Letopiseţul Ţării Moldovei de la zidirea lumii până la 1601

Miron Costin, întorcându-se în Moldova după vreo 20 de ani de exil cu sufletul plin de iluzii, urzise planul de a scrie o vastă istorie a ţării Moldovei de la descălecat până în timpurile sale; dar vitregia timpului prin care a trecut – — „aceste cumplite vremi de acmu” – nu i-a îngăduit să-şi îndeplinească în întregime planul, şi atunci, în asfinţitul vieţii, văzând că timpul îi scapă, a trebuit să-şi concentreze sforţările către două obiective: cartea De neamţa moldovenilor, din ce ţară au ieşit strămoşii lor şi continuarea letopiseţului, de unde-l lăsase Ureche până în timpurile sale. Moartea 1-a surprins – am putea zice: cu pana în mână – muncind la închegarea definitivă a lucrărilor sale.

Cronica a rămas neterminată tocmai când venea la rând povestirea vremurilor zbuciumate şi a evenimentelor dramatice la care ei însuşi luase parte activă; ultima pagină scrisă cuprinde domnia lui Ştefăniţă-vodă, fiul lui Vasile Lupu, mort de lingoare (febră tifoidă) la Tighina. Cartea De neamul moldovenilor a rămas şi ea neîncheiată. Capitolul al V-lea, penultimul, De numele neamului acestor ţări şi de port şi de legea creştinească de unde au luat, a rămas neterminat, iar al Vll-lea, Cât au trăit aceste locuri cu oameni după descălecarea lui Traian cu romanii de la Italia, n-a fost scris nici el.

Opera lui Miron Costin trebuia deci reluată şi ea avea nevoie, în orice caz, de o continuare şi o încheiere. Această sarcină şi-a luat-o cel mai învăţat dintre fiii săi, Nicolae.

Apucându-se de lucru, Nicolae Costin a reluat ideea care muncise pe tatăl său în tinereţe, de a îmbrăţişa istoria neamului de la origine până în timpurile sale, dar în acelaşi timp s-a gândit să lărgească planul, încadrând începuturile neamului în istoria universală, începând de unde ne-am fi aşteptat mai puţin, de la creaţiunea lumii. Evident că astăzi, după atâtea veacuri de evoluţie a istoriografiei, această uriaşă sforţare a lui Nicolae Costin ne apare stranie. Dar nu trebuie să pierdem din vedere că cele mai bune modele pe care el şi contimporanii săi le avuseseră dinainte în şcolile umaniste ale Poloniei – cronicile lui Dlugosz, Cromer, Bielski – atât de admirate atunci, începeau istoria Poloniei după ce determinau mai întâi spiţa poporului între seminţiile lumii de la creaţiune. Dealtfel, toată istoriografia medievală scrisă de oamenii bisericii în limba latină, urmând modelele date de cronografele bizantine, se simţea datoare să lege istoria naţională de istoria sacră.

Nenorocul lui Nicolae Costin a fost că, la două veacuri după ce Renaşterea, întemeindu-se pe cele mai bune modele antice ale genului, împrăştiase erudiţia teologică bizantină şi pe cea a scolasticii medievale, el mai credea încă în trăinicia unui sistem care, încorporând istoria naţională în istoria universală, de ia zidirea lumii, căuta să fixeze locul pe care îl ocupă poporul respectiv în arborele genealogic al neamurilor de la creaţiune.

Să-l urmărim deci pe Nicolae Costin în expunerea acestui arbore genealogic luat, şi în bună parte tradus, după Stryjkows'ki. „' începe prin a înfăţişa în primul capitol, care priveşte zidirea lumii, ideile filosofilor şi poeţilor păgâni: Ovidiu, Thales din Milet, Eraclid, Aristotel, Corneliu Agripa – din care citează întrebarea: „oare ouăle sau păsările s-au făcut întâiu, de vreme ce nici ouăle fără păsări, nici păsările fără ouă nu s-au putut naşte? „-pentru ca, trecând prin filosofii teişti, în frunte cu Plato, să ajungă la Biblie şi să expună creaţiunea lumii după Sfânta Scriptură. Povesteşte potopul după Biblie, dar cunoaşte şi admite şi alte potopuri, căci pune la contribuţie şi mitologia antică şi se opreşte mai îndelung povestind> după Metamorfozele lui Ovidiu, mitul lui Deucalion şi Pira.:

