Cronica

Cronica lui Grigore Ureche, în compilaţia lui Simion Dascălul, ducea istoria Moldovei de la al doilea descălecat până la domnia a doua a lui Aren-vodă (1594).

Ureche moare în 1647.

Treizeci de ani mai târziu, Miron Costin ia pana ca să continue istoria Moldovei de unde o lăsase Ureche. El avusese la început intenţia să urzească istoria Moldovei pe un plan vast, aşa cum văzuse în istoriografia polonă, de la originile neamului până în zilele lui: „Fost-au în ghidul mieu, iubite cetitoriule, să jac letopiseţul ţârii noastre Moldovei din descălecatul ei cel dintâiu, carele au fost de Traian împăratul, şi urzisem şi începătura letopiseţului; ce sosiră asupra noastră cumplite aceste vremi de acmu, de nu stăm de scrisoare, ce de grije şi suspinuri. Şi la acest fel de scrisoare gând slobod şi fără valuri trebuiaşte, iară noi privim cumplite vremi şi cumpănă mare pământului nostru şi nouă. Deci primeşte această dată atiia din truda noastră, ca să nu se uite lucrurile şi cursul ţării de unde au părăsit a scrie răposatul Ureche vornicul.”

Din acest pasaj se vede clar că Miron Costin urzise începătura unui letopiseţ de la descălecarea dintâi, adică de la luptele lui Traian cu dacii şi de la colonizare, dar că, din pricina cumplitelor vremi ce veniră asupra moldovenilor- „de nu stăm de scrisoare”-adică războiul turco-polon (1672- 1676), a trebuit să-l părăsească. „începătura letopiseţului”, de care vorbeşte în predoslovie, a servit mai târziu ca temei pentru scrierea De neamul moldovenilor. Până atunci Miron Costin se mulţumeşte să înfăţişeze contimporanilor săi cronica de unde o lăsase Grigore Ureche:

Letopiseţul Ţării Moldovei de la Aron Vodă încoace, de unde este părăsit de Ureche vornicul de ţara de gios, scos de Miron Costin, vornicul ţării de gies, în oraş în Iaşi, în anul de la zidirea lumii 7183, iar de la naşterea Mântuitorului lumii, lui Isus Hristos, 1675.

Cronica a fost deci concepută înainte de anul 1675, când autorul ei a dat-o unui copist „s-o izvodească”, adică să o copieze pe curat. Evident că, după copiere, Miron a revenit asupra ei completând-o, amplifieând-o, corectând-o. Ea îmbrăţişează istoria Moldovei pe un cuprins de 66 de ani, de la a doua domnie a lui Aron-vodă (1595) până la urcarea în domnie a lui Dabija-vodă (1661). De la 1595 până către sfârşitul domniei lui Vasile Lupu, Miron Costin povesteşte evenimentele după izvoare polone şi după tradiţii interne; de la sfârşitul domniei lui Vasile Lupu, cronicarul povesteşte faptele la care el însuşi a fost martor şi părtaş. Această parte a cronicii are mai mult înfăţişarea unor memorii.

Miron Costin avea doar câteva luni când tatăl său, hatmanul Ioan Costin, trecuse cu familia pentru totdeauna în Polonia. Tatăl murise în exil şi Miron Costin împlinise 28 de ani când, spre sfârşitul domniei lui Vasile Lupu, se întorsese în Moldova. Primit cu multă simpatie de fraţii Toma şi Iorgachi Cantacuzino, tânărul expatriat este de la început introdus la curtea domnească, unde, în timpul zilelor de restrişte, este însărcinat cu misiuni de încredere. După răsturnarea din domnie a lui Vasile Lupu, cronicarul rămâne în Moldova şi, ureând repede treptele ierarhiei boiereşti, este întrebuinţat continuu în războaie ca tălmaci pe lângă căpeteniile oştirilor polone, iar în timp de pace trimis în misiuni diplomatice la curtea regilor şi hatmanilor poloni. Prin rangurile boieriei sale (mare comis, paharnic, vornic al ţării de jos, mare logofăt); precum şi prin cultura lui latină şi polonă, Miron Costin este astfel necontenit pe câmpurile de luptă şi în sfatul intim al domnilor, şi cuvântul lui are totdeauna greutate în divanurile care urzesc istoria Moldovei din a doua jumătate a veacului al XVII-lea.

