Tineretul moldovean la studii în Polonia

Călugării, care continuaseră în mănăstiri, din îndemnul domnilor şi al boierilor, cronica lui Ştefan cel Mare, reprezintă în istoriografia Moldovei o decădere. însufleţiţi de recunoştinţă faţă de voievozii care, prin daniile lor, le-au asigurat viaţa materială, ei le-au zugrăvit faptele într-un stil exaltat de pietate. Modelele cu care erau deprinşi, legendele hagiografice, înfăţişând vieţile sfinţilor într-o bogată înlănţuire de incidente miraculoase şi în lumină de apoteoză, i-au făcut să dea scrisului lor un pronunţat caracter panegiric. De altă parte, zbuciumările interne, luptele pentru apărarea Moldovei, zarva de la curtea domnească, a căror ecou ajungea până între zidurile mănăstirii stins, sunt înfăţişate şters, fără interes, fără coloare.

În cronicile moldoveneşti scrise de călugări în limba slavă nu găsim, pria urmare, nici sentimentul naţional, nici simţul obiectivităţii. Meritul de a face din istorie un instrument al conştiinţei naţionale revine marilor cronicari moldoveni, care, grupaţi strâns în jurul voievozilor lor, şi-au amestecat sângele cu pământul ţării.

Boierii moldoveni, continuând letopiseţele călugărilor, au pornit sub impulsul unui sentiment patriotic, pe care îl spun răspicat în predosloviile lor. Ei scriu ca să afle „cap şi începătură moşilor”, ale căror fapte să servească drept norme pentru urmaşi: „ca să fie cele bune de învăţătură, iar de cele rele să se ferească”.

Când cineva este însufleţit de asemenea idee, cea dintâi năzuinţă a lui trebuie să fie adevărul. De aci acel spirit de obiectivitate şi de discernământ critic pe care îl găsim la marii cronicari moldoveni; de aci şi preocuparea lor de a scrie istoria nu într-o limbă pe care masele populare nu o înţelegeau, ci în limba naţională.

Este deci o mare deosebire, şi de concepţie şi de nivel, între cronicile sla-voneşti scrise de călugări şi între cele alcătuite în limba română de către boierii moldoveni.

Ca să ne putem explica această deosebire de nivel şi de concepţie, e necesar să căutăm a determina mai întâi mediul cultural în care s-au format sufleteşte primii boieri cronicari.

Pribegi în Polonia. Moldova, de la începutul organizării sale politice, ţinea capătul marilor drumuri de comerţ care uneau cetăţile Poloniei cu cetăţile de pe ţărmurile Mării Negre, şi prin ele avea legături, pe de o parte, cu marile căi maritime care duceau spre Orientul îndepărtat, iar pe de o alta, cu marile centre de negoţ ale Italiei medievale. Din timpurile vechi, neguţătorii poloni colindau drumurile Moldovei pentru a ajunge la porturile de pe coastele Mării Negre. Pe aceste vechi legături comerciale s-au grefat, cu vremea, relaţiile politice şi culturale. Alexandru cel Bun, intrând în legături cu vecinii săi, s-a căsătorit cu vara regelui, Ringala, şi a împrumutat coroana Poloniei cu 5.000 de ruble, pentru care a primit în schimb, ca zălog, Pocuţia. Aceste legături politice continuă şi sub urmaşii săi şi, în războiul civil care se dezlănţuie între fiii şi urmaşii lui Alexandru cel Bun, cei alungaţi din domnie se refugiau în Polonia.

În a doua jumătate a veacului al XVTI-lea se creează în Moldova două partide: un partid care ţinea cu turcii şi un altul care nădăjduia să scuture, prin ajutorul polonilor, suzeranitatea musulmană, devenită din ce în ce mai apăsătoare. în luptele înverşunate dintre aceste două partide, lupte în care era prinsă toată boierimea, cei ce se sprijineau pe ajutorul leşesc, învinşi de domnul adus de turci, fugeau în Polonia, ca să-şi scape viaţa. Astfel şi-au găsit refugiu în ţara vecină Alexandru Lăpuşneanu şi fiul său Bogdan, care avea prieteni în nobilimea polonă, întrucât surorile sale fuseseră măritate în Polonia. Când Petru Şchiopul a luat drumul exilului spre Tirol, boierii săi devctaţi s-au refugiat în Polonia. Acolo şi-au găsit atunci adăpostul familiile Stroici şi Movileştii, la care s-a alăturat apoi marele boier Nestor Ureche, fugit la urcarea în a doua domnie a lui Aron-Vodă.

Când norocul le surâdea, când nemulţumirile împotriva domnului adus de turci creşteau în ţară, atunci pribegii se întorceau, sprijiniţi de oşti polone. Astfel, Zamoisky a făcut domn în Moldova pe Ieremia Movilă şi, după moartea acestuia, pe Constantin Movilă. în războiul civil care a urmat între veri, adică între fiii lui Ieremia şi ai lui Constantin, totdeauna înfrânţii îşi găseau adăpost pe pământul polon. Tot la vecinii de la nord s-a refugiat şi Miron Barnovski, care, cu tot numele său slav, era moldovean de baştină, din neamul Movileş-tilor. Faptul că şi-a schimbat numele dovedeşte, şi el, o influenţă polonă.