După ce, într-un al doilea capitol, se ocupă de „turnul Vavilonuiui” şi de „împărţirea limbelor”, trece la seminţiile celor trei feciori ai lui Noe: Sim (cap. III), Ham (cap. IV) şi Iafet (cap. V). Din Iafet, prin diferiţi scobo-râtori, se trage Iavan „din care sunt ieşiţi tot neamul grecilor, iară Iavan pe jidovie se înţelege amăgitor sau viclean; pentru aceea grecii sunt de neamul lor vicleni şi amăgei”; pe de altă parte, dintr-un alt fecior al lui Iafet,'^lin Gomor, se trag sarmaţii, geţii şi dacii, „de unde suntem noi moldovenii”.

        — După această lungă şi complicată genealogie etnică, în care cele mai multe ştiri sunt luate din cronicarul polon Stryjkowski, şi de care autorul ei se simte mulţumit, cu toată truda ce i-a răpit – căci spune el: „ni se pare că am scris deplin, care nici la un letopiseţ a ţării noastre nime n-au ameliţat măcar cât de puţin din aceste ce am scris noi, cu multă osteneală, din oarecâte cărţistrăine” – trece, în capitolul al Vl-lea, la daci, strănepoţii îndepărtaţi aj lui Iafet.

La acest capitol despre daci, Nicolae Costin împrumută textul respectiv din opera tatălui său, pe care-l amplifică însă cu o mulţime de date mărunte, scoase în bună parte din Bonfiniu. Vorbeşte despre geţi, observă că numirile de cetăţi dace se terminau în dava, descrie invaziile dacilor în sudul Dunării, luptele lor cu Domiţian, pomeneşte de Aurelius Fuscus – „Avrilie Fuscu” – şi termină cu condiţiile umilitoare impuse de daci lui Domiţian pentru încheierea păcii.

Capitolul VII, Pentru împărăţia Râmului şi pentru hotarele ei, reproduce cuvâjit de cuvânt capitolul II din opera lui Miron Costin. Capitolul VII, Pentru Italia, de unde au ieşit neamul moldovenilor, după risipa dacilor din locurile acestea, este în întregul său jumătate din capitolul pi im al operei lui Miron Costin, pe când cealaltă jumătate alcătuieşte capitoLI IX (Pentru numele moldovenilor şi a muntenilor, după ce au descălecat Traidn). Tot astfel şi capitolul X (Pentru Traian împăratul Râmului şi pentru ostile lui ce au venit asupra lui Decebal, craiul dacilor; şi la ce vreme) este o reproducere a capitolului IV din Miron Costin, însă cu rectificări şi cu adaose. El aşează astfel începutul războiului dacic —după Bonfiniu – la 102, ştie că au fost două războaie cu Decebal, pomeneşte de” Longin, care a urmărit sfărâmăturile dacilor în retragere, cunoaşte versiunea după care Decebal s-a otrăvit ca să nu cadă de viu în mâna romanilor, dar, adaogă mai departe că „eu am cetit cartea lui Marcu Aurelie, împăratul Râmului, pe urma lui Traian al patrulea împărat, în anii de la Hristos 161, şi scrie cumsă-l fi dus la Râm pe Decebal craiul împreună cu un fecior al lui, arătân-du-se Traian împărat biruitor asupra lui”1. Primeşte, mai departe, de la tatăl său, amplificând-o însă, legenda despre originea romană a litvanilor, aducând mai multă precizie în citate: „Scrie Stricovskie la cărţile II a istoriei şale, cap., V, De Litva, aducând martur istoriei sale pe Dlugosz şi Crorher, la cartea XII, fila 61”. Pomeneşte apoi, după Bonfiniu, de columna ridicată de Traian în Roma „întru pomenirea acei biruinţe asupra dacilor”; îi dă dimensiunile şi ştie că pe ea este săpată toată istoria dacilor. încheie pomenind de „o piatră de marmură, în zilele lui Constantin Duca, cu slove săpate latineşte”, pe care pretinde că a descifrat-o astfel: „împăratului, Cesarului, bunului, fiului a Nervii, lui Traian fericitului.”