Începând deci de la sfârşitul domniei lui Vasile Lupu, când se întoarce în ţară şi intră în viaţa publică, şi până la domnia lui Dabija-vodă, unde se opreşte pana lui, Miron Ccstin povesteşte evenimentele pe care el însuşi le-a trăit. Cronica lui are de aci înainte date – nu zicem mai interesante şi mai bogate în amănunte colorate – dar în orice caz mai sigure: „Ce se vede cu ochii nu încape să fie îndoială în cunoştinţă. Aşa şi nouă, iubite cetitoriule, cu mult mai lesne ne este o scriere de aceste vremi, în care mai la toate ne-am prilejuit singuri a fi.”

Dar spaţiul de timp din cronică pe care el îl reconstituie după amintirile lui cuprinde numai opt ani (1653-l661).

Pentru partea anterioară venirii lui în ţară, până la Aron-vodă, unde se oprise letopiseţul lui Ureche, adică pentru partea cea mai întinsă a cronicii, care cuprinde 57 de ani (1595-l652) din 61, Miron Costin este nevoit să recurgă la tradiţia orală şi la cronicarii străini, fiindcă, după cum mărturiseşte singur, „. letopiseţ de moldovean scris nu se află”.

Izvoarele străine pe care le-a utilizat Miron Costin în urzeala cronicii sale au fost analizate pe larg de P. P. Panaitescu, în Influenţa polonă în opera, şi personalitatea cronicarilor Grigore Ureche şi Miron Costin. Sursa principală a lui Miron Costin pentru cronica sa a fost cronicarul polon Piasecki – său cu numele latin Piasecius. Ca episcop timp de 17 ani (1627-l644) în oraşul de graniţă Cameniţa, cu care Moldova era în strânsă legătură, a putut astfel să fie bine informat şi asupra celor ce se petreceau în ţara vecină.

Cronica lui, intitulată Chronica gestorum în Europa singulariorum, apărută la Cracovia în 1648, cuprinde istoria evenimentelor europene dintre anii 1587- 1638 şi se încheie cu un scurt rezumat asupra evenimentelor dintre anii 1638- 1648.'

Deşi lupta dintre episcopul de Cameniţa şi iezuiţi era în toiul ei pe vremea când Miron Costin îşi urma cursurile la colegiul din Bar, deşi aversiunile ridicate de cronică au supravieţuit multă vreme, totuşi Miron Costin, căruia desigur nu i-a rămas necunoscută această luptă, n-a împărtăşit vederile şi duşmănia educatorilor săi. Cronica lui Piasecki a făcut de la început senzaţie în Polonia şi a fost considerată ca cea mai de seamă operă a timpului său. Regele Vladislav al IV-lea spune despre el: „Res non minus docte scriptas, quam gloriose et praeclare per eum gestas”.

Cronica lui Piasecki conţinea o mulţime de ştiri interesante privitoare la istoria Moldovei, pe care Miron Costin le-a trecut în cronica sa, îmbinându-le adesea cu ştiri culese din alte izvoare polone – pe care le vom vedea îndatăşi din tradiţia orală. Din Piasecki a împrumutat Miron Costin ştirile privitoare la urcarea pe tron a lui Ştefan Radu-vodă, a lui Ieremia Movilă, a lui Ştefan Răzvan, precum şi cele privitoare: la cucerirea Moldovei de către Mihai Viteazul, la luptele polonilor cu Mihai Viteazul pentru înscăunarea lui Ieremia

Movilă, la domnia lui Ştefan Tomşa, la luptele fiilor şi ginerilor lui Ieremia Movilă pentru recucerirea tronului Moldovei, la expediţia lui Zolkiewski la Ţuţora, bătălia de la Hotin – cu un cuvânt evenimentele moldoveneşti în care au fost amestecaţi şi polonii, până la 1621. De la 1621-l633 nu se mai găsesc ştiri interesante la Piasecki privitoare la Moldova. La 1633 începe expediţia lui Abazâ-paşa în Polonia. La această expediţie sunt siliţi să ia parte şi moldovenii, a căror oaste este condusă de tatăl lui Miron Costin, care a fost în acele împrejurări de mare ajutor polonilor. Piasecki povesteşte pe larg această expediţie turcească în Polonia şi împrejurările morţii lui Abaza-paşa, precum şi evenimentele care au zguduit după aceea Polonia: răscoala cazacilor şi a tătarilor din Bugeac.

