Nicolae Costin

Dintre cei trei fii ai lui Miron Costin – Ioniţă, Nicolae şi Pătraşcu – Nicolae a fost cel mai învăţat şi cel mai însemnat prin rolul pe care 1-a jucat în viaţa publică a Moldovei. Pătraşcu, fiul mai mic, menit a se căsători cu fiica lui Constantin Cantemir, a emigrat la moartea tatălui său în Muntenia şi a murit, se pare, în pribegie; iar cel mai mare, Ioniţă Costin, nu s-a putut ridica niciodată în rangul marilor boieri.

Nicolae, mijlociul, s-a născut probabil pe la 1660 şi, după ce şi-a început studiile la Iaşi sub supravegherea tatălui, cu iezuitul Renzi – care a fost şi profesorul viitorului domn C. Duca – le-a continuat împreună cu fraţii săi în Polonia, după cum ne încredinţează Dimitrie Cantemir. Astfel a dobândit o instrucţie aleasă şi o cunoştinţă aşa de solidă a limbii latine, încât de copil ţinea discursuri în limba latină, precum şi la curtea domnească în zilele de sărbători. x Vorbea în acelaşi timp şi limba polonă şi probabil că ştia şi ceva greceşte, căci a fost trimis în diferite rânduri în solii la Constantinopol şi purta corespondenţă cu Alexandru Mavrocordat Exaporitul2.

Nicolae Costin trecuse de 20 de ani, când, în 1684, a însoţit pe tatăl său în exilul polon, dobândind găzduire în castelul regal de vânătoare din Daszow. Din pribegie s-au întors la începutul domniei lui Constantin Cantemir. Neculce ne spune că Miron logofătul venise „din ţara leşească foarte scăpătat” şi că „l-au avut Cantemir Vodă în milă şi în cinste”, boierindu-i copiii şi logodind pe fiica sa, domniţa Saftâ, cu Pătraşcu. Nicolae Costin, ajuns în aceste împrejurări logofăt al treilea, urma să se logodească în curând cu fiica lui Constantin Duca, a cărui familie trăia atunci la Constantinopol.

Dar zilele bune nu durează mult, căci în curând se dezlănţui asupra Costi-neştilor urgia domnească. Nicolae se afla la Bârlad, în drum spre Ţarigrad, unde pornise să-şi aducă logodnica în ţară, când veni, pe negândite, tragedia familiei sale: mama murea la Bărboşi, iar capul tatălui cădea sub toporul călăului.

Din porunca lui Constantin Cantemir, Nicolae Costin, care nu bănuia nimic din toate acestea, este arestat pe drum, adus la Iaşi şi închis în beciul din curtea domnească împreună cu fraţii săi şi cu alţi boieri bănuiţi a fi implicaţi în presupusul complot al lui Miron şi Velicico Costin.

1 A se vedea discursurile reproduse la V. A. U r e c h i ă, Miron Costin, voi. II, p. 157 – 159.

2 Despre o scrisoare a lui Mavrocordat către el, v. în Nâoţ „E* XXr|VOHf|H0)V, III, 1906, p. 452.

32T

După ce s-a potolit însă zarva în Moldova, Cantemir a liberat pe feciorii Iţii Miron Costin, pe chezăşia unor boieri de frunte. Dar dacă au scăpat din temniţă cu viaţă, n-au scăpat de năpăşti. Vrăjmaşul înverşunat al tatălui lor, Iordache Ruşeţ, vistiernicul lui Cantemir, arunca necontenit asupra lor, sub felurite pretexte, biruri peste biruri, încât, spune Neculce, „nu mai puteau prididi”. Văzând că n-au altă scăpare, „că se tot învăţase vistiernicul de le cumpăra odoarele şi satele, fără preţ, că-i tot îngreuna cu dăjdiile”, se hotărăsc să fugă pe ascuns. Cantemir, care prinsese de veste, repede steaguri de slujitori ca să-i prindă. Dar era prea târziu; feciorii lui Miron Costin izbutiseră să ajungă la cetatea Neamţului, unde se aflau în siguranţă, apăraţi de garnizoana polonă care străjuia cetatea. De acolo plănuiau să se furişeze în Polonia, când, în acele zile de restrişte pentru ei, se întâmplă moartea lui Constantin Cantemir.

După domnia scurtă, de o lună de zile, a lui Dimitrie Cantemir, fugarii se întorc la vetrele lor, fiindcă apucase scaunul Moldovei Constantin Duca, pe a cărui soră o ceruse în căsătorie Nicolae Costin. Duca era tânăr, „ca de şeasesprezece, şaptesprezece ani”, ne spune Neculce, dar – adaogă cronica anonimă – „măcar că era om tânăr, iar foarte înţelept şi prea învăţat la carte elinească, negrabnic la mânie, nerăstitor”.

