O seamă de cuvinte

La începutul letopiseţului său, Neculce a adăogat O seamă de cuvinte ce sunt auzite din om în om, de oameni vechi şi bătrâni şi în letopiseţe nu sunt scrise. E o serie de 42 legende istorice: despre altarul mănăstirii Putna, despre mama lui Ştefan cel Mare şi Daniil Sihastru, despre Petru Rareş ca pescar, despre Alexandru Lăpuşneanu, Despot-vodă şi mulţi alţii, legende pe care Neculce nu le-a prins în urzeala cronicii, ci le-a strâns laolaltă, pentru că, zice el: „Cine va vrea să le creadă bine va fi, iară cine nu le va crede, iarăşi bine va fi; cine cum îi va fi voia, aşa va face”.

Câteva din aceste legende sunt simple transcrieri de note istorice, ca de pildă nr. 21: genealogia fraţilor Nicolae şi Constantin Mavrocordat, sau nr. 27: căderea lui Vasile Lupu, povestită pe larg de Miron Costin. Altele au un sâmbure de adevăr, prelucrat poate de imaginaţia populară, ca de exemplu legenda nr. 5 cu originea neamului Movileştilor şi cu aprodul Purice, care, în lupta de la Şcheia, văzând că a căzut calul cu Ştefan-vodă, a oferit domnului calul său. „Şi nu putea în grabă încăleca Ştefan Vodă, fiind om mic. Şi au zis Purice aprodul: « Doamne, eu mă voiu face o movilită şi vino de te sue pe mine şi încalecă ». Şi s-au suit pe dânsul Ştefan Vodă şi au încălecat pre cal. Şi au zis atuncea Ştefan Vodă.: « Sărace Purice, de oiu scăpa eu şi tu, atuncea ţi-ei schimba numele din Purice, Movilă »„. Purice din această anecdotă istorică nu este legendar, ci este o figură istorică, amintită şi în cronica scrisă la curtea lui Ştefan cel Mare, în versiunea germană a lui Hartmann Schedel din 1502.

Altele sunt împrumutate din cronicarii străini, ca de exemplu nr. 16, cu legenda începuturilor umile ale lui Despot-vodă, care a fost slugă la Despot cel Mare în Veneţia şi care, la moartea stăpânului său, ar fi luat „scrisorile şi hrisovul cel de la Carol împăratul nemţesc şi cu acele scrisori au făcut meşter-şug, de au agiuns de au fost domn”. Sursa acestei legende, relatată şi de Grigore Ureche, este cronica polonă a lui Alexandru Guagnin1.

Dar sunt şi legende care par să fie teme folclorice. Legenda Dumbrava-Roşie are, precum a arătat Bogrea, o paralelă în folclorul rus, unde este pusă pe seama cneazului Smolenskului, Roman, care, prinzând mulţi robi lituani, „i-au înjugat în plug şi ca cu nişte boi au arat în jurul Kievului” 2. într-un interesant articol publicat în Cercetări literare (V, 1943, p. 65 şi urm.), d-na Laetiţia Cartojan-Turdeanu a precizat că tema Mama lui Ştefan cel Mare, cântată în secolul al XlX-lea de Asachi, Hrisoverghi, Bolintineanu, Costache Negri şi alţii, se regăseşte într-o legendă medievală privitoare la Teodoric Gotul, într-o poemă franceză din veacul al Xll-lea, Alicamps, într-o legendă cehă în care eroul este regele boem Otokar şi, în sfârşit, se răsfrânge în poema provensală a lui Mistral, Calendal3. Din punct de vedere istoric, ne pare puţin probabil ca mareleerou, „atletul lui Hristos”, cum 1-a numit papa., „cel mai vrednic să i se încredinţeze conducerea şi stăpânirea lumii şi mai ales cinstea de comandant împotriva turcilor” – cum scria cronicarul polon Dlugosz – să fi avut un moment de slăbiciune şi, descurajat, să fi căutat adăpost în cetatea unde se afla soţia şi mama sa. Autoarea are deci dreptate când pune întrebarea dacă nu trebuie să vedem în legenda românească, relatată pentru întâiaşi dată de Cantemir, „un ecou al poemelor medievale occidentale”, căci, observă dânsa, D. Cantemir era în strânse legături la Constantinopol cu ambasada franceză şi, într-un rând, când uneltirile lui Brâncoveanu erau gata să-l piardă, a stat ascuns la ambasadorul francez Ferriole mai multă vreme. Nu ar fi dar exclus ca în mediul francez de-acolo, Cantemir să fi aflat legenda pe care a localizat-o şi a prelucrat-o în stil antic. De la Cantemir, dacă legenda nu circula mai înainte în Moldova, venită pe altă cale, a aflat-o, poate, Neculce, hatmanul şi tovarăşul de exil al lui Cantemir.

Aceste scene ale trecutului românesc, dintre care unele vin din tradiţia bătrânilor, altele din fondul legendar al poporului – poate şi din cântecele bătrâneşti – au format un izvor nepreţuit de inspiraţie, pe care 1-a desfundat epica şi drama istorică românească din secolul al XlX-lea şi al XX-lea.