În afară de Piasecki, Miron Costin a mai avut şi alte izvoare polone. Pentru expediţia polonilor în Muntenia împotriva lui Mihai Viteazul, Miron Costin s-a servit de o poemă polonă în versuri scrisă de Iarosz Otwinowski, ajuns mai târziu secretar regal şi care a luat parte personal la campania pe care o descrie. Poema poartă titlul pe care îl redăm în traducerea românească: Izbânda primejdioasă, dar fericită, a oştirii m.s. regelui, condusă de starostele Cameniţei în Muntenia, descriere adevărată. A apărut la Cracovia în 1601 şi a fost apoi reprodusă în întregime în ediţia polonă a cronicii lui Guagnini: Cronica Sarmaţiei europene. Din această ediţie polonă a lui Guagnini, dată de Paszkowski, a împrumutat Miron Costin multe ştiri privitoare la luptele de la Argeş, corectând unele erori şi înlăturând, cu bun-simţ, umpluturile retorice.

Pentru răscoala cazacilor de la pragurile Nistrului şi a tătarilor din Cri-meea, care a turburat Polonia în ultimii ani ai şederii lui între străini, Miron Costin a utilizat o altă cronică în versuri, a lui Samuel Twardowski: Războiul civil cu cazacii şi tătarii, cu Moscova şi apoi cu suedezii şi ungurii, care a ţinu 12 ani, sub domnia prealuminatului rege al Poloniei Ioan Casimir, apărută în 1650. Această cronică rimată a lui Twardowski a fost mult gustată de contemporani – a fost de patru ori prelucrată în limba ruteană – şi autorul ei este considerat până astăzi ca cel mai mare poet epic polon din veacul al XVII-lea. Desigur că Miron Costin, care pe vremea când a apărut poemul lui Twardowski se pregătea să se întoarcă în Moldova, a luiat cunoştinţă şi de această operă.

Trebuie să subliniem însă faptul că Miron Costin, spre deosebire de Ureche, nu împrumută nicăieri şi forma în care sunt povestite evenimentele, ci el prelucrează materialul istoric împrumutat, ia numai faptele, pe care le redă într-o formă cu totul personală.

În afară de ştirile pe care le culege din cronicile polone, Miron Costin se adresează şi boierilor bătrâni de ţară, pe care-i aduce de mai multe ori ca mărturie în cronica sa; el se serveşte dar şi de tradiţia orală.

Epoca înfăţişată de M. Costin este o epocă de mari frământări în Orient, de lupte înverşunate între două civilizaţii cu totul diferite: turcii, care, sub vizirul Kiupruli, se străduiau să-şi croiască drum spre Orient; creştinii, car6, înteţiţi de papă şi de veneţieni, se zbăteau să alunge pe păgâni dincolo de Dunăre. în această mare încăierare. Moldova şi Muntenia sunt silite şi ele să ia parte – după vechile capitulaţiuni cu Poarta – dar pe când domnii noştri se găseau cu boierii şi oştirea în tabăra turcească, gândurile şi simţirea li se îndreaptă tainic către steagurile creştine. Această stare de lucruri împarte Moldova în două tabere: una care, urmând vechile tradiţii politice, rămăsese credincioasă turcilor; alta care, însufleţită de efemerele succese ale creştinilor, nădăjduia să scuture suzeranitatea turcească prin ajutorul polonilor. Abia se înscăuna în Iaşi un domn cu ajutor turcesc, şi, de dincolo de Nistru, boierii pribegi ridicau un altul, pe care-l aduceau în ţară cu oaste polonă. Moldova este astfel teatrul unor lupte fratricide; multe capete de boieri cad în ţărână şi sunt înfipte în parii de la porţile cetăţii; multe familii boiereşti sunt silite, la fiecare domnie nouă, să plece în exil.