Boierii aceştia care se refugiau în ţară străină, trebuind de multe ori să rămână acolo vreme îndelungată – nici ei nu ştiau dacă se vor mai întoarce cândva – ca să-şi poată asigura o şedere liniştită, cereau şi obţineau indigenatul polon. Astfel se constată documentar că au dobândit cetăţenia polonă Movileştii – Gheorghe, Ieremia şi Simeon; Nestor Ureche, tatăl lui Grigore Ureche; Luca Stroici – care ne-a lăsat Tatăl nostru scris cu caractere latine, sub influenţa polonă, şi care semna în documente alături de chirilice şi în caractere latine; Miron Barnovski; hatmanul Ioan Costin, tatăl lui Miron Costin, şi mulţi alţii.

Încetăţeniţi în regatul vecin şi ştiind că drumurile de întoarcere în ţară le sunt închise, boierii noştri trebuiau să-şi asigure un rost pentru viaţă între străini şi, cum erau deprinşi din ţara lor cu agricultura, cei mai mulţi arendau moşii din domeniile coroanei. Documentele timpului ne indică boieri de frunte ai Moldovei care cultivau în secolul al XVII-lea moşii în Polonia. Astfel Nestor Ureche arendase o moşie în stărostia Zolkiew, Luca Stroici luase pe seama sa o moşie la Zwinigrad şi Vasile Ureche, fratele cronicarului, era arendaş la Zahajpole.

Aşezându-şi rostul vieţii lor pe vreme îndelungată, pcate pentru totdeauna, în Polonia, era firesc ca pribegii moldoveni să caute legături de înrudire cu nobilimea cu care convieţuiau. O seamă de fiice ale marilor boieri moldoveni s-au căsătorit cu tineri poloni. Astfel şi-a măritat Ieremia Movilă cele patru fete ale sale; o soră a lui era căsătorită şi ea cu un polonez; Vasile Lupu a măritat pe fiica sa, domniţa Măria, cu principele litvan Janusz Radziwill. Ca urmare firească a acestor legături de rudenie, o sumă de nobili intră în serviciul domnilor moldoveni, când aceştia, venind din Polonia, se aşază în tron cu sprijinul oştilor polone.

Pe de altă parte, demnii noştri aveau – pentru a face faţă împrejurărilcr politice – la curtea lor, secretari pentru limba polonă, pe care îi întrebuinţau în corespondenţa diplomatică ce o aveau cu regatul de la nord.

Rezultatul acestor numeroase legături a fost că tinerimea moldoveana a început să frecventeze şcolile polone. E posibil ca o bună parte dintre tinerii noştri boieri care urmau şcolile acestea să fi fost pregătiţi chiar în Moldova, în şcolile întemeiate de iezuiţi. Pe la jumătatea secolului al XVII-lea se găsesc în Moldova câteva asemenea şcoli în care, între limbile de predare, dacă nu chiar ca materie principală, figura şi limba latină. Aşa, de exemplu, ne este amintit colegiul iezuit din Iaşi, în care trebuie să fi urmat şi mulţi români, fiindcă numai aşa ne explicăm sprijinul material pe care i-l acordă Iordache

Ruşeţ sau Miron Costin. Ar fi, într-adevăr, curios ca moldovenii să fi sprijinit băneşte această şcoală, dacă fiii lor n-ar fi învăţat în ea. Tot în acelaşi timp se constată un seminar catolic la Cotnari, în care se pregăteau pentru cariera preoţească cei ce voiau să ocupe parohii catolice în Moldova. Un alt seminar se afla la Galaţi, condus, pe la a doua jumătate a secolului al XVII-lea, de franciscanul Ressi.

Profesorii din aceste şcoli iezuite se pare că predau şi lecţii particulare în casele marilor boieri. Iezuitul Francesco Renzi, într-o scrisoare din 24 iulie 1693 către Congregaţiunea „De Propaganda fide”, spune textual că: „acum 15 ani am venit în Moldova şi am fost repartizat la Iaşi, şi în toată ţara pe atunci nu era altcineva ca să vorbească sau să ştie limba latinească afară de Mironaşco Costin, care a fost mare logofăt. Astăzi toată floarea nobilimii vorbeşte latineşte şi mulţi dintre dânşii chiar sunt foarte învăţaţi. Actualul principe, Constantin Duca, în vârstă de 23 de ani, este un elev al meu; hatmanul <era atunci Nicolae Costin), serdarul <era Ioan Costin, fratele lui Nicolae) şi secretarii domneşti pentru corespondenţa cifrată sunt şi ei elevii şi fiii spirituali ai mei.” în aceste şcoli se punea pe învăţământul limbii latine atâta preţ, încât, după cum ne mărturiseşte un misionar franciscan, Marcu Bandini, trimis pe vremea lui Vasile Lupu să cerceteze bisericile catolice din Moldova, la sărbătorile Crăciunului, şcolarii veneau la curtea domnului să-l salute şi să recite versuri ocazionale în limba latină.