1 Vezi traducerea pasajului din Guagnin, în paralelă cu textul lui Ureche, la P. P. Pana-i t e s c u, Influenţa polonă în opera şi personalitatea cronicarilor Grigore Ureche şi Miron Costin, p. 191 şi urm.

2 V. Bogrea, în Anuarul Inst. de istorie naţională, publicat de Al. Lapedatu şi Ioan Lupaş, III, 1924- 1925, Cluj, 1926, p. 505 – 506. Pentru o formă mai veche a legendei în literatura polonă, la Stryjkowski, v. P. P. P a n a i t e s c u, în Revista istorică română, X, 1940, p. 108.

3 Paralelismul între balada lui Bolintineanu – mai ales în versiunea franceză,- publicată în Les Brises d'Orient – şi între episodul respectiv din Mistral este aşa de surprinzător, încât am fi înclinaţi să credem că Bolintineanu ar fi fost influenţat de Mistral, dacă n-am şti că Les Brises d'Orient a apărut în 1866 la Paris, prefaţată elogios de Philarete Chasles, profesor la College de France şi critic de seamă al timpului, iar poema lui Mistral,Calendal, cu un an mai târziu, 1867 (cf. articolul d-nei Laetiţia Cartojan-Turdeanu, p. 89 – 91).

LIMBA

Cronica lui Neculce înfăţişează însă un interes deosebit şi din punctul de vedere lingvistic. în evoluţia limbii noastre literare ea croieşte un drum nou. Grigore Ureche, Miron Costin, Nicolae Costin şi după ei Dimitrie Cantemir au căutat să creeze un stil savant, cu o structură sintactică modelată după tipare latine. Neculce, însă, care n-a avut parte să-şi petreacă copilăria şi tinereţea în şcolile iezuite ale Poloniei, fiindcă pe vremea când putea să o facă, îngrozit de decapitarea tatălui său, se afla pribeag în Ţara Românească, scrie în limba bătrânească a timpului său, uşor influenţată de limba înaintaşilor cronicari, dar cu rădăcini adânci în limba populară. Stilul lui nu are acea simetrie a părţilor, acel ritm armonios, acele inversiuni calchiate după topica latină, pe care le întâlnim la Costineşti şi mai ales la Dimitrie Cantemir. La el nu găsim acea abundenţă de determinări adjectivale aşezate înaintea substantivului, acele construcţii brachilogice, acele syllepse, acele construcţii hyperbate (cu separarea cuvintelor, unitare însă din punct de vedere gramatical). în cronica lui Neculce limba curge limpede ca izvorul de munte, pe albia vorbirii populare, ca la Ispirescu şi la Creangă, obţinând, prin simetria părţilor, un ritm armonios. Cugetările lui aci se înşiruie senin, pe. acelaşi plan orizontal, legate între ele prin coordonare cu conjuncţia şi: „Şi l-au scos la câmpu / şi l-au culcat la pământ învălit într-un harasisc / şi l-au sărit de trei ori cu calul” – sau: „Era un boier anume Nicolai Milescu spătar, de la Vaslui de moşia lui. / Şi era mândru şi bogat / şi îmbla cu povodnici înainte domneşti, cu buzdugane şi cu paluşe, cu soltare tot sârmă la cai. J Şi lui Ştefăniţă Vodă îi era prea drag / şi-l ţinea prea bine / şi se giuca în cărţi cu dânsul”; aci se frâng tumultuos, ideile secundare irumpând deodată, împreună cu determinările şi precizările lor, în miezul cugetării principale: „Iară mai pre urmă, ridicându-se Petru împărat, fiul lui Alecsii Mihailovici,/ carele au venit aice în ţară, în Moldova, [ de s-au bătut cu turcii la Prut, la Stănileşti, din gios de Huşi, în ţinutul Faldului, / agiuns-au Cârnul din Sibir cu cărţi la dânsul, la împăratul Petru Alecsievici, / de i-au făcut ştire de toate ce au făcut şi cum este surgun”.

Dar limba lui Neculce, atât de apropiată prin structura sintactică de limba populară în care începuse să invadeze turcismele 1, capătă o savoare

1 Cele mai multe privitoare la sfera militară şi administrativă în legătură cu Poarta, precum caimacam – reprezentantul domnilor noştri la Constantinopol; caplan – un fel de ostaş; caplan-paşa, buluc-başa – comandantul unui buluc, grup de armată; capegiu – portar fiT saraiului imperial; capegi-başa – căpetenia capegiilor; silihtar – demnitar militar turc; cazascher, cadiascher – judecător militar; ulama – savant teolog şi jurisconsult; geabhane – exploziv de război; subaş – şef de poliţie; tubulhana – muzică militară; kszna – tezaur de bani (pentru întreţinerea unei garnizoane); carvasara – localul vămii turceşti, unde se adăposteau negustorii turci cu mărfuri; oturac – popas; olac – poştă; mecet – geamie; arz sau harz – plângere; agarlâc-calabalâc, ferman sau firman; dovărugăciune la turci; zorbalâc, zorba, zurbă – lăscoală etc.