Vremurile pe care Miron Costin ni le înfăţişează, cu un rar talent de povestitor, reprezintă în istoria Moldovei panta de decădere, epoca de agonie a ultimelor rămăşiţe de autonomie. Rareori se petrece în istorie, într-un timp aşa de restrâns şi pe un petic de pământ aşa de mic, mai multă învălmăşeală de evenimente, de oameni, de popoare, ca în Moldova din vremea lui Miron Costin. Vechi conflicte de rasă, de religie, de interese economice şi politice s-au ciocnit atunci la hotarele româneşti şi au cuprins în fulgerarea lor şi ţările noastre. în 1650 izbucneşte în Polonia răscoala aprinsă de cazacii de la pragurile Nistrului, uniţi cu hoardele tătarilor din Crimeea, şi flăcările acestui război civil se întind curând şi în Moldova, târând în robie tătărască nu numai ţărani şi răzeşi ci şi multe case boiereşti. Abia se sting flăcările acestor vremi de răzmeriţă şi se ridică, aţâţate de papă şi veneţieni, împotriva puterii crescânde a turcilor, statele creştine ameninţate: poloni, unguri, germani şi, mai târziu, ruşi.

În 65 de ani: 22 de domnii şi niciuna nu se încheie în linişte. Miron Bar-novski decapitat la Constantinopol; Vasile Lupu închis în fioroasa temniţă a celor şapte turnuri; Antonie Ruşeţ dus în fiare la Adrianopol şi căznit cu fel de fel de munci. Iar pe deasupra, campamente de trupe turceşti în ţară, podgheazuri polone şi invazii tătăreşti după jaf şi pârjol.

Această epocă furtunatică, pe care cronicarul însuşi o caracterizează „cumplite vremi, de nu stăm de scrisori, ce de griji şi de suspine. cumpănă mare pământului nostru – şi, parcă printr-o tainică presimţire – şi nouă”, această epocă zbuciumată oferea, prin diversitatea aspectelor, prin dramele pe care le scotea la iveală, un material uman dintre cele mai interesante – şi Miron Costin, care avea o viziune limpede a lucrurilor, o imaginaţie caldă şi un mare talent de evocare, a ştiut să prindă şi să fixeze în cronica sa, pentru toate vremurile, o frescă istorică plină de viaţă.

Sunt în cronica sa pagini în care, cu toată întorsătura limbii, nuanţată după sintaxa latină, palpită incă până astăzi fiorul tragediilor care zguduiau viaţa turbure a Moldovei din a doua jumătate a veacului al XVII-lea.

Iată, de pildă, domnia sângeroasă a lui Ştefan Tomşa, care, după ce a decapitat pe toţi boierii şi slugile din casa lui Ieremia Movilă – între care şi pe hatmanul Balica, cumnatul lui Grigore Ureche – n-a vrut să cruţe, cu toată rugămintea boierilor săi, nici măcar pe un biet diac, „foarte de treabă de scrisoare”, ci a răspuns hohotind: „Ha! ha! ha! Mai cărturar decât dracul nu este altul!” După aceste asasinate, nimic nu evocă mai limpede domnia tiranică şi caracterul sângeros al lui Ştefan Tomşa decât familiaritatea dintre domn şi călău, pe care cu atâta simplitate şi concizie ne-o înfăţişează cronicarul: „Avea un ţigan călău, adică perzător de oameni, gros şi mare de trup. Acela striga de multe ori înaintea lui, arătând la boieri: « Doamne, s-au îngrăşat berbecii, buni sunt de junghiat?» Ştefan Vodă, la aceste'cuvinte, râdea şi dăruia bani ţiganului.”