        — Trecând, într-un alt capitol – al Xl-lea – la cetăţi, Nicolae Costin rezumă şi prescurtează capitolul al V-lea din cartea tatălui său, adăogând doar după „Bonfin, istoricul ungur, în cartea X, capitolul II, De lucru ungurilor”, că „Ludovic, craiul unguresc, ca să poată stăpâni fără de grijă pămân-tenii”, a pus de a zidit cetatea Severinului, care era risipită, precum şi o alta pe Prut, pe care n-o poate identifica.

1 Citatul e luat din Ceasornicul domnilor a lui Guevara, pe care N. Costin 1-a tradus în româneşte.

În cartea lui Nicolae Costin, capitolul respectiv despre cetăţi, din scrierea tatălui, este în aşa fel rezumat şi prescurtat, încât apare ca ceva străin, care nu s-ar îmbina organic în structura operei. într-adevăr, el vorbeşte aci de Chilia şi Cafa, care au fost zidite de genovezi, de Turnul Neoptolemul, înlă-turând identificarea făcută de tatăl său cu Tatar-Bunarul de pe Cogălnic şi care ar fi fost ridicat de Neoptolem, fiul lui Mitridate, aminteşte, în sfârşit, de rezidirea Severinului prin Ludovic al Ungariei, dar înlătură – cel puţin judecind după singura ediţie pe care o avem dinainte, a lui Kogălniceanu —-tocmai partea cea mai importantă: inscripţiile şi monedele romane, găsite în vechile cetăţi şi care toate constituiesc o dovadă palpabilă despre vechimea cetăţilor, ca rămăşiţe ale aşezării şi culturii romane în ţările noastre şi deci despre latinitatea neamului.

Capitolul al V-lea din Miron Costin, Despre numele neamului acestor ţări şi de port, până la pasajul unde se vorbeşte despre limbă, a intrat şi el euvânt de cuvânt în prelucrarea fiului său, dar Nicolae Costin a găsit cu cale ca, după dovezile despre romanitate scoase de tatăl său din numirile poporului şi din port, să adaoge o scurtă istorie a împăraţilor romani de la Tratan, luată după Analele eclesiastice ale cardinalului Baronius, un scriitor de mare valoare care trăise cu un veac mai înainte (1538-l607). Această parte istorică merge până la Gallian, când Dacia este bântuită cu furie de invazii. Ea nu este însă bine prinsă în osatura operei şi face impresia unor lucruri străine de concepţia fundamentală.

În capitolul următor (al XUI-lea), Pentru risipa Daciei ce era de Traian descălecată, cronicarul trece la invaziile barbarilor în Dacia. Vorbeşte mai întâi de goţi, „care au venit din părţile de miazănoapte în câmpii dintre Nipru şi Volga, gonind pe ruşi şi pe poleaţi”, primeşte din cronica ungureasca o bizară şi naivă legendă despre descendenţa hunilor din faunii şi satirii pădurilor, povesteşte invazia hunilor, aminteşte pe Atila, „biciul lui Dumnezeu, spaima lumii”, şi încheie cu invazia bulgarilor, cu trecerea şi aşezarea lor în sudul Dunării şi cu ridicarea zidului de piatră prin porunca împăratului bizantin Anastasie. „şi până astăzi se cunosc une semne de ale acelui zid”. în încheierea capitolului, revine asupra lui Atila, povestind năvălirea hunilor asupra Romei.

