Un cărturar moldovean mitropolit al Kievului: Petru Movilă

Istoria culturii româneşti din epoca lui Matei Basarab şi Vasile Lupu nu ar putea fi înţeleasă dacă nu ne-am opri aci şi asupra unui mare cărturar, vlăstar de domni moldoveni şi munteni – căci tatăl său a domnit şi în Muntenia – care a râvnit şi el să fie domn, dar care, după ce a văzut închise drumurile intrării în ţara sa, a rămas între străini şi a ajuns mitropolit al Kievului. Petru Movilă, rupt dintre ai noştri, a devenit una din figurile proeminente în istoria culturii ucrainene din secolul al XVII-lea. învăţatul rus Venelin spunea: „Se pune întrebarea care din cei doi bărbaţi cu numele de Petru este reformatorul îndrăzneţ al imperiului rusesc şi căruia prin urmare i se cuvine titlul istoric de mare: Petru I, împăratul Rusiei, sau Petru Movilă?”

Petru Movilă a fost fiul lui Simeon Movilă, fratele lui Ieremia şi rivalul lui Mihai Viteazul. Tragediile familiei sale l-au împins mai mult spre studii şi meditaţie. în 1627, când visurile lui de a recuceri, cu ajutorul polonilor, tronul ocupat pe rând de unchiul său, de tatăl, de verii şi de fraţii săi sunt spulberate, după îndemnul mitropolitului Kievului, Iov Boreţki, la mănăstirea căruia îşi petrecea adesea verile, Petru Movilă renunţă la purpura domnească şi îmbracă rasa de monah în mănăstirea Pecerska din Kiev. Aci ajunge repede arhimandrit, pentru ca, şase ani mai târziu, după moartea lui Iov Boreţki, să fie mitropolit. Pe atunci Ucraina se afla sub stăpânire polonă şi pentru biserica ortodoxă ruteană, ameninţată în existenţa ei de biserica catolică a Poloniei, la care se adăoga şi curentul uniaţilor (care primiseră unirea cu Roma recunoscând pe papă, dar păstrau serviciul divin în limba slavă), urcarea lui P. Movilă pe scaunul mitropolitan a fost o adevărată mântuire.

Prin cultura, prin tradiţiile familiare, prin legăturile lui de rudenie şi prietenie cu nobilimea polonă, el izbuti să dobândească în jurul scaunului său mitropolitan un prestigiu într-adevăr princiar.

Încă de pe când era arhimandrit în lavra din Pecerska, Petru Movilă înfiinţa acolo o tipografie, care, împreună cu cea din Lwow, a desfăşurat o activitate din cele mai rodnice pentru biserica ortodoxă a ruşilor. Din aceste tipografii au ieşit o serie de tipărituri care au fost aduse în Ţara Românească de meşterii trimişi de Petru Movilă lui Matei Basarab şi care au servit mai târziu de model tipăriturilor muntene.

Paralel cu tipografia, el a întemeiat în mănăstirea Bratcă —; Frăţia – o şcoală vestită, o adevărată academie teologică, din care avea să pornească îea în curând un curent nou de primenire în cultura rusească. In atmosfera întunecată şi greoaie de ignoranţă în care lâncezea clerul ortodox rutean, Petru Movilă se străduieşte să introducă cele dintâi raze de lumină ale culturii latine occidentale. El îşi dădea bine seama că biserica ortodoxă ruteană, rămasă în urmă sub raportul culturii, nu putea rezista atacurilor îndreptate din lagărul iezuiţilor şi uniaţilor poloni decât premenindu-se şi întărindu-se cu toată armatura culturii moderne a timpului său. Ştiinţa timpului – zicea Petru Movilăeste pentru biserica ortodoxă întocmai ca oglinzile lui Arhimede, care, con-centrând razele solare asupra corăbiilor duşmane care se apropiau de ţărmurile Siracuzei, le ardeau.