Dragostea pentru cultura latină, răspândită şi prin aceste şcoli, a devenit cu vremea aşa de însemnată în Moldova, încât, atunci când Vasile Lupu a înfiinţat în mănăstirea Trei Ierarhi o şcoală superioară teologică, el a adus ca profesori pe cei mai de seamă reprezentanţi ai Academiei teologice din Kiev, care avea în organizarea sa, după cum s-a văzut, o bază latină.

Dar în afară de această cultură latină, care începuse să se răspândească în Moldova pe la jumătatea secolului al XVII-lea, tineretul nostru a căutat să-şi îmbogăţească învăţătura mergând peste hotarele ţării, la studii superioare în Polonia.

Istoricul polon Eugen Barwinski, care a publicat cu câţiva ani înaintea răzbciului o versiune latină a cronicii lui Miron Costin, ne dă o listă de vreo 20 de tineri moldoveni care au urmat cursurile Universităţii din Cracovia între anii 1405 şi 1503.

În Polonia, poate la Lwow, şi-a făcut studiile Grigore Ureche, pe la începutul veacului al XVII-lea, iar trei decenii mai târziu, Miron Costin urma cursurile colegiului din Bar, unde a văzut acea invazie de lăcuste pe care o povesteşte aşa de pitoresc în cronica lui.

Se constată dar, pe la jumătatea secolului al XVII-lea, o remarcabilă afluenţă a tineretului moldovean spre şcolile din Polonia – unii veniţi din Moldova, alţii stabiliţi acolo cu părinţii, în urma vicisitudinilor din patria lor.

Cultura latină în Polonia. Care erau însă, în această epocă, dhectivele culturii polone?

Polonia era o ţară catolică şi ca atare adoptase în biserică şi în cancelariile regale limba latină. Această limbă, în care îşi scriseseră operele lor cei mai de seamă reprezentanţi ai culturii polone, era aci atât de înrădăcinată, încât un istoric literar slav spune că cei mai buni fii ai Poloniei aveau mai pronunţată dorinţa de cosmopolitism decât dragostea pentru cultura lor naţională. în limba latină au fost scrise – după cum o să vedem mai târziu – o mulţime de cronici polone, care au fost cunoscute şi de cronicarii noştri.

Începând însă din a doua jumătate a secolului al XVH-lea, pătrund în Polonia, venind din Italia, razele Renaşterii.

În secolul al XVI-lea, sub regii Sigismund I (1506-l548), căsătorit cu o italiancă, Bona Sforza, Sigismund al II-lea (1548-l572) şi Ştefan Bâthory (1575-l585), legăturile culturale dintre Polonia şi Italia se intensifică.

Reprezentanţi de seamă ai umanismului italian vin, în această epocă, să-şi caute norocul la curtea regilor şi a nobililor poloni. Unul dintre aceştia a fost Filippo Buonacorsi, care a trăit între 1437 şi 1496. îşi făcuse studiile la Roma, era membru al Academiei pomponiane şi stătea în corespondenţă cu Polizziano, Bartolomeo della Scalla şi cu Lorenzo dei Medici din Florenţa, cel care a acordat un sprijin aşa de preţios artelor, încât a fost supranumit Magnificul.

Un alt italian adăpostit în Polonia a fost Alessandro Guagnini, originar din Verona, decedat la Cracovia în 1614. A fost ofiţer în armata poloneză, a luat parte la expediţii războinice în Moldova şi a scris o cronică, despre care ne vom ocupa în capitolul următor, întrucât a fost utilizată şi de cronicarii noştri.

Cultul pentru latinitatea clasică, ideile umaniştilor şi ale principalilor reprezentanţi ai Renaşterii au fost transplantate în Polonia nu numai de italieni, ci şi de tineretul polon care se ducea să-şi desăvârşească studiile în şcolile şi universităţile Italiei.

În fruntea acestora stă Ioan Zamoiski, marele cancelar, care n-a fost numai un mare talent militar şi un însemnat bărbat politic, ci şi un om de o cultură vastă. îşi făcuse studiile la Padova şi păstra din timpurile copilăriei, petrecute în Italia, amintiri aşa de puternice, încât spunea prietenilor săi: „Patavium virum me ferit”, adică: „Padova m-a făcut om”. Scria cu uşurinţă elegante versuri latineşti, citea şi gusta operele antichităţii clasice şi avea o profundă admiraţie pentru ştiinţe şi litere.

Tot în Italia a studiat cel mai de seamă scriitor al literaturii polone din epoca ei de aur, Ioan Kochanovvski, pomenit mai sus în legătură cu activitatea mitropolitului Dosoftei.

Sub influenţa bisericii catolice şi a legăturilor culturale cu Italia, Polonia ajunsese deci la o frumoasă înflorire literară către sfârşitul veacului al XV-lea, când boierimea moldoveana, expatriată, venea să se aşeze în oraşele ei, să arendeze moşii din domeniile regale şi să-şi trimită copiii în şcolile umaniste. Ce impresie făcea tineretul moldovean în aceste şcoli se vede dintr-o mărturie contimporană a unui francez, Dupont, secretarul regelui Ioan Sobieski: „Ils ne manquent point d'esprit, ce qu'ils font bien, lorsqu'ils şont hors de leurs pays et ils trouvent des personnes pour Ies cultiver et pour Ies instruire. Alors ils reussissent tres bien dans toutes Ies sciences”. *

Dar, dintre toate disciplinele pe care le învăţau în şcolile polone, aceea care a avutorăsfrângere mai puternică în sufletul tinerilor noştri cărturari a fost istoria.