Constantin Duca primise domnia în primăvara anului 1692 (martie 17) şi, prins în preparativele logodnei sale cu domniţa Măria, fiica lui Brâncoveanu, zăboveşte la Constantinopol mai bine de două luni. La începutul lui iunie intră în Moldova şi îşi alcătuieşte un divan numai din boieri tineri. în acest divan, Nicolae Costin, care înainte de uciderea tatălui său pornise spre Constantinopol ca să ia în căsătorie pe sora lui Constantin Duca, capătă dregătoria însemnată de hatman al Moldovei. Curând după aceasta, se aduce la îndeplinire şi proiectul zăbovit prin urgia lui Constantin Cantemir: căsătoria lui Nicolae Costin cu domniţa Elena, sora domnului. Neculce, care pe atunci era şi el tânăr postelnic şi a luat parte la căsătorie, ne spune că „a fost nuntă frumoasă domnească” şi că „a luat parte şi doamna Anastasia, a răposatului Ducăi Vodă celui bătrân”, mama domnului, „cu alte fete mai mici”. în toamnă se celebrează şi căsătoria tânărului domn cu fiica lui Brâncoveanu la Iaşi, unde „boierimea a două ţări nuntiră trei săptămâni cu mari pohvăli şi podoabe şi cu feluri de feluri de muzice şi cu pehlivanii de mirare în târg, în Iaşi”. La această nuntă a luat parte, din partea miresei, alături de mama ei, doamna Marica, şi unchiul, învăţatul stolnic Constantin Cantacuzino.

Din pricina risipei necugetate, domnia lui Constantin Duca merge însă greu şi el este nevoit să arunce biruri noi peste ţară. Nemulţumirile răsună până la Poartă, unde se adaogă şi pâra boierilor pribegi. Deci turcii trimiseră un capegi-başa, ca să strângă birurile, dar şi ca să culeagă informaţii. Trimisul scăpă vorba în Iaşi că are asupra lui şi „firman de mazilirea domnului”. Atunci, în ceas de cumpănă, domnul, cuprins de spaimă, chemă în grabă pe cumnatu-său Nicolae Costin hatmanul şi, înţelegându-se amândoi, aleseră – ne spune Neculce – „sfat rău”. Şi într-adevăr, proverbul „unde nu este un bătrân la sfat, să-l cumperi”, se adeveri şi de data aceasta. Cei doi tineri – domnul şi hatmanul – trimiseră în taină ştafetă la cetatea Neamţului, unde se afla o garnizoană polonă condusă de un moldovean, Moise Serdarul. Acesta, după îndemnul domnului şi al hatmanului său, se repede într-o noapte la Iaşi, cu patru sute de joimiri, ca din propriul său imbold, loveşte în faptul zilei pe neaşteptate pe capegi-başa, îi taie capul şi pradă carvasăria1 turcească. Dar taina n-a putut fi păstrată, mai ales că în cetatea Neamţului se.aflau, ca pribegi, doi duşmani înverşunaţi ai domnului: Iordache Ruşeţ vistiernicul şi Bogdan hatmanul, cumnatul lui Antioh Cantemir. Aceştia umplu lumea cu zvonuri, povestind isprava lui Duca-vodă, şi vestea ajunge până la Poartă.

Duca-vodă, dându-şi atunci seama de greşeala făcută, se mânie pe cumnatul său, Nicolae Costin, şi-l scoase din hatmanie. în zadar încercă apoi să dreagă lucrurile, prinzândun reimentar din oastea polonă de graniţă pe moldoveanul Turculeţ, care ţinea drumul Cameniţei şi pe care turcii îl urmăreau de multă vreme, căci tocmai când, de bucurie, poruncise să „zică surlele, să bată tobele şi să se sloboadă puştile”, sosi un alt capegi-başa, care puse să se închidă porţile şi Înfăţişă firmanul de mazilire.

Noul domn hotărât de Poartă era Antioh Cantemir. Duca-vodă fu dus la Constantinopol, iar Nicolae Costin, care la vechea ură a Cantemireştilor mai adaogă acum şi faptul că era cumnatul domnului mazil, nu mai putu rămâne în Moldova. El apucă drumul exilului şi se oploşi la curtea lui Constantin Brâncoveanu, socrul cumnatului său. Acolo a stat patru ani (dec. 1694 – sept. 1699), uneltind la Poartă, împreună cu Brâncoveanu şi cu ceilalţi pribegi moldoveni, răsturnarea lui Antioh Cantemir şi readucerea în domnie a lui Constantin Duca. Intrigile, ţesute cu dibăcie şi cu pungi de bani, izbutesc să aducă din nou la domnie, în toamna anului 1701, pe Constantin Duca. Nicolae Costin se întoarce atunci în Moldova şi îşi reia scaunul de hatman în divanul domnesc. A doua domnie a lui Duca-vodă este însă şi mai puţin norocoasă decât întâia. Soţia sa, doamna Măria, murise de ciumă la Constantinopol, şi Brâncoveanu cerea stăruitor ginerelui său să-şi achite datoriile. Dăjdii noi impuse ţării îl fac impopular, şi Duca-vodă, minat de datorii, de uneltirile Cantemireştilor, ale boierilor fugari şi ale lui Brâncoveanu, este pentru a doua oară răsturnat din domnie în 1703 şi înlocuit cu Mihail Racoviţa, vărul lui Iordache Ruşeţ, cel ce pusese la cale omorul Costineştilor.