În antepenultimul capitol (XIV), revine la textul tatălui său şi, după ce arată retragerea populaţiei romane peste Dunăre, din ordinul lui Aurelian, socoteşte timpul cât a trecut de la retragerea populaţiei până la descălecatul lui Dragoş, răstimp în care ţările noastre ar fi rămas pustii. Capitolul următor (XV) prezintă, după cronicile leşeşti, întemeierea Poloniei, iar ultimul (XVI) povesteşte descălecatul al doilea al ţării Moldovei.

Din expunerea sumară pe care am făcut-o acestei părţi din opera lui

Nicolae Costin, se poate vedea şi metoda lui de lucru şi scopul pe care el îl urmărea. La problema începuturilor neamului el ia pe de-a-ntregul textul tatălui său, cuvânt de cuvânt, intervertind însă ordinea capitolelor astfel:

Miron Costin: Nicolae Costin:

I. Italia VIII

IX

II. Râmul. VII

III. Dacia. VI

IV. Traian. X

V. Cetăţile. XI

VI. Numele, portul, legea. XII

La cele şase capitole ale lui Miron Costin, Nicolae a mai adăogat încă nouă, dintre care primele cinci sunt menite să lege originea poporului român de creaţiunea lumii şi să stabilească locul pe care, prin strămoşii săi daci şi romani, îl ocupă în arborele genealogic al seminţiilor de la Adam şi Eva. Cele patru capitole finale se referă la împăraţii romani până la părăsirea Daciei, la invazia barbarilor în Dacia, la descălecarea Poloniei şi la începuturile statului moldovenesc prin descălecatul lui Dragoş, adică a vrut să lege cucerirea Daciei de descălecarea Moldovei.

Dar această prezentare a materialului moştenit de la tatăl său într-o nouă orânduire şi mai ales adausele făcute la început şi la sfârşit ne luminează mai bine năzuinţa lui Nicolae Costin, cu totul deosebită de a tatălui său. Miron Costin, apucându-se să prelucreze începutul letopiseţului său de la Traian, pe care-l urzise în tinereţe, voia să dea, în amurgul vieţii, o operă de caracter polemic, să răstoarne basna lui Simion Dascălul şi să ilustreze contimporanilor din Moldova obârşia strălucită a neamului lor. Nicolae Costin urmărea altceva. El avea ambiţia să scrie, după modelul pe care i-l ofereau cronicile Ungariei şi ale Poloniei, o vastă operă istorică, sortită să fixeze rostul neamului în istoria lumii de la origine, adică de la creaţiune.

Dacă acesta este punctul său de vedere, atunci deosebirile dintre el şi tatăl său în tratarea aceleiaşi probleme sunt fireşti şi explicabile: la Miron Costin materialul este strâns închegat în jurul ideii centrale, spulberarea legendei jignitoare pusă în circulaţie de Simion Dascălul, reconstituirea adevărului istoric şi dovedirea originii romane. De aceea din pana lui Miron Costin zvâc-neşte indignarea împotriva bârfitorilor neamului, uneori sub forma unei caustice ironii. La Nicolae Costin caracterul polemic dispare, iar argumentarea originii romane devine în chip firesc mai dezlânată, prin îngrămădirea materialului menit să lege istoria naţională de istoria universală, căci el urmăreşte o operă de erudiţie. Acest caracter de erudiţie al operei lui se vădeşte şi în mulţimea şi varietatea surselor utilizate. El citează în opera sa o mulţime de izvoare antice, medievale şi moderne – latine, ungare şi polone: Herodot, Ovidiu, Cicero, Berosius (Flavius Iosephus), Iulius Capitolinus, Baronius, Bonfinius, Laurentius Toppeltinus, Ioan Magnus, arhiepiscop de Upsala, Dlugosz, Bielski, Paszkowski, Stryjkowski, Cromer, Miechowski şi mulţi alţii, pe care de multe ori îi traduce verbal. Citatele sunt la el mai totdeauna indicate precis.