1 Dupont, Memoires pour servir ă l'histoire de la vie et des actions de Jean Scbieski, Varşovia, 1865, p. 201.

Care era stadiul istoriografiei polone atunci şi, mai ales, ce elemente din cronicile polone au trăit mai adânc şi au deşteptat vocaţiunea în sufletul tinerilor boieri moldoveni, iată chestiunile pe care le urmărim în capitolul următor.

Ştiri despre istoria Moldovei şi latinitatea românilor în istoriografia polonă. începând din anul 966, de când principele Mieszko I, căsătorit cu o principesă cehă, s-a creştinat împreună cu supuşii săi, Polonia s-a despărţit de tulpina popoarelor slave şi a intrat în zona de cultură a bisericii catolice. Sub influenţa papalităţii au fost organizate şcoli pe lângă mănăstiri, parohii şi catedrale, după modelul celor din Occidentul medieval. în 1364 ia fiinţă Universitatea din Cracovia, care, reorganizată în 1400 de Vladislav Iagella, ajunse în curând un puternic focar ce împrăştia lumina culturii dincolo de hotarele Poloniei. Instrucţia se preda însă în şcoli şi în universitate – ca dealtfel în tot Occidentul medieval – în limba latină, care era întrebuinţată şi în cancelaria de stat.

În limba latină a evului mediu catolic s-a început literatura polonă, încă din secolul al X-lea, cu Analele Roczniki. Dar cu toată valoarea istorică pe care o au cronicile polone din veacul al XH-lea (Anonimus Gallus), al XlII-lea şi al XlV-lea, ele nu prezintă interes pentru noi, întrucât nu conţin ştiri privitoare la neamul nostru. Trebuie să trecem în secolul al XV-lea, la Dlugosz, ca să găsim date din trecutul Moldovei.

Jan Dlugosz (Johannes Longinus) (1415-l480) a studiat la Universitatea din Cracovia şi a intrat în cler, unde a urcat toate treptele ierarhiei, de la canonic de Sandomir şi Cracovia până la arhiepiscop de Lwow. Regele Cazimir al IV-lea 1-a ales ca profesor de limba latină pentru fiul său, Ioan Albert, şi 1-a însărcinat cu misiuni diplomatice pe lângă scaunul papal, pe lângă Ioan Huniade, pe lângă Matei Corvin şi pe lângă împăratul german. El a povestit, având ca model pe Titus Livius, istoria Poloniei din epoca păgână până în anul care a precedat moartea sa, folosind, pentru aceasta, cronicile polone, ungare şi germane, precum şi hrisoave şi alte documente.

Dlugosz trăieşte în epoca războaielor sângeroase dintre fiii şi urmaşii lui. Alexandru cel Bun şi apucă anii de glorie ai lui Ştefan cel Mare, pentru al cărui geniu militar avea o sinceră şi mare admiraţie. întrucât, începând cu Alexandru cel Bun, viaţa Moldovei se împleteşte tot mai mult cu a Poloniei, cronica lui Dlugosz conţine o bogăţie de ştiri interesante din istoria Moldovei până la anul 1480.

Informaţiile lui Dlugosz privitoare la Moldova au fost împrumutate şi amplificate de Marcin Kromer, care trăieşte în aşa-numita epocă de aur a literaturii polone, între 1512-l589, ca senator şi, mai târziu, episcop. Marcin Kromer este contimporan cu Kochanowski şi a petrecut o bună parte a vieţii lui la curtea regelui Sigismund August, care 1-a însărcinat cu diferite misiuni diplomatice. Opera lui, Polonia sive de Origine et rebus gestis Polonorum, Libri XXX, tipărită la Basel în 1555, este considerată, prin spiritul critic de care e stăpânită, ca una din cele mai remarcabile scrieri ale timpului său. Ea servea chiar ca manual istoric în şcolile superioare, în epoca în care viitorii noştri cronicari îşi făceau cultura în Polonia.

Cronicile lui Dlugosz şi Kromer sunt continuate, cu bogate ştiri privitoare la Moldova, de Marcin Bielski (1495-l575), care şi-a petrecut viaţa pe lângă voievodul Cracoviei şi a luat parte la războaiele din Moldova. Cronica lui Marcin Bielski a apărut în 1550, sub titlul Kronika wszytkiego swiata (Cronica lumii întregi) şi cuprinde, după modelul cronografelor bizantine, imitate în toată istoriografia medievală, un repertoriu al istoriei universale, începând de la creaţiune până în vremea autorului, încheindu-se la anul 1548. Cronica începe deci cu povestirile biblice, continuă cu istoria antică, trece la istoria bizantină, încorporează apoi ceva din istoria popoarelor europene, şi pe acest fond se desfăşoară istoria Poloniei în legătură cu ţările învecinate.