Sub acest domn, Nicolae Costin, care, în afară de animozitatea lui Iordache Ruşeţ mai era bănuit şi din pricina legăturii lui de rudenie cu domnul mazil, este scos din divanul domnesc şi înlocuit prin Lmpu Costache.

Domnia lui Mihail Racoviţa durează numai doi ani şi, în urma împăcării lui Brâncoveanu cu Cantemireştii, obţine domnia Moldovei, în 1705, Antioh. Aflând de această numire, Nicolae Costin – care avea motiv să se teamă de uri ce veneau de la părinţi şi de răfuiala unor vechi socoteli de pe timpul când, fugar la curtea lui Brâncoveanu, a uneltit pentru răsturnarea lui, Antioh Cantemir din prima domnie – fuge din Iaşi la Hangu, împreună cu solul muntenesc, aflător atunci în Moldova, Toma Cantacuzino, şi cu vărul acestuia, paharnicul Ilie Cantacuzino.

Dar, până la sosirea sa în Iaşi, Antioh Cantemir instituie ca locţiitor de domn – caimacam, cum se zicea atunci – pe cumnatul său, Bogdan vornicul. Acesta, care pare să fi fost, după cum reiese din paginile cronicii, un om cu mintea aşezată, repede cărţi la Hangu, îndemnmd pe Toma Cantacuzino să se ducă liniştit în ţara lui, iar pe Nicolae Costin şi pe ceilalţi boieri fugari să se întoarcă fără nici o grijă la casele lor, că-i ia el pe seama lui. Ascultmd de

1 Biroul vamal turcesc, unde se adăposteau negustorii turci cu mărfuri.

acest îndemn, Nicolae Costin se întoarce în Iaşi şi e înălţat de Antioh-vodă la rangul de vel vornic al ţării de sus. Astfel, prin mijlocirea caimacamului Bogdan vornicul, se face împăcarea definitivă între fiii lui Constantin Cantemir şi ai lui Miron Costin.

Nicolae Costin păstrează dregătoria în divanul Moldovei pe tot timpul domniei lui Antioh Cantemir; o pierde în 1707, la urcarea în domnie a lui Mihail Racoviţa. Dar în 1710, după ce luase Nicolae Mavrocordat locul lui Mihail Racoviţa, Nicolae Costin este chemat din nou în slujba ţării. Nicolae Mavrocordat abia îmbrăcase caftanul de domnie, când se întâmplă să moară tatăl său, Alexandru Exaporitul – marele tergiman, cum îi ziceau ai noştri – care încheiase pacea de la Carlovitz între turci şi creştini. Nevoit să mai zăbovească la Constantinopol câtva timp, până la înmormântarea tatălui său, Nicolae Mavrocordat însărcinează cu căimăcămia Moldovei pe Nicolae Costin, alături de Antohie Jora şi de Ioan Buhuş logofătul. Astfel, Nicolae Costin ajunge acum pe treapta cea mai înaltă a vieţii sale publice.

La 25 ianuarie Nicolae Mavrocordat soseşte în Moldova, şi în prima duminică, ieşind de la biserica domnească de la utrenie, şi-a boierit, după obicei, boierii cei mari, făcându-l pe Nicolae Costin vornic mare de ţara de jos. Contimporanul său, Axinte Uricarul, ne spune despre cronicar: „acel vestit carele era şi din părinţi blagorodnic şi dintru sine cu adevărat împodobit cu învăţătură”, că îl avea Nicolae-vodă „întru deosebită dragoste şi socotinţă”.

Pentru cultura lui deosebită şi pentru cunoştinţele de limbi pe care nu le aveau ceilalţi boieri de divan, Nicolae Costin este însărcinat totdeauna cu primirea solilor.

