să intre după jaf în Moldova. în acele clipe de mari frământări, boierii şi căpitanii slujitorilor se sfătuiesc între ei şi se duc la Petriceicu, rugân-du-l să-i îngăduie a se duce pe la casele lor să-şi pună soţiile şi copiii în siguranţă de invazia tătărască. Petriceicu le răspunde cu sumeţie şi-i opreşte să plece. Atunci se ridică din mijlocul tuturor Miron logofătul, care răspunde domnului aceste cuvinte mândre: „Ori să fie voia măriei tale, ori să nu fie, noi nu ne vom lăsa casele să le iee tătarii; şi s-au închinat şi au zis: să fii măria ta sănătos, şi au ieşit afaiă”. Şi după el, toţi ceilalţi boieri şi căpitani, prinzând curaj, au venit să se închine domnului şi au ieşit afară; apoi, încălecând pe cai, au plecat în jos, unde s-au întâlnit cu boierii rămaşi credincioşi turcilor.

Această atitudine dârză a lui Miron Costin şi a celorlalţi boieri moldoveni a mântuit Moldova de o mare nenorocire. Polonii au fost învinşi, iar Petriceicu, cu mitropolitul Dosoftei şi cu o parte din boierii pământeni rămaşi credincioşi polonilor, au trebuit să părăsească ţara. în locul lui Petriceicu este numit în domnie Dumitraşcu Cantacuzino (1674).

Legăturile cu Polonii. Imediat după înscăunarea noului domn, Miron Costin a fost trimis, prin Ardeal şi Maramureş – fiindcă nordul Moldovei era încă teatrul luptelor turco-polone – în solie către marele hatman al Poloniei şi viitorul rege Ioan Sobieski. La 10 aprilie 1674 Miron era primit de Sobieski la moşia acestuia, la Pielaszkowce. El cerea în numele domnului său retragerea garnizoanelor polone din Moldova şi oferea mediaţiunea ţării sale pentru încheierea păcii între poloni şi turci. Cu acest prilej Miron Costin intră în strânse legături cu Marcu Matczinski, prietenul lui Sobieski, căruia îi va dedica, mai târziu, cronica sa scrisă în limba polonă.

Legăturile cu polonii continuară şi în anii următori. în 1677 un fruntaş al vieţii politice polone, Ioan Gninski, este trimis la Poartă ca să întărească pacea care pusese capăt războiului turco-polon. în Moldova domnea Antonie Ruşeţ (1675-l678). Miron Costin, care era mare logofăt, iese în întâmpinarea solului cu toată boierimea, călare, la o milă depărtare de oraş. Pe timpul cât este găzduit în Iaşi, legăturile dintre sol şi marele logofăt sunt continui şi familiare: Miron trimite pe fiul său, Ioan, să ţină solului o cuvântare în limba latină, iar solul trimite daruri cronicarului. La plecare, Miron Costin şi fiii săi însoţesc solia două ore afară din oraş.

Ni s-a păstrat, din fericire, corespondenţa solului cu Miron Costin, din care se vede că polonul era bucuros să discute cu marele boier moldovean, pentru binele creştinătăţii. Ziarul soliei, pe lângă latura politică, conţine şi ştiri privitoare la istoria Moldovei, pe care Gninski le-a cules desigur de la Miron Costin.

Pribegia în Polonia. Şapte ani mai târziu, Miron Costin este silit de împrejurările vieţii să se refugieze în Polonia. Era în 1683, după campania din jurul Vienei, la care moldovenii şi muntenii luaseră parte ca vasali ai turcilor. Viena fusese despresurată de regele Poloniei, Ioan Sobieski. Domnul Moldovei, Duca-vodă, după o campanie care ţinuse mai bine de o jumătate de an, se întorsese cu oastea prin Ardeal şi se afla la moşia sa, Domneşti. O bună parte din boierime şi oştire se împrăştiase pe la casele lor, aşa că domnul se afla cu câţiva boieri şi cu un număr restrâns de ostaşi. în răstimp, Petriceicu-vodă, ajutat de cazaci şi poloni, ocupase laşul şi, aflând că Duca-vodă se află la Domneşti, repede într-acolo un podgheaz. Domnul, sfătuit de hatmanul Buhuşi, voieşte să se retragă spre Focşani, dar Miron Costin, înşelându-se asupra situaţiei, îi spuse: „Ce putere au ei să vie asupra măriei tale? Să nu dăm locul, că pământul acesta e frământat cu sângele moşilor şi al strămoşilor noştri”.