Scrierea aceasta a avut pentru timpul ei un mare răsunet. Numai în răstimpul vieţii autorului a apărut în trei ediţii: I la 1550, a Ii-a la 1554 şi a IlI-a la 1564, cu multe adausuri şi schimbări.

În 1597, la 22 de ani după moartea autorului, fiul său, Ioachim, republică din cronica tatălui său partea privitoare la istoria Poloniei, pe care o prelucrează şi o continuă, povestind evenimentele petrecute între anii 154S-l597, după amintirile sale personale şi după Reinhold Heidenstein, secretarul regelui Ştefan Bathory, şi alţi istoriografi poloni. în cronica astfel prelucrată de Ioa-chim Bielski se găseşte o neînchipuită bogăţie de ştiri privitoare la istoria Moldovei: luptele fratricide dintre fiii şi urmaşii lui Alexandru cel Bun, amestecul polonilor în afacerilor interne ale Moldovei, domnia lui Ştefan cel Mare, luptele cu turcii, relaţiile cu polonii, înfrângerea din Codrii Cosminului, unde, după mărturia cronicarului, a pierit toată şleahta polonă care a participat la luptă, moartea lui Ştefan cel Mare, pe care, menţionează cronicarul, „din pricina vitejiei lui nemaiauzite, moldovenii îl socoteau ca sfânt”. Cu acelaşi lux de amănunte e povestită şi domnia lui Bogdan.

Această cronică, apărută în 1597, era în plină faimă pe vremea când Grigore Ureche îşi făcea studiile în Polonia. Ea a fost aleasă, după cum vom vedea mai târziu, drept călăuză principală de cel dintâi cronicar al Moldovei în limba naţională cunoscut până acum.

După Bielski, un scriitor care s-a bucurat de mult renume pe vremea când Miron Costin îşi petrecea tinereţea în Polonia a fost Pawel Piase;ki, sau cu numele latin Piasecius (1578-l669). Acesta studiase vreme îndelungată la Roma, îşi luase acolo doctoratul în drept şi ajunsese protonotar apostolic, când fu chemat în Polonia, numit secretar regal şi însărcinat cu corespondenţa diplomatică. A avut însă în patria sa o viaţă zbuciumată, fiind;a, îndreptân-du-şi verva sa satirică împotriva iezuiţilor, a fost atacat de aceştia cu înverşunare şi acuzat de ambiţie şi trădare. Dizgraţiat un montat, a fost apoi restabilit şi numit episcop de Chelm (1640) şi Przemysl (1644). Opera sa, Chronicx gestonim în Europa singulariorum, a fost mult admirată pe timpul ei. Ea cuprinde povestirea evenimentelor petrecute în Europa între anii 1587 şi 1638, cu preţioase ştiri privitoare la Ieremia Movilă, la războaiele lui Mihai Viteazul, la expediţia lui Zamoiski în Ţara Românească, la laptele Ini Z jlkievvski de la Ţuţora, la originea cazacilor şi la răscoala lor contra polonilor. Cronica lui Piasecki a oferit, după cum vom vedea la locul său, un material bogat de informaţie lui Miron Costin.

Contimporan cu Piasecki a fost Alexandru Guagnini (Aleksander Gwagnin), italian de origine (născut la Verona în 1538), care a venit de tânăr în Polonia, distingându-se ca inginer militar. El a scris în limba latină o carte care cuprinde descrierea ţărilor din răsăritul Europei şi istoria Poloniei în legătură cu statele vecine, până la moartea lui Sigismund August (1572). Cartea a fost publicată la Cracovia, în 1578, sub titlul Sarmatiae Europae descripţio (Descrierea Sarmaţiei Europene) – prin sarmaţi se înţelegea, în vechime, populaţiile care locuiau între Marea Neagră şi Marea Baltică – şi a făcut multă vâlvă, între altele şi prin faptul că, după apariţia ei, istoricul polon Matei Stryikowski, publicând a sa Cronica litvanilor, a învinuit pe Guagnini de plagiat, pretinzând că i-ar fi furat manuscrisul Descrierii Sarmaţiei.

Stryikowski nu s-a mărginit însă aci, ci s-a plâns chiar regelui; a adus martori în sprijinul acuzării sale şi a obţinut un decret prin care i se recunoştea dreptul de autor. Problema nu este încă definitiv clarificată în literatura polonă, deoarece lipseşte un studiu critic. în 1611, cartea lui Guagnini a apărut într-o traducere polonă, mult amplificată, sub următorul titlu (în traducere): Cronica Sarmaţiei Europene în care se află regatul Poloniei cu toate ţările. de Alexandru Guagnini, apărută întâi în latineşte la 1578, iar acum cu adausurile regilor care nu se află în ediţia întâia, precum şi a regatelor, statelor, insulelor, ţărilor şi provinciilor legate de această Sarmaţie, ca Grecia, ţările slave, Moldova, Panonia, Boemia, Germania, Danemarca, Suedia, Scoţia ele. de acelaşi autor şi împărţită în 10 cărţi. Tradusă după stăruinţa autorului, din latineşte în poloneză, de Marcin Paszkowski.