Astfel, în primăvara anului 1710, trecând spre Poartă ambasadorul Franţei, marchizul Desalleurs, Nicolae Costin „pentru limba latinească – ne spune cronica – ieşindu-i mai sus de Copou înainte, cu slujitori, l-au petrecut până aice în oraş la gazdă”. Solul e primit apoi cu mare cinste în divan şi petrecut de domn şi de oamenii săi până la Tighina. în acelaşi an, Iosif Potoţki, voievodul Haliciului, întorcându-se din Ardeal, unde fusese în slujba lui Râkoczy, după ce-şi lăsase oastea la Cernăuţi, vine spre Iaşi. Aci Mavrocordat, care avea să-i facă şi lui o primire frumoasă, trimite înainte-i pe Nicolae Costin vornicul, ca să se înţeleagă cu el în limba polonă. Când voievodul din Kiev lăsă 3.000 de ostaşi să ierneze în capitala ţării, Mavrocordat însărcinează tot pe Nicolae Costin să ia contact cu judecătorul oştirilor polone, pentru descurcarea plângerilor ce le aduceau necontenit târgoveţii ieşeni.

Domnia lui Nicolae Mavrocordat durează însă numai un an. Aversiunea dintre ruşi şi turci avea să se dezlănţuie în curând într-un război, şi turcii aveau nevoie în Moldova de un om devotat, care să cunoască în acelaşi timp rostul şi obiceiurile ţării, cu legături vechi şi trainice în boierimea pământeană şi care să fie în stare să supravegheze mişcările lui Brâncoveanu. Acest om era Dimitrie Cantemir, vechiul adversar al lui Brâncoveanu.

Intrând în Moldova şi alcătuindu-şi divanul, Dimitrie Cantemir încredinţează lui Nicolae Costin înalta dregătorie de vel logofăt.

Domnia lui Dimitrie Cantemir a fost însă prea scurtă pentru ca cei doi cărturari ai timpului, despărţiţi prin ura părinţilor lor, să se poată apropia sufleteşte. Nicolae Costin a trăit şi el fiorul zilelor tragice pe care le-a îndurat Moldova întreagă cu prilejul primului război al ruşilor cu turcii. Dimitrie

Cantemir, care fusese martor la dezastrul turcilor încheiat cu pacea de la Carlo-vitz şi care era convins că turcii se află pe panta decăderii, punea mari nădejdi în Petru cel Mare. Acoperindu-şi toate mişcările, ca să nu fie simţit, şi străduin-du-se să păstreze mai departe încrederea turcilor, el se sfătuieşte numai cu boierii mai tineri din divanul său – între alţii şi cu Neculce, pe care îl făcuse atunci hatman – şi intră în tratative cu Petru cel Mare.

Deşi, în cronica sa, Nicolae Costin îl face pe Dimitrie Cantemir singur răspunzător de năpasta adusă „cu socoteala lui cea grabnică” asupra Moldovei, năpastă care, credea el, „nu se va îndrepta mai în veci”, totuşi, din felul cum se apără Neculce, învinuit de contimporanii săi că el a sfătuit pe Cantemir să treacă de partea ruşilor, rezultă că toată boierimea nutrea gândul de a mântui ţara de turci prin ajutorul creştinilor.

Nicclae Costin va fi luat şi el parte la primirea lui Petru cel Mare; a venit şi el cu ceilalţi boieri ai ţării la ospăţul dat de Cantemir în cinstea ţarului „de s-a împreunat cu ţarul şi le-au dires împăratul cu mâna lui tuturor câte un pahar de vin” de Cotnar cu pelin, care a plăcut aşa de mult muscalilor; a văzut şi el pe Petru cel Mare cercetând pe jos mănăstirile laşului şi, în sfârşit, a luat şi el parte la lupta de la Stănileşti. Războiul s-a încheiat, după cum se ştie, cu înfrângerea ruşilor şi aceasta a silit pe cel mai mare cărturar al trecutului nostru să apuce, pentru totdeauna, drumul exilului. Numai câţiva dintre boierii săi – tineretul, care fusese de la început iniţiat în planurile sale – 1-a urmat în acest exil. Ceilalţi boieri, între, care şi Nicolae Costin – unii înainte, alţii după dezastrul de la Stănileşti – au plecat în risipă spre munte ori spre codri, pe unde-şi trimiseseră familiile. Pe urma lor, cete de tătari şi turci se revarsă peste Moldova, jefuind, robind, mistuind în flăcări sate şi conace boiereşti. Această dureroasă pagină din istoria Moldovei se încheie cu venirea în a doua domnie a lui Nicolae Mavrocordat, cel ce, după cum ştim, îl preţuia mult pe Nicolae Costin.

În noul divan al Moldovei, Nicolae Costin îşi păstrează locul dat de Dimitrie Cantemir, de mare logofăt, dar n-a avut parte să se bucure multă vreme de prietenia lui Mavrocordat, căci după un an, mai precis în septembrie 1712, ieşind în ţară să-şi cerceteze moşiile şi bucatele, s-a bolnăvit şi în câteva zile şi-a plătit şi el, cum zice cronicarul în graiul lui bătrânesc, „datoria cea obştească”.