Sfatul a fost însă fatal. Domnul şi boierii sunt prinşi şi duşi în Polonia, unde sunt ţinuţi în captivitate. La 21 martie, hatmanul Andrei Potocki îi prezintă regelui Sobieski la Jaworow. Deşi documentele contimporane nu fac menţiune de aceasta, se pare totuşi că Miron Costin era şi el din suita domnului prizonier. Regele avea atunci la inimă o expediţie împotriva turcilor. Personalitatea lui Miron Costin, care ştia bine limba polonă şi care era „un foarte inteligent observator şi cunoscător al afacerilor turceşti”, a făcut o impresie aşa de puternică asupra regelui, încât acesta, în loc să-l trimeată sub pază cu Duca la Lwow, 1-a lăsat liber şi i-a dăruit ca locuinţă pavilionul regal de vână-toare de la Daszowa, lângă Stryi, unde Miron Costin s-a instalat în primăvara anului 1684.

Acest exil are o importanţă deosebită pentru activitatea literară a cronicarului, fiindcă în timpul acesta a plăsmuit el o poemă polonă, de care ne vom ocupa într-un capitol următor.

În Polonia Miron Costin a stat până în noiemvrie 1685. înrăsti mp în Moldova se urcase pe tron Constantin Cantemir, un vechi ofiţer al lui Ioan Cazimir, care comandase oştirile poloneze în luptele contra suedezilor. La 17 septemvrie 1685 Miron Costin primeşte de la fratele său Velicico o scrisoare în care acesta îi povestea că la scena întâlnirii lui Constantin Cantemir cu seraskerul Soliman-paşa, acesta stăruise de Velicico să scrie fratelui său să se întoarcă cât mai curând în Moldova, că nu va regreta. Miron Costin a trebuit să aştepte însă două luni până ce a obţinut consimţământul regelui.

Cronicarul se întoarce în Moldova foarte scăpătat, după cum ne încredinţează Neculce. Domnul, vroind să-l îndepărteze de graniţele polone, îl numeşte staroste de Putna, unde cronicarul se distinge prin energia cu care a distrus bandele de tâlhari care năpădiseră şi jefuiau atunci sudul ţării.

Conflictul cu C. Cantemir. Moartea. Curând după aceasta izbucneşte conflictul între Cantemireşti şi Costineşti. Cantemir-vodă era un domn bătrân, care nu ştia carte şi era bucuros să se razime pe familiile boiereşti mai mărunte şi pe mazili, ceea ce a stârnit nemulţumirea marilor boieri. în atmosfera de harţă cu vechii boieri, Velicico Costin 1-a înţepat în câteva rânduri pentru neştiinţa lui de carte. Nici Miron Costin nu 1-a cruţat. Neculce ne spune că într-un rând, la ospăţ, i-ar fi zis: „Mai des cu paharele şi mai rar cu oblăduirile, că-i vrea măria ta să-ţi dai sama şi n-ai putea l” Acestea au adus o înăsprire a raporturilor dintre cronicar şi domn, dar se pare că, în cele din urmă, se împă-caseră, căci domnul consimţise să logodească pe fiica sa, Safta, cu fiul lui Miron Costin, Pătraşcu. Familia Costineştilor se credea prin această legătură cu domnul în deplină fericire, când se dezlănţui tragedia ei.