Risipa şi ruina casei lui Ieremia Movilă este zugrăvită precis în dramatica scenă de pe câmpul de luptă de la Drăcşani. Neliniştita şi ambiţioasa soţie a decedatului voievod, care avea să-şi încheie zilele într-un harem turcesc, trece cu carul prin tabăra însângerată, şi, zărind pe bătrânii sfetnici ai soţului său, cu lacrămi în ochi suspină: „Boieri, boieri, ruşinatu-m-a păgânul”.

Debandada oştirii lui Vasile Lupu, pe care Matei Basarab o surprinsese, împrăştiată prin podgorii după pradă, în lupta de la Ojogeni, este şi ea sugestiv redată într-un amănunt caracteristic. Vasile Lupu se afla şezând seara la masă când i s-a dat veste că se apropie slujitorii lui Matei Basarab: „îndată de la masă s-au sculat, şi într-o grădină peste gard au sărit, apucându-se de pre spatele a unuia din slugitori; şi acolo i-au scos calul şi au ieşit cu fuga den Brăila la Galaţi, lăsând toate în Brăila, câte nu rămăsese în Ojogeni”.

Revolta neputincioasă a ţării împotriva birurilor împovărătoare ale Porţii este admirabil întrupată în Petru-vodă Şchiopul, care, strângând „boierii şi ţara, le-au zis că nu mai poate sătura pântecele turcilor cel fără fund şi, luându-şi ziua bună de la toţi, au lăsat domnia şi s-a dus prin Ţara Leşească la Veneţia, unde şi-au sfârşit şi vieaţa, cu vecinică pomenire în ţară”.

Trecând peste cotidianul banal, cronicarul ştie astfel să utilizeze cu dibăcie amănuntul anecdotic care scoate la suprafaţă esenţialul omenesc, viabil peste timp şi peste loc.

Plină de asemenea detalii de senzaţie, povestirea lui Miron Costin mai este înviorată prin numeroase descrieri şi portrete, în care cronicarul nostru, care învăţase în şcolile Poloniei meşteşugul compoziţiei – în manuscrisele lui s-a găsit un tratat de retorică – se vădeşte a fi un artist neîntrecut între contimporanii său.

Este îndeajuns de cunoscută – din manualele de liceu – descrierea invaziei de lăcuste cu care a dat piept în Polonia. încadrarea ei în timp „aproape de vremea secerei”; „eram pre atunci la şcoală în Bar, în Podolia; pre cale fiind, de la sat spre oraş”; comparaţia următoare: „numai ce văzui despre amiazăzi un nor unde se ridică ca o negură; ne-au părut că vine o furtună cu ploaie deodată, până ne-am tâmpinat cu un nor de lăcuste”; şi, în sfârşit, toate acele detalii realiste prinse cu un rar dar de observaţie („unde cădeau la mas, ca albinele zăceau. şi nu se porneau până nu se încălzea soarele bine. însă unde mâncau rămânea numai pământul negru împuţit; nice frunze, nice pae, ori iarbă, ori semănătură nu rămâneau.”); fraza şi întorsăturile ei arhaice bine adecvată la sinuozităţile tabloului, toate fac din ea ceea mai frumoasă pagină de descriere din literatura noastră veche.

Uneori descrierea, în care se vădeşte un deosebit simţ pentru farmecul idilic al naturii, serveşte ca termen de comparaţie pentru rânduieli omeneşti, sugerând astfel intima legătură dintre natură şi viaţă; „precum florile şi pomii şi toată verdeaţa pământului stau ovelite şi împedecate de răceala brumei, căzută fără vreme, şi apoi, după lină căldură a soarelui, vin iară la hâre şi frumuseţile sale cele dintâiu, aşa şi ţeara, după greutăţile ce erau la Radu

Vodă. au venit fără zăbavă ţara la hârea sa şi până la anul s-au împlut de oameni şi de tot bişugul”.