Interesante sunt, de asemenea, la Neculce, polonismele din sfera militară rohmistru, din germ. Rottmester – comandantul unei roate de soldaţi, subofiţer; hatman-polnii – ajutor de hatman; podgheaz – incursiune militară; recipospolita – reprezentanţii statului; podan – supus, rob; precum şi unii termeni ruseşti ca stupai – înainte (strigătul de năvală pe câmpuî de luptă).

        —desebită şi prin mulţimea imaginilor sugestive, împrumutate din cadrul vieţii rustice, şi a proverbelor în care se găseşte concentrată înţelepciunea populară: „Tătarii au intrat în ţară ca lupii într-o turmă”; „s-au strâns toată boierimea şi oastea la Dumitraşco Cantacuzino, care luase caftanul ca puii de potârniche”; „aşa dă Dumnezeu: pasărea vicleană dă singură în laţ”; „pasărea în cuibul său piere”; „mielul blând suge la două maice”; „când trăgeau ruşii cu puştile cădeau turcii ca cum ar cădea nişte pere coapte dintr-un păr când îl scutură oamenii”; „Constantin Cantemir i-au dat cheia ţării în mână lui Iordache vistiernicul”; Constantin Duca şi cumnatul său N. Costin, punând la cale o acţiune care va aduce mazilirea domnului, „au stins bine focul cu paie”; Minai Racoviţa „se făcea a nu-i place să primească domnia ca şi fata ceea ce zise unui voinic: Fă-te tu a mă trage şi eu oi merge plângând”; muscalii credeau să zdrobească pe turci „ca cum ar lua oarecine cârpa unei femei din cap, aşa ţineau ei că ar lua şi or bate puterea împărăţiei turceşti”; „şi aşa au ţinut de bine această pace, cum ţin câinii vinerile”. „Hatmanul cu oastea. fiind grec cu piele de iepure la spate, au fugit toată noaptea”; Ilie Cantacuzino şi grecul Morona „se potriveau.amândoi într-o fire după cum se zice: calul râios găseşte copaciul scorţos”; „Duca Vodă. s-au îmbrăcat cu cămaşa de gheaţă”.

Semnificativ în psihologia limbii din vremea lui Neculce şi caracteristic pentru acea epocă de mari furtuni este mulţimea expresiilor plastice pentru a reda ideea de primejdia vieţii – „în cumpăna pieirii” cum zice el – toate în legătură cu cuvântul cap: „lui Duca Vodă boierii stau să-i mănânce capul”; Boierii se temeau să strice ţara că pe urmă „a cădea greu în capetele lor”; „şi-a băgat capul pentru voia banilor”; „a plăti cu capul”; „şi-a pus capul”; Lupu vornicul s-a dus „cu capul a mână” în cortul vizirului; un altul şi-a „adus capul la poala împărăţiei”; o blană de Mosc neagră „i-a scos capul lui” Duca-vodă, căci împăratul „l-a iertat de cap”; boierii pribegi se duc să-şi „primă capetele printr-alte ţări”. Sunt expresiuni din enunţul vieţii în care tresare fiorul morţii. Este tragedia Moldovei de la începutul veacului al XVIII-lea transcrisă în limbă.

Ureche şi mai ales Costineştii, prin factura sintactică a stilului lor, căuta-seră să apropie limba literară de matca latină. Marele hatman Neculce a izbutit să o apropie de limba vorbită a timpului său, de limba vie a lumii din satele pe care el le-a condus pe câmpul de luptă. Pe această linie s-a dezvoltat proza noastră mai ales în secolul al XlX-lea, la cei mai de seamă scriitori. De aceea cronica lui Neculce, cu frământările şi tragediile pe care le evocă aşa de plastic, cu lirismul duios pentru Moldova cronicarului, cu caracterul sfătos, cu umorul ei sănătos şi, pe alocurea, cu ironia caustică, are o puternică rezonanţă în sufletul cititorilor de azi.

Am apropiat mai sus pe Neculce de marele romancier istoric Sadoveanu. într-adevăr, este o afinitate sufletească între boierul cronicar de la începutul veacului al XVIII-lea şi între cel mai de seamă povestitor al vremurilor noastre. Sadoveanu însuşi, care-avea să găsească în paginile lui Neculce viziunea multor romane ale sale, în discursul de recepţie la Academia Română, mărturisea această afinitate, punând alături de Neculce pe Ion Creangă, printre precursorii săi. Cu intuiţia lui artistică, Sadoveanu a avut dreptate alăturând pe cei doi mari povestitori, care, prin factura lor stilistică şi prin caracterul limbii lor, stau mai aproape de popor. încheindu-şi cuvântarea de recepţie, Sadoveanu făcea următoarea destăinuire: „Simţindu-mă al acestui popor şi al trecutului şi ucenic al acestor doi mari înaintaşi, lor le închin clipa solemnă de acum, în care o adunare aşa de aleasă pe ei îi cinsteşte în umila mea operă”.