În concepţia lui Nicolae Costin, Cartea pentru întâiul descălecat este deci începutul unei mari istorii a neamului – ceva asemănător cu modelele polone care i-au stat la îndemână. Ea este continuată, în manuscrise, prin istoria Moldovei; dar cum materialul privitor la răstimpul de la al doilea descălecat încoace fusese adunat şi prelucrat de Grigore Ureche şi de Miron Costin, Nicolae Costin se mărgineşte şi aci să copieze numai cronicile predecesorilor săi, amplificându-le însă mult cu ştiri şi capitole noi, luate din izvoare pe care aceia nu le avuseseră la îndemână.

Pentru istoria Moldovei de la întemeiere până la Aron-vodă, Nicolae Costin a luat cronica lui Grigore Ureche în compilaţia lui Simion Dascălul, la care însă a făcut adaose, omisiuni sau completări. Astfel, suprimă capitolul despre descendenţa românilor din tâlharii de la Roma, atacat cu atâta vehemenţă de Miron Costin; adaogă, la domnia lui Alexandru cel Bun, unde se povestea că domnul moldovean a trimis ajutor regelui polon contra ordinului teutonilor, un întreg capitol despre „crijaci”, menit să explice ce era ordinul teutonilor. Povestind apoi alegerea succesorului lui Ioan Albert la tronul Poloniei, Costin introduce un alt capitol nou despre ceremoniile ce se obişnuiau în Polonia la alegerea şi încoronarea regilor, Obiceiuri la crai nou. Tipicul acestui original îşi are originea într-o colecţie de texte medievale, Ordo Roma-tms, alcătuită sub auspiciile bisericii papale şi răspândită în toate ţările catolice, adaptându-se fireşte la tradiţiile şi condiţiile naţionale.

În Polonia textul a fost tradus şi adaptat de ilustrul episcop al secolului al XV-lea Zbigniew Olesniski. Nicolae Costin 1-a încorporat în cronica sa după versiunea polonă a cronicii lui Alexandru Gwagnin, eliminând însă unele molitve lungi şi plicticoase.

De la domnia lui Despot-vodă înainte, adaosele lui Nicolae Costin sporesc în mod considerabil şi îmbogăţesc – după cum recunosc înşişi istoricii – cu elemente de informaţie nouă şi interesantă, istoria Moldovei.

În acelaşi chip amplifică el şi partea din cronica tatălui său, până la anul 1601, unde se opreşte compilaţia lui Nicolae Costin.

Pentru adaosele sale, Nicolae Costin s-a folosit de izvoare polone neutilizate de predecesorii săi – în primul rând de Miechowski pentru secolul al XV-lea şi de doi compilatori unguri, care acum erau utilizaţi întâia dată, pentru istoria moldovenească: Wolfgang Bethlen şi Istvânffy.

Adaosele făcute de Nicolae Costin în opera predecesorilor săi nu sunt totdeauna fericite, fiindcă uneori ele nu se îmbină armonic în restul materialului. Cu deosebire excursiile în istoria universală, prea lungi, deviază subiectul şi vădesc erudiţia scriitorului, dar nu dau pe faţă talentul lui literar. Ceea ce scade cu mult valoarea acestei opere istorice a lui Nicolae Costin este faptul că el încorporează în lucrarea sa cronicile lui Ureche, în compilaţia lui Simion Dascălul, şi a lui Miron Costin cuvânt de cuvânt. El nu prelucrează materialul predecesorilor săi, ci îl copiază, amplificând numai acolo unde poate. Cu alte cuvinte, el nu este aci un istoric original, ci un compilator. Este drept că pe vremea sa noţiunea de proprietate literară nu avea sensul pe care-l are astăzi (amintim aci procesul lui Stryjkowski cu Guagnini, vezi p. 259). Dar pentru a da judecata definitivă asupra operei lui trebuie să ţinem seamă de faptul că Nicolae Costin n-a avut norocul şi timpul să dea forma definitivă compilaţiei sale, iiindcă viaţa lui a fost destul de zbuciumată, iar moartea 1-a surprins înainte de vreme, la vârsta de 50 de ani.

Pentru a caracteriza mai precis personalitatea sa literară, trebuie să examinăm mai pe larg partea originală din opera rămasă de la el: Cronica

        ^domniei lui Nicolae Mavrocordat şi a lui Dimitrie Cantemir.