Portretele lui Miron Costin sunt simple dar lucrate cu multă măiestrie, între trăsăturile care individualizează figura, una, două, scoase mai bine în relief, sunt suficiente ca să-i dea conturul precis: „Era la hârea sa Barnovski Vodă foarte trufaş; şi la portul hainelor mândru, iară la inimă foarte dirept, blând şi nelacom. Mânăstiri şi biserici câte au făcut în aşa scurtă vreme, nici un domn n-au făcut. Făcut-au alţi domni şi mai multe, iară cu mai delungate vremi, unii în 40 de ani, alţii în 20 de ani, iară el în trei ani. om cu frica lui Dumnezeu, de carele mărturisia Toma vornicul, fiind postelnic al doilea la dânsul, că în multe nopţi l-au zărit pren miezul nopţei îngeminchiat înaintea icoanei la rugă cu mare osârdie”.

Alteori, o simplă apropiere, de exemplu cu părintele fabulei greceşti, este de ajuns pentru a evoca pe Ştefan, pârcălabul de Soroca, aşa de plastic, că-l vedem viu, trăind sub ochii noştri: „Om de mirat la întregimea lui de sfaturi şi de înţelepciune, cât pre acele vremi abie de era pământean de potriva lui, cu carele şi Vasilile Vodă singur, osebi de boieri, făceau sfaturi şi multe ceasuri voroavă; aşa era de întreg la fire. Iară la statul trupului său era gârbov, ghebos, şi la cap cucuiat, cât puteai să zici că este adevărat Isop, la cap”.

În mijlocul atâtor drame ale trecutului românesc, imaginaţia vioaie a cronicarului se opreşte, din când în când, pentru a ne înfăţişa cu umor şi câteva scene hazlii ale vremurilor sale, ca de pildă scena cu sluga lui Radu-vodă cel Mare, care slujise pe domn din copilărie şi care, văzând că stăpânul său, ajuns domn, nu-şi mai aduce aminte de el, se roagă de mitropolit şi de boieri să grăiască pentru el, „fiindu-i slugă atâta vreme şi aşteptând în norocul stă-pânu-său să fie şi el întru oameni”. Boierii intervin, şi domnul, care cunoaştea firea slugii sale dar nu voia să treacă peste cuvântul boierilor, îl cheamă a doua zi şi îi dă vătăjia de divan. Aprozii de divan erau în mare cinste la Radu-vodă, „îmbrăcaţi cu urşinice şi cu cabaniţă de jder” şi, când se duceau la vreun boier cu carte domnească, „boierul sta în picioare până se citea cartea”. N-a trecut însă o săptămână de la boieria slugii şi a şi venit jalbă la divan de la nişte femei că vătaful de aprozi le-a bătut în târg pe nedrept. Atunci Radu-vodă, privind spre boieri, le-a zis: „Au nu v-am spus că acest om de boierie nu este”. Iar către el: „Eu, măre, măcar pe boierie n-am apucat a-ţi zice”. Şi a poruncit armaşului să ia gârbaciul şi să-i croiască trei sute de toiege.

Pe alocurea, naraţiunea cronicarului trece dincolo de hotarele genului istoric şi se apropie, prin gradaţia interesului şi prin puterea dramatică cu care ştie să înfăţişeze lucrurile, de nuvelă şi roman. Iată, de pildă, ce viu ne înfăţişează scena plecării din Iaşi a lui Gheorghe Ştefan şi zarva iscată, pe urma lui, la curtea lui Vasile Lupu: „îşi trimisăse Ştefan logofătul giupăneasa la ţară, în pildă că o trimite pentru trebile casei; iară el, tocma în ziua când se cântă în beserică canonul Sft. Andrei de la Crit, la 8 ceasuri de noapte, gătindu-se Vasilie Vodă de beserică, încă nime den boieri nu venise la curte, au mânecat să-şi ia ziua bună, dându-i ştire de acasă că-i este giupăneasa despre moarte, cu hârtie scornită. Şi întrebând Vasilie Vodă pe postelnicei cine din boieri este afară, i-au spus postelniceii că este logofătul cel mare, dvoreşte să ia ziua bună; că i-au venit veste de boală foarte grea a giupănesei. Să fie zis Vasilie Vodă: « ce om fără cale logofătul: ştiindu-şi giupăneasa boleacă şi a nu o ţinere aice cu sine». Şi au zis să intre să-şi ia ziua bună. Intrat-au Ştefan Georgie logofătul cu faţa scornită de mare mâhniciune, şi şi-au luat voe să meargă spre casă-şi. Spun să fie zis Vasilie Vşdă: «să afle lucrul pre voia sa». Neştiutor gândul omului spre ce mineşte. îndată, fără nimica zăbavă, ieşau cele cu grijă, şi nu cu fiece grijă au purces îndată de olac; şi într-aceiaş zi au sosit la Bogdana, la satul său, subt munte: şi atunci era şi oaste ungurească, toată cu Kemeni Ianoş, pren potice, şi oaste muntenească la Râmna, cu Diicul spătariul.

