Tudosie Dubău

Viaţa lui ne este mai bine cunoscută. Schiţa biografică, întocmită acum 15 ani de regretatul C. Giurescu, trebuie completată prin materialul documentar publicat în anii din urmă.

Tudosie Dubău a fost unul din marii boieri latifundiari, care a avut în viaţa politică a Moldovei un rol proeminent, ajungând până la înalta sarcină, de caimacam, adică locţiitor de domn. Era fiul lui Vasile Dubău şi al Nastasiei,. fata lui Ieremia Murguleţ, dintr-o veche şi bogată familie. Tatăl, către amurgul vieţii, renunţase la bunurile sclipitoare ale lumii pământeşti şi îmbrăcase rasa de călugăr, pare-se în mănăstirea Dobrovăţul, căreia, în 1673, copiii îi închinau ca danie partea cuvenită lor din moşia Rădueştii, în judeţul Vaslui. Tudosie se născuse probabil pe la 1630. Pentru întâia dată îl întâlnim în acte-la 24 septemvrie 1638, când naşul, Toader Şoldan, dăruia finilor săi, „cuconilor lui Vasile Dubău”, partea lui de moşie din satul Vartici. Unde şi cum şi-a făcut

32a instrucţia nu ştim, dar, din numeroasele acte şi zapise scrise ordonat şi frumos de mâna lui, se pare că era un boier cărturar. A intrat în viaţa publică sub Ştefăniţă Lupu, fiul lui Vasile Lupu şi prietenul intim al lui Nicolae Milescu, când îl găsim îndeplinind dregătoria de pârcălab în ţinutul Cârligăturii. La 1670 semnează ca biv spătar pe un act, alături de Ştefan Petriceicu, viitorul domn, pe atunci vel pitar. în 1671, sub Duca-vodă, el ajunge logofăt al doilea, iar în 1673, sub Petriceicu-vodă, este înălţat în importanta dregătorie de mare vistiernic – am zice azi ministru de finanţe. Nu ştim însă sigur dacă, în lupta deschisă atunci între poloni şi turci în jurul Hotinului, Dubău, marele vistiernic, a fost alături de boieri şi de domnul care-l ridicase dintr-o dată la o treaptă aşa de înaltă pe scara dregătoriilor şi care trecuse pe faţă de partea polonilor. Fapt este că, dacă nu însoţeşte pe Petriceicu-vodă în exilul polon, în care plecase şi mitropolitul Dosoftei, totuşi, sub domnii următori, Dumitraşcu Cantacuzino şi Antonie Ruşeţ, el este ţinut fără nici o dregătorie, ceea ce înseamnă că era măcar bănuit, dacă nu compromis în trădarea lui Petriceicu faţă de turci. Probabil că această înlăturare de la curte 1-a îndemnat să se asocieze cu Buhuş hatmanul şi cu Miron Costin şi, după întoarcerea moldovenilor din campania în Polonia, sa se plângă vizirului împotriva domnului Antonie Ruşeţ. în urma acestor plângeri. Antonie Ruşeţ a fost mazilit la Chişinău şi dus în lanţuri la Constantinopol. Complotul pus la cale cu ştirea lui Duca-vodă, domnul Ţării Româneşti, se încheie cu strămutarea acestuia în Moldova.

Sub Duca-vodă, Dubău este mare spătar şi păstrează dregătoria doi ani. în primăvara anului 1679, atitudinea lui Duca-vodă se schimbă faţă de Dubău şi de ceilalţi boieri. în aceste timpuri, domnul izbutise să obţie hatma-nia Ucrainei, cucerită de curând de turci şi, în dorinţa de a o păstra, se apucase să-şi întemeieze acolo ferme cu gospodării înfloritoare, stupi de albine, velniţe de horilca (rachiu), de bere şi de mieduri. Năzuind să-şi refacă averea închisă în asemenea întreprinderi, a pus biruri grele pe ţară.