Această ediţie polonă cuprinde, pe lângă multe adause referitoare la istoria Poloniei, împrumutate din cronica lui Bielski – apărută în urma ediţiei latine a operei lui Guagnini – pe lângă ştiri preţioase despre războaiele polono-moscovite, şi o serie de informaţii privitoare la Despot-vodă, la relaţiile lui cu Laski, la expediţia lui Laski în Moldova pentru întronarea lui Despot, la domnia acestuia, la răscoala lui Tomşa şi la luptele lui cu Laski şi Dimitrie Wiszniowiecki.

Aceste relatări pline de amănunte pitoreşti sunt cu atât mai preţioase cu cât Guagnini a fost martor ocular la evenimentele pe care le povesteşte şi a luat parte la ele, fiind în oştirea lui Laski. Ştirile lui privitoare la Despot-vodă au intrat în compilaţia lui Simion Dascălul, şi, prin aceasta, în cunoscuta dramă istorică a lui Vasile Alecsandri.

Mai toate cronicile Poloniei cuprindeau astfel de ştiri interesante şi bogate despre relaţiile cu Moldova şi frământările din principatul învecinat. E uşor de înţeles curiozitatea vie cu care tinerii feciori de boieri moldoveni, aruncaţi de valurile împrejurărilor pe limanuri străine, urmăreau în paginile cronicilor polone zbuciumul strămoşilor lor. Când citeau de pildă în Dlugosz despre Ştefan cel Mare rânduri ca acestea: „O, bărbat minunat, cu nimic mai prejos decât comandanţii eroici de cari atât ne mirăm! în zilele noastre câştigă el, cel dintâi dintre principii lumii, o strălucită biruinţă asupra turcilor. După a mea părere, el este cel mai vrednic să i se încredinţeze conducerea şi stapî-nirea lumii şi mai ales cinstea de comandant împotriva turcilor, cu sfatul, înţelegerea şi hotărârea tuturor creştinilor, de vreme ce ceilalţi regi şi principi catolici îşi petrec timpul numai în trândăvii sau în războaie civile” – nu se putea să nu-şi simtă sufletul tresărind de înviorare.

Departe de locurile pe care-şi petrecuseră copilăria şi de care le erau legate atâtea amintiri, evocarea ţării şi a neamului în cărţile străinilor a înduioşat sufletul pribegilor şi a trezit în ei vocaţiunea istorică.

Dar în afară de ştirile privitoare la istoria Moldovei, tineretul moldovean a mai găsit în atmosfera istorică a Poloniei o idee care a avut un răsunet puternic în literatura noastră veche.

Este ideea originii latine.

Nu se poate spune că ideea unităţii neamului şi a originii romane erau inexistente înainte de Ureche, primul din triada cronicarilor moldoveni cu studii în Polonia. înaintea lui, patriarhul Chirii Lucaris, în 1629, scria răspicat lui Gavril Bethlen despre „legătura de sânge şi de simţiri care trăieşte, deşi în mod tainic, dar cu atât mai puternic, între românii din Ţara Transilvaniei şi între locuitorii Ţarii Munteniei şi ai Moldovei”. înainte de Chirii Lucaris, către sfârşitul secolului al XVI-lea, italianul De la Valle culegea tradiţia originii romane din gura călugărilor de la mănăstirea Dealu.1 Cu mult înainte, după cum aflăm din analele de la Bistriţa, la 1507, călugărul Maxim intervenise pe câmpul de luptă pentru a împăca pe Bogdan, fiul lui Ştefan cel Mare, cu Radu, domnul Munteniei, amintindu-le că sunt „creştini şi de acelaşi neam”, O idee confuză a originii romane a fost înregistrată, precum s-a văzut, şi în cronica anonimă alcătuită în secolul al XVI-lea în Rusia (cf. p. 56), după izvoare româneşti. Ideea unităţii naţionale trecuse şi pe planul politic. Doar şi pe ea se întemeiase campaniile lui Mihai Viteazul pentru cucerirea Transilvaniei şi a Moldovei. Chiar pe vremea lui Grigore Ureche, domnul Vasile Lupu, scriind vizirului despre o eventuală campanie în Ardeal, spunea: „în Ardeal mai mult de a treia parte sunt români cărora făgăduindu-le libertatea, îi voi aţâţa, fără zăbavă, împotriva ungurilor”2.

Dar ideile acestea de unitate naţională şi mai ales de origine romană erau vagi; nu fuseseră fixate în scris, nu erau difuzate în masele populare. Cei dintâi care le răspândesc prin scris şi-i dau tot relieful cuvenit sunt cronicarii moldoveni care-şi făcuseră studiile în Polonia.

Ideea romanităţii neamului a fost pusă în circulaţie, în lumea Occidentului medieval, de umaniştii italieni, care la rândul lor o găsiseră la scriitorii latini şi la cronicarii bizantini. Prin misionarii catolici din Orient, originea romană a neamului nostru a fost cunoscută de timpuriu în cercurile scaunului papal, şi papa Inocenţiu al III-lea o aminteşte în scrisoarea către Asăne-şti3, dar. după cercetările întreprinse de Al. Marcu, această idee nu apare în literatura” istorică sau geografică italiană decât în secolul al XlV-lea.