Spun de Vasile Vodă că den beserică l-au lovit gânduri de purcesul logofătului, aşa fără nădejde. Şi aşa, a doua zi după purcesul lui, au început a suna aievea de unguri şi de munteni; la care sunet, văzându-se Ciogoleştii cuprinşi şi lăsaţi de logofătul cu care-şi ştiau voroava, au stătut la grijă ca aceea, cât pre păşitul lor şi pre căutătură, cine le-ar fi luat sama, le-ar fi cunoscut îndată vina. Ce, mirându-se cum vor face să fugă să-şi lase casele, care erau cu totul aice în Iaşi, cu greu, şi a doua moarte este, şi zilele lor sfârşite poate hi, cum zice: s-au apucat de altă îndreptătură, scriind un răvaş Ciogolea spătariul, la Vasilie Vodă, într-acesta chip: «Milostive Doamne, Eu, unul den slujitorii măriei tale cei străini, mâncând pânea şi sarea măriei tale de atâţia ani, ferindu-mă de osândă să nu-mi vie asupra pentru pânea şi sarea măriei tale, care o mănânc dentr-atăţia ani, îţi fac ştire măriei tale pentru Ştefan Gheorgie, logofătul cel mare, că-ţi este adevărat veclean, şi s-au agiuns cu Racoţi şi cu domnul muntenesc, şi sunt gata ostile şi a lui Racoţi şi a lui Matei Vodă să vie asupra măriei tale: de care lucru adevărat, adevărat să crezi măria ta că nu este într-alt chip. »

Şi dacă au scris răvaşul Ciogolea spătariul, au chemat la sine pre Iosaf, egumenul de la Aron Vodă, care era pre acele vremi duhovnic tuturor boierilor, şi cu ispovedanie giurând pre egumenul să nu-l vădească cine este, şi întâiu să arate răvaşul lui Iordachi vel vistiernic, apoi la domnie, l-au legat cu mare giurământ aşa să facă. Mirându-se călugărul de un lucru ca acela, au mers cu răvaşul acela la Iordachi vistiernicul; care, dacă au înţeles, şi ştiind cum s-au sunat aceste şi den alte părţi, îndată au stătut la mare voie rea, ca un om întreg la toată firea. S-au lepădat îndată de răvaş şi au zis egumenului numai să meargă să dea răvaşul la domnie. Şi au mers şi l-au dat la Vasilie Vodă. Şi îndată ce l-au înţeles, s-au simţit cuprins de primejdie, şi au stătut cu mare strânsoare asupra egumenului să-i spuie de la cine au ieşit acel răvaş. Au stătut dintâi călugărul foarte tare, primind şi moarte, iar a vădire nu poate, că era dat cu taină de ispovedanie răvaşul. Iar dacă s-au strâns boierii la sfat, şi arătând călugărului şi munca, Vasilie Vodă, ca pentru un lucru ca acela ce se atinge de domnie şi de atâtea case, deci, luându-şi egumenul şi de la vlădica Varlaam, ce era pre atunci mitropolit, deslegare, au spus călugărul anume cine au dat răvaşul. Şi îndată chemând Vasilie Vodă pre Ciogolea spătariul, i-au spus toate de-amănuntul, şi cum este şi Ştefan serdariul tot într-acela gând şi la acela sfat.”