Cultura timpului însă nu putea fi căutată nici în cultura slavonă şi nici în cea bizantină, care la începutul timpurilor moderne se stinseseră. Numai cultura latină a Occidentului, premenită prin Renaştere, putea săvârşi minunea de a regenera viaţa intelectuală a clerului ortodox şi de a-i împrumuta armele cu care să poată rezista atacurilor îndreptate din taberele vrăjmaşe. De aceea, în programul de studii al academiei teologice, P. Movilă introdusese pe primul plan: latina, cu studiul retoricei, dialecticei, poeziei şi filosofiei.

Dar cu toată viaţa lui de muncă aprigă închinată operei de ridicare a bisericii rutene, totuşi mitropolitul Petru Movilă n-a rupt cu totul legăturile cu patria mumă. în primele cărţi ieşite din tipografia lui, Pecerska, pe când era numai arhimandrit, el semnează „fiul domnului Moldovei” şi adaogă stema celor două principate româneşti. Dacă mai târziu renunţă la aceste tradiţii ale familiei şi la aceste reminiscenţe ale patriei sale, o face desigur pentru a se confunda în spiritul de umilinţă al vieţii călugăreşti, a acelor aprigi muncitori anonimi, dispreţuitori de tot ceea ce era mărire pământească, care semnau munca lor: „păcătosul robul lui Dumnezeu”. Totuşi niciodată nu şi-a ascuns originea lui românească. Elevii săi din academia teologică i-au închinat un volum de versuri omagiale, şi, făcând aluzie la originea lui românească, îi plăs-muiesc o genealogie care-l face să se scoboare din eroul roman Mucius Scaevola. în scrisorile lui pastorale, face în multe rânduri aluzie la strămoşii lui români. „Am cheltuit – spune el într-un rând ortodocşilor din Minsk – avuţiile strămoşilor mei domni ai Moldovei pentru nevoile bisericii.” Iar unul din adversarii săi îl acuză că era înconjurat numai de servitori moldoveni. Nostalgia după ţara şi neamul său se vede continuu în cursul vieţii lui. în 1637 cumpăra o Evanghelie cu miniaturi scrisă pe vremea lui Ştefan cel Mare, pe care o dăruia marei lavre Pecerska: să fie acolo „pe veci neclintită la hramul Prea Curatei Născătoarei de Dumnezeu mănăstirii Pecerska, unde va fi îngropat trupul meu”. în alt rând, înălţând în Ucraina poloneză, la Golosvienski, a biserică, îi pune ca hram pe Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava, patronul Moldovei sale. în 1645 a venit la Iaşi să celebreze căsătoria fiicei lui Vasile Lupu, Măria, cu principele lituan Ianusz Radziwill. Astfel stând lucrurile, cine ştie dacă, în afară de motive de tactică, alegerea Iaşilor ca locul cel mai nimerit pentru marele sinod al ortodocşilor în care avea să se discute ideile normative ale ortodoxiei, faţă de Catehismul atribuit lui Chirii Lucaris, nu va fi fost determinată şi de amintirile copilăriei care-l legau de oraşul în care domniseră ai lui?

Ortodoxia trăia atunci o mare dramă. în jurul scaunului patriarhal din Constantinopol se dădeau lupte aprige în care patimile pământeşti se amestecau cu lucrurile divine.

În martie 1633 apăruse la Geneva, în limba latină, o confesiune de credinţă ortodoxă, datată din Constantinopol, martie 1629, şi în care se făceau câteva concesii punctului de vedere al confesiunii calvine. Opera a fost atribuită patriarhului Chirii Lucaris, care se afla în legătură cu cercurile reformate din mediul cosmopolit al Constantinopolului: consulul olandez Corneliu Haga, predicatorul ambasadei olandeze, un fost profesor calvinist la Geneva şi ambasadorul Angliei. Duşmanii patriarhului, în frunte cu Chirii Contaris din Veria şi Atanasie Pattelaros, ridică lumea împotriva lui Lucaris, acuzându-l de erezie. Ambasadorul Franţei susţine curentul de agitaţie împotriva patriarhului care se sprijinea pe cercurile reformate. Lupta dezlănţuită este înverşunată. Chirii Lucaris este de cinci ori depus de turci şi tot de atâtea ori readus în scaunul patriarhal prin sprijinul prietenilor săi, până când în cele din urmă turcii, îndâr-jiţi, îl ucid. Moartea tragică a lui Chirii Lucaris nu poate pune capăt agitaţiei. Succesorul lui, Chirii Contaris din Veria, are aceeaşi soartă. Două sinoade care au loc la Constantinopol, unul în 1638 şi altul în 1642, şi în care s-a anatemizat confesiunea lui Chirii Lucaris, n-au izbutit să aducă lumii ortodoxe pacea de care avea nevoie. Pace cu atât mai necesară, cu cât în centrul şi răsăritul Europei – în Ardeal, în Polonia şi în Ucraina – ortodoxia pierduse continuu terenul dinaintea catolicismului, care găsise formula unirii cu Roma, dinaintea curentelor de reformă.