        „Strânsoare mare pentru bani făcea tuturor şi boierilor şi neguţătorilor şi a toată ţara, muncindu-i şi căznindu-i pre toţi în toate chipurile, pre unii cu închisori pedepsindu-i, pre alţii cu muncă şi bătăi cu buzduganul până la moarte ucigându-i. Nu cruţa nici boier, nici sărac, nici ţăran, nici femei.”

Boierii din divanul domnesc zăceau în temniţă luni de zile, legaţi în lanţuri şi bătuţi cu toiegile la tălpi; alţii erau legaţi de stâlp în pielea goală şi unşi cu miere de-i mâncau muştele şi albinele. Această urgie dezlănţuită asupra boierilor, ca şi asupra ţăranilor, 1-a atins şi pe Tudosie Dubău, care a fost închis de seimeni şi pus în fiare; însă, într-o noapte, el izbuteşte să fugă din Iaşi, împreună cu câţiva tovarăşi şi, deşi urmăriţi de gonaşi lipcani, reuşesc să treacă în Polonia. în pribegie Dubău stă până la 1683, când victoria lui Ioan Sobieski în lupta cu turcii, sub zidurile Vienei, dădu curaj lui Petriceicu să se reîntoarcă cu oaste polonă în Moldova. între boierii refugiaţi care veniră sub steagurile lui Petriceicu, a fost şi Dubău. Dar Dubău nu luă parte la expediţia moldovenească împotriva tătarilor din Bugeac şi de aceea nu-l urmă pe Petriceicu în noul său exil. El rămase în Moldova, şi domnul adus de turci, Dumitraşcu Cantacuzino, îl făcu mare logofăt în locul lui Miron Costin, care plecase cu Duca-vodă. Această însemnată dregătorie o îndeplineşte Dubău şi pe lângă Constantin Cantemir, chiar după întoarcerea lui Miron Costin în Moldova.

După moartea lui Constantin Cantemir, Dubău joacă un rol important sub Constantin Duca, destăinuindu-i intenţiile unui capigi-başa trimis să spioneze mişcările domnului şi care pretindea că are la sine şi un firman de mazilire. Turcul, cerând informaţii de la Dubău, acesta îl dădu de gol domnului. Măsurile stângace luate de domn şi de cumnatul său Nicolae Costin aduc înlocuirea lui Duca-vodă prin Antioh Cantemir.

Până la venirea în Iaşi a lui Antioh, Dubău este însărcinat cu căimăcămia, alături de Manolache Ruşeţ. Sub Antioh Cantemir nu mai ocupă nici o dregă-torie. Poate că s-a retras singur. între 1698 şi 1700 a murit.

Neculce, care 1-a cunoscut de aproape, fiind coleg de divan cu el, ne spune că „fiind om de treabă, era dvoreală după vel logofăt”, ceea ce indică o minte aşezată şi cu tact.

Care este partea de contribuţie a lui Dubău în cronicile moldovene?

În compilaţia atribuită de Kogălniceanu lui Nicolae Costin, izvodul lui Tudosie logofătul mai este citat, după cum observă regretatul Giurescu, în afară de titlu, şi în cursul povestirii, la domnia lui Constantin Cantemir: „Scrie la izvodul lui Tudosie Dubău, ce-au fost vel logofăt la Cantemir Vodă, cum până la al patrulea an al domniei lui Cantemir Vodă. cu multă nevoinţă au silit Şerban Vodă de i-au scos domnia”.