Nici o mişcare a personajelor, niciuna din acele expresii semnificative ale lor, care vădesc ceva din adâncul sufletului omenesc, nu scapă din vedere cronicarului. Viclenia marelui logofăt, care vine la curte pe neaşteptate, înaintea tuturor boierilor, spre a-şi lua rămas bun cu „hârtie scornită” că-i este jupâneasa bolnavă şi care intră la domn cu „faţa scornită de mare măhni-ciune”; bănuiala domnului: „din biserică l-au lovit gânduri de purcesul logofătului, aşa fără nădejde”; teama şi zbuciumul sufletesc al complicilor, care se văd ameninţaţi „cât pre păşitul lor şi pre căutătură, cine le-ar fi luat seama le-ar fi cunoscut îndată vina”; grija marelui boier Iordachi vistiernicul, care se leapădă de răvaş; şi, în sfârşit, acea admirabilă figură a unui călugăr din alte vremuri, cu statornica lui credinţă în sfinţenia cuvântului dat la spovedanie, „care foarte rău au stătut primind şi moarte, iar a vădire nu poate că era dat cu taină de ispovedanie răvaşul” şi care cu toate stăruinţele divanului şi cu toate muncile grozave cu care era ameninţat nu a dat lucrul pe faţă decât după ce i-a dat dezlegare mitropolitul Varlaam – toate aceste amănunte caracteristice, povestite concis, dramatizează naraţiunea, dau viaţă caracterelor şi le fac să se mişte sub ochii noştri.

Drama prăbuşirii lui Vasile Lupu se desfăşură apoi repede, ca un film, cu episoade de un patetism încordat până la catastrofa finală. Figura lui Timus, cazacul cu „firea de hiară sălbatică”, este luminată din plin. încăpăţânat, impulsiv şi ranchiunos. Asasinează pe pisarul polon al socrului său şi umblă cu sabia în mână după Iordache vistiernicul şi Toma vornicul pe care-i bănuia că au fost protivnici căsătoriei lui. Domnul „îşi frânge mâna de ginere ca acela”. „Mai bine mort să hie el, decât să hie boierii care-i are la inima sa cu toată credinţa, la atâta grijă”. Boierii umblă „cu sfieală, şi tot pre ascuns. Noaptea, pre poarta despre casele doamnei, veneau la curte.” Lupta de la Teleajăn e pierdută din pricina lui. Apoi se începe prada. Jefuiesc mănăstirile, bat cu tunurile Dragomirna, „ruşinând cazacii femei şi fete., mai rău ca păgânii”. Gheorghe Ştefan însă nu se lasă. Sub zidurile Sucevei, cazacii sunt în mare strâmtoare, „pieile de pe cai morţi frigeau. opincile şi rădăcinele mâncau”. Şi, în sfârşit, ultimul act al dramei: Timus e răpus „de un glonţ de tun, pe când dormea subt cortul său” în tranşee, iar Vasile Lupu, silit să părăsească Moldova şi închis în temniţele Constantinopolului.

Presărată cu amănunte pitoreşti, cu portrete bine zugrăvite, cu descrieri plastice, povestirea lui Miron Costin e limpede, vioaie, captivantă. Comparaţii sugestive (domnii care înfruntă urile ca şi' „copacii cei mai înalţi”, care „mai multe vifore şi mari vânturi sprijinesc”; Racoţi în cumpăna vieţii „ca cel ce se îneacă şi de sabie goală se prinde”); proverbe plastice („Banii răscolesc în lume împărăţiile şi mari cetăţi surpă, cum zice un cuvânt leşesc: sula de aur zidul pătrunde; sau vorbind de rivalităţile dintre Matei Basarab şi Vasile Lupul: „zece dervişi pe un covor pot încăpea, iară doi împăraţi într-o ţară nu încap”); expresiuni pline de prospeţime luate din materialul concret al limbii (au luat câmpii; nu era copt în vârsta sa; umbla cu capul a mână; soarele era mai sus de trei, patru suliţe; pe vremea secerei) – toate acestea laolaltă dau stilului său un colorit viu şi o savoare deosebită.

Chiar întorsăturile frazei, deşi modelate după sintaxa latină – după cum se va vedea mai pe larg la sfârşit, când vom studia în bloc aportul cronicarilor la formarea limbii literare – îşi au la Miron Costin un ritm al lor particular.