Cel dintâi dintre umaniştii italieni care a vorbit în Italia dejatinitatea limbii Troastre~arfost~toscanul Poggio” Bracciolini (1380-l459), secretarul apostolic al papei Bonifaciu al IX-lea. într-o operă a sa publicată în 1451, Disceptationes conviviales, vorbind despre noi, spune textual: „La sarmaţii de nord este o colonie de la Traian, care chiar şi acum, întru atâta barbarie, păstrează multe cuvinte latine, notate de către italienii care s-au dus pe acolo. Zic oculum (ochi), digitum (deget), manum (mână),

1 N. I o r g a, Istoria românilor prin călători, I, p. 76. Textul reprodus şi la Claucâiu Isopescu, Notizie intorno ai Romeni nella letteratura geografica, p. 15.

2 Documentele^Hurmuzaki, IV, 1, p. 669, nr. DXCV.

3 „.populus terrae tuae, qui de_'sanguine Romanorum se asserit descendisse.” pancm (pâine); şi multe altele apar ca fiind de la acei latini, care au fost lăsaţi acolo ca colonişti, unde au rămas, şi acea colonie s-a folosit de limba latină.”1

După Bracciolini, şi alţi erudiţi italieni din vremea aceasta amintesc originea romană a neamului nostru, ca de pildă Flavio Biondo (1388-H63), un profund cunoscător al istoriei romane, secretar al multor principi italieni şi al curţii papale, care aminteşte într-un loc de Ioan Huniade, afirmând că este de origine română.

Cel mai interesant pentru noi este însă Aeneas Sylvius Piccolomini (1405-l464), un mare erudit, care, intrând în cler, după ce a îndeplinit sarcina de secretar pe lângă diferiţi cardinali şi pe lângă împăratul Frederic al III-lea al Germaniei, a ajuns, la vârsta de 53 de ani, să fie încoronat papă, sub numele de papa Pius al II-lea. în multele şi variatele sale opere, el are prilejul să vorbească adesea despre români, dar acolo unde insistă mai pe larg asupra originii poporului român este Historia reriim ubique gest anim locorumque descripţie în această operă, vorbind despre ţinuturile de la nordul Dunării, spune: „Este un ţinut aşezat dincolo de Dunăre, pe care l-au locuit cândva dacii, un popor sălbatec şi însemnat prin multe pagube aduse romanilor” —- iar ceva mai jos: „Valachia este un ţinut destul de întins, începând din Transilvania şi întin-zându-se până la Marea Neagră, aproape toată un şes întins şi neapt pentru râuri. Pe acest pământ au locuit odinioară geţii, care au pus pe fugă ruşinoasă şi pe Darius, fiul lui Histaspe, iar pe regele Lisimah l-au prins de viu în puterea lor şi au copleşit Tracia cu multe nenorociri. în cele din urmă au fost supuşi şi nimiciţi de armatele romane. Iar colonia romanilor care a înfrânt pe daci a fost condusă de un oarecare comandant Flaccus, de la care a fost numită Flaccia. Şi după o lungă trecere de vreme, cuvântul s-a corupt, încât s-a zis (Vlahia) Valahia. Limba este până acum de familie romană, deşi în mare parte schimbată şi puţin inteligibilă unui italian.” în acest text al lui Aeneas Sylvius Piccolomini avem, după cum se vede, afirmate trei idei principale: 1. că românii se trag din coloniştii aduşi de romani în Dacia supusă; 2. că limba română face parte din familia limbilor romanice, deşi în mare măsură schimbată, şi 3. că numele etnic al românilor, care pe acel timp era „valah”, vine de la numele unui comandant roman, Flaccus, care a înfrânt pe daci.

Această ultimă idee – ca şi celelalte două – a avut un puternic ecou în literatura istorică a timpului şi a răzbătut până în istoriografia popoarelor catolice din preajma noastră.

De unde a luat papa Pius al II-lea pe acest comandant de la care ar veni numele poporului nostru? Flaccus este amintit în elegiile pe care le-a scris în amarul zilelor de exil, petrecute departe de ai săi, între barbarii sciţi, pe ţărmurile Mării Negre, poetul roman Ovidiu. în cartea a IV-a din Ponticele

1 „Apud superiores Sarmaţi colonia est ab Trajano ut aiunt derelicta, quaq nune etiam inter tantam barbariem multa retinet latina vocabula, ab Italis, qui eo profecti sunt, notata. Oculum (ochi) dicunt, digitum (deget), manum (mână), panem (pâine), multasque alia quibus apparet ab Latinis, qui coloni ibidem relicţi fuerunt, manasse eamque coloniam fuisse latino sermone usarn.” sale (Epistola a IX-a, către bunul său prieten Craecinus), Ovidiu pomeneşte astfel pe Flaccus:

Praefuit his, Graecine, locis modo Flaccus et iile Ripa ferox Istri sub duce tuta fuit Hâc tenuit Mysas gentes în pace fideli Hâc arcu fisso terruit ense Getas.