Izvodul lui Tudosie Dubău mai este citat şi în alte letopiseţe, şi anume: într-o copie a compilaţiei lui Simion Dascălul, făcută de un copist interpolator. Amplificând compilaţia lui Simion Dascălul, copistul adaogă într-un loc: „Fără cât numai ce însemnează la un letopiseţ ce este izvodit de Dubău logofătul.”; într-altul: „însă la un letopiseţ al lui Dubău logofătul însemnează”

Din locurile unde este menţionat (domnia lui Iuga-vodă şi a lui Alexandru cel Bun) se vede că letopiseţul lui Dubău cuprindea istoria Moldovei de la descălecat până la sfârşitul veacului al XVII-lea. Acest izvod al lui Dubău ni s-a păstrat, şi el a fost descoperit prin cercetările minuţioase ale regretatului Giurescu, în două manuscrise din Biblioteca Academiei Române: unul (nr. 169) scris în Moldova la începutul secolului al XVIII-lea de un necunoscut; altul (nr. 2506) copiat în Ţara Românească de Radu Popescu, logofătul de divan sub Nicolae Mavrocordat. Ambele manuscrise, după o predoslovie, parte rimată, parte în proză, cuprind compilaţia lui Simion Dascălul într-o versiune interpolată, letopiseţul lui Miron Costin (1595-l661) şi o cronică sumară a domnilor de la Istratie Dabija până la Constantin Cantemir.

În Predoslovia către toţi cititorii cei români, în care autorul, după câteva rânduri de slavă, încearcă să facă apologia Moldovei, „ţară mult desfătată” şi primitoare de străini, se găsesc şi următoarele rânduri revelatoare:

Că al tău sunt, Doamne, cu totul Theodosie Dubău logofătul, Din pământul din Moldova Precum arată slova; Ţara cea mult desfătată Cumu-i de toţi lăudată Cheia ţărilor se zice.

Aceste versuri fiu se potrivesc însă – cum a arătat regretatul C. Giurescucu un pasaj din predoslovie, în care, pe lângă unele lucruri comune, spuse într-o formă confuză, se găseşte şi următoarea informaţie preţioasă: „într-acest chip şi noi cu vrerea lui Dumnezeu şi cu îndemnarea dumisale cinstit şi al nostru de mult bine făcătoriu, dumnealui Theodosie Dubăut ce-au fost logofăt mare, şi aducând aminte de toate câte mai sus scrisem, ne-am apucat să scriem letopiseţul ţării moldoveneşti, întru carele sunt scrise vieţile domnilor ţării Moldovei. Şi izvodul am luat de pre un letopiseţ a lui Simion Dascălul, carele şi Simion l-au izvodit de pre un izvod al lui Ureche vornicul, ce şi Ureche l-au scos de pre cronicariul leşesc şi unguresc, potrivind alăturea şi cu acest scurt moldovenesc, şi aşea den toate au scos ş-au ales, arătând în carele cât scrie, au pre larg, au mai pre scurt.”

Rezultă dar, din aceste rânduri, că Dubău nu este autorul, ci numai cel care a îndemnat să se facă letopiseţul. Dealtfel şi forma cu totul schematică şi searbădă pe care o are cronica nu cadrează nici cu trăsătura personalităţii sale, pe care ne-o dezvăluie Neculce, şi nici cu strălucita lui carieră politică. Este o înşirare seacă a domnilor, fără viaţă, fără coloare; unii abia sunt amintiţi cu anii de domnie şi o scurtă apreciere. Ceva mai mult se opreşte asupra lui Duca, unde se povesteşte asediul Vienei şi prinderea domnului la Domneşti, precum şi asupra lui Constantin Cantemir, asupra vrajbei lui cu Şerban-vodă din cauza Cupăreştilor şi asupra ocupării cetăţilor moldoveneşti de garnizoane polone.

Textul acesta, păstrat în cele două manuscrise din Biblioteca Academiei Române, prezintă, într-adevăr, unele pasaje identice cu părţile corespunzătoare din compilaţia atribuită de Kogălniceanu lui Nicolae Costin. în genere însă, compilaţia înfăţişează o redacţie mai dezvoltată. Cine este însă prelucrătorul nu putem şti, în actualul stadiu al cercetărilor.

Cronica aceasta anonimă a fost absorbită în cronica lui Neculce,”dar câtă deosebire între izvodul searbăd şi între cronica, plină de viaţă şi de coloare a timpului, a lui Neculce!