Împrejurările nu ne sunt bine lămurite. Neculce ne povesteşte că Velicico intrase într-un complot pentru răsturnarea lui Cantemir. Complotul a avut loc cu prilejul căsătoriei unui cumnat al lui Velicico. Unul din boierii care au luat parte, la banchet, Ilie Ţifescu, pe care contimporanii l-au poreclit Frige-Vacă, a dezvăluit Conspiraţia.

Dimitrie Cantemir, care romanţează biografia tatălui său, ne povesteşte cu amănunte dramatice împrejurările în care tatăl său ar fi prins firele complotului, în solia trimisă la curtea lui Brâncoveanu sub conducerea ginerelui său, Lupu Bogdan, a amestecat înadins pe unul din conspiratori, pe care însă 1-a dat în grija celorlalţi ca să-i urmărească de aproape toate mişcările în Bucureşti. La întoarcerea soliei, află că cel bănuit stătuse mai tot timpul în legătură cu stolnicul Constantin Cantacuzino, unchiul lui Brâncoveanu. Constantin Cantemir tace. Dar într-o seară, înţelegându-se cu ginerele său, întinde o cursă boierilor bănuiţi, care sunt aduşi pe rând la palat, împreună cu solul de la Bucureşti. Li se cere tuturor să dea declaraţie asupra conspiraţiei. Solul – după spusele lui D. Cantemir – ar fi declarat că fusese trimis de Costineşti cu misiunea de a-i comunica lui Brâncoveanu că ei vor pune la cale uciderea lui Cantemir şi a casei sale, cu prilejul logodnei ce urma să aibă loc, şi-i cereau sprijinul pentru aducerea în domnia Moldovei a lui Velicico Costin. Acesta, chemat, nu recunoaşte cele declarate, pe care le consideră de „copilării”.

La insistenţele domnului, el răspunde mândru că nu poate „mărturisi ceea ce nu ştie, chiar dacă vodă îi porunceşte aceasta”.

Atunci Cantemir, nemaiputându-şi stăpâni mânia, 1-a lovit cu buzduganul în cap şi 1-a închis în pivniţa palatului.

Familia Cupăreştilor, care era în rivalitate cu Costineştii, a sfătuit pe domn să omoare pe Velicico, din moment ce 1-a bătut cu buzduganul în cap. Atunci domnul a poruncit ca Velicico să fie decapitat. La scena cumplitei pedepse a asistat şi fiul domnului, Dimitrie Cantemir.

După omorârea lui Velicico, Cupăreştii au sfătuit pe domn să puie capăt şi logofătului Miron, căci acesta nu i-ar iei ta niciodată uciderea fratelui său. Cantemir-vodă, mtărâtat, a trimis şi după Miron Costin. Neculce, care povesteşte lucrurile la patru decenii după întâmplarea lor şi reprezintă astfel tradiţia opiniei publice de atunci, ne spune că Miron Costin nu era amestecat în complot.

În timp ce acestea se petreceau la Iaşi, cronicarul era la moşia sa, Bărboşi, copleşit de o mare durere, căci îi murise soţia şi era ocupat cu pregătirile de înmormântare. Pe când aştepta preoţii din satele învecinate ca să săvârşească prohodul înmormântării, sosesc împuterniciţii domnului ca să-l ridice şi să-l ducă la Iaşi. Slujitorii trimişi în acest scop îl sfătuiesc să fugă spre munţi, însă Miron Costin – şi aceasta e încă o dovadă de nevinovăţia lui – care se simţea cu cugetul curat, n-a vrut să se salveze, ci a cerut să fie dus la Iaşi, să se dezvinovăţească în faţa domnului său.

În timp ce era dus spre Iaşi, soseşte vătaful de aprozi Macri, cu porunca de a-l ucide. Atunci – spune Neculce —Macri, care „n-a voit să se gândească la sufletul domnului său care era trecut de 70 ani”, a dat poruncă să fie Miron Costin decapitat (1691). Astfel, din răutatea unui vătaf de aprozi, care altfel n-ar fi ieşit niciodată din anonimat, capul cel mai luminat, mintea cea mai cuprinzătoare pe care a avut-o Moldova până atunci a căzut în zăpada drumului.