Aceste versuri, cunoscute şi de cronicarii noştri, au fost traduse de Miron Costin, în De neamul moldovenilor (p. 17, ed. C. Giurescu), astfel:

Gheţii ţinea într-o vreme, acum Flacus ţine, Ripa scumpă a Dunării, el singur cu sine, El a ţinut Misia în pace cu credinţă, Pre gheţi i-au scos de aicea el cu biruinţă.

Traducerea lui Miron Costin este liberă. Silit, la începuturile poeziei româneşti, de necesităţile ritmului şi ale rimei, el s-a îndepărtat de sensul textului. Iată, pentru o înţelegere mai clară, sensul versurilor ovidiene: „Grecine, odinioară Flaccus comanda aceste locuri şi sub stăpânirea lui a fost întreg malul sălbatic al Dunării. El a ţinut popoarele Misiei în pace statornică şi cu sabia i-a înspăimântat pe geţii încrezători în arcul lor.”

Această idee a papei Pius al II-lea s-a răspândit apoi în toate ţările catolice şi a fost utilizată de cronicarii unguri şi poloni.

În Ungaria a fost introdusă de istoriograful Anton Bonfiniu (1427-l502). Bonfiniu era italian, născut la Ascoli, şi profesa umanităţile la Recanati, când a fost chemat la curtea regelui Matei Corvin pentru a scrie, în limba latină, istoria Ungariei. în opera sa, Decades rerum Hungaricarum, scrisă după modelul lui Titus Livius, Bonfiniu citează în fruntea izvoarelor de care s-a servit şi opera papei Pius al II-lea. Vorbind, într-un loc, despre valahi, el spune textual: „Valahii se trag într-adevăr din romani, după cum mărturiseşte până astăzi limba lor, deoarece, aşezată între atâtea limbi felurite ale barbarilor, n-a putut fi până acum extirpată. Ei sunt urmaşii legiunilor şi coloniilor aduse în Dacia de Traian şi de ceilalţi împăraţi romani.”

Aceeaşi idee a trecut apoi la istoricii saşi, până ce a ajuns la Laurenţiu Toppeltin din Mediaş, care a publicat la Lyon, în 1667, opera sa, intitulată Origines et occasus Transylvanorum. în acest opuscul, în care Toppeltin se ocupă de obârşia tuturor naţiunilor din Ungaria, se găseşte şi un capitol privitor la români. Dar asupra lui Toppeltin, care a fost unul din principalele izvoare ale lui Miron Costin în Cartea pentru întâiul descălecat (De neamul moldovenilor, din ce ţară au ieşit strămoşii lor), vom reveni într-un capitol viitor.

Ideile despre originea noastră romană, puse în circulţaie de umaniştii italieni şi răspândite în istoriografia ungară, au pătruns şi în Polonia. Le găsim exprimate cu destulă claritate în secolul al XVI-lea la Marcin Kromer (1512-l589), în opera sa despre care am vorbit. Citând pe Eutropius, el pomeneşte de războiul lui Traian cu dacii şi spune cum Dacia, fiind secătuită de bărbaţi prin războaie, Traian a adus o nouă populaţie, „ex toto orbe romano”, şi că din aceşti colonişti amestecaţi cu barbarii au ieşit românii, care se folosesc de o limbă latină, coruptă cu elemente barbare. Ba, merge ceva mai departe şi afirmă că muntenii şi moldovenii sunt un singur neam, însă împărţit în doua state. în privinţa numelui etnic de „valahi”, citează şi el pe Aeneas Sylvius, dar observă că sub numele de „valahi”, polonii şi slavii cuprind pe toţi italienii.

Ideea aceasta se regăseşte apoi la Piasecki – sau, cu numele latinesc, Piasecius.

Ideile despre originea romană a neamului şi latinitatea limbii noastre, puse în circulaţie de umaniştii italieni, pluteau, aşadar,în atmosfera timpului, în vremea în care cronicarii moldoveni îşi făceau ucenicia în şcolile polone. Acolo, printre străini, gândul că neamul lor se trage dintr-o obârşie aşa de glorioasă avea să le încălzească sufletul şi să deştepte în ei mândria de neam: „Caută-te dar acum, cetitoriule, ca într-o oglindă şi te priveşte de unde eşti, lepădând de la tine toate celelalte basme. câte unii au însemnat de tine, de neştiinţă rătăciţi, alţii de zavistie, care din lume între neamuri n-au lipsit niciodată, că eşti drept vlah, adică italian şi râmlean”, scrie Miron Costin în De neamul moldovenilor.

Această conştiinţă a originii romane avea să le lumineze mai bine rostul neamului lor ca unitate etnică deosebită, în mijlocul atâtor popoare de rasă diferită. Ea avea să deştepte în ei vocaţia istorică. întorcându-se în zorile tinereţii în patria lor, după ce-şi trăiseră anii copilăriei pe ţărmuri străine, ei se străduiesc să confrunte ştirile culese din istoriografia polonă cu amintirile boierilor bătrâni şi cu menţiunile din vechile cronici slavoneşti ale ţării, pentru ca să afle, cum spune cu atâta duioşie, în graiul lor bătrânesc, „cap şi începătură moşilor, de unde au izvorî t în această ţară”.