Mărturisirea ortodoxă şi sinodul de la Iaşi. La această grea răspântie din viaţa bisericii ortodoxe apare mitropolitul Petru Movilă. Cele două sinoade constantinopolitane făcuseră o operă negativă: anatemizaseră confesiunea atribuită lui Chirii Lucaris. Lipsea pentru întreaga ortodoxie însă o operă pozitivă de costrucţie normativă. Această sarcină şi-a luat-o Petru Movilă. După ce a lucrat mai mulţi ani la Mărturisirea de credinţă ortodoxă, a convocat un sinod la Kiev în 1640, în care s-a discutat şi admis opera. Trebuia însă ca Mărturisirea să fie întărită într-un sinod ecumenic. Dar Constantinopolul, în care erau încă vii luptele dintre partizanii şi adversarii lui Chirii Lucaris, nu era prielnic pentru dezbateri. Fu ales Iaşii, al cărui domnitor plătea pe atunci datoriile patriarhiilor. Mitropolitul Kievului nu veni însă în perosană, ci trimise o delegaţie de trei teologi, în frunte cu Isaia Trofimovici, doctor în teologie şi egumenul mănastrii Nikolska. Patriarhul a fost reprezentat şi el prin doi delegaţi: fostul mitropolit de Nicea, Porfirie, şi marele predicator al patriarhiei, Meletie Syrigos. Muntenii s-au abţinut din pricina vrajbei iscate între Vasile Lupu şi Matei Basarab. Moldovenii au fost reprezentaţi prin mitropolitul Varlaam, prin episcopii de Roman, Rădăuţi şi Huşi, prin egumenul mănăstirii Trei Sfetitele, unde s-au ţinut şedinţele sinodului. Sinodul a început la sfâşitul lui august 1642 şi a durat trei luni. Şedinţele au fost secrete şi prezidate de Vasile Lupu, pe care patriarhul Constantinopolului, Parthenie, îl numeşte „promahos”-prim luptător-şi „distrugătorul curagios al ereziei”. De la început însă se ivesc neînţelegeri. Grecii voiau ca sinodul ieşean să-şi însuşească hotărârile sinoadelor din Constantinopol împotriva lui Chirii Lucaris şi în special să se adopte opera întocmită de Meletie Sirigul. Ruşii se opuneau la condamnarea lui Chirii Lucaris. 1

Ei cereau să se discute în sinod numai Mărturisirea de credinţă a lui Petru Movilă, ceea ce, în cele din urmă, grecii au trebuit să primească în urma intervenţiei lui Vasile Lupu şi a clerului moldovean, care se străduiau să împace cele două tabere. După îndelungate dezbateri, Mărturisirea lui Petru Movilă a fost primită, cu suprimări şi corectări făcute de Meletie Syrigos. Opera – împărţită în trei părţi: 1. credinţa, tratată pe baza simbolului Niceo-Constan-tinopolitan; 2. speranţa, lămurind rugăciunea dominicală şi cele zece fericiri şi 3: mila, cuprinzând învăţăturile ortodoxe despre păcat, despre decalog, despre invocarea sfinţilor şi cultul icoanelor şi al moaştelor – a fost apoi aprobată de patriarhul din Constantinopol ca operă normativă pentru întreaga biserică ortodoxă. Ea a fost tradusă în ruseşte la Kiev în 1645. în 1662, opera a fost tipărită în limba greacă şi latină la Amsterdam, cu cheltuiala lui Panaiot Nicusi. în 1691, opera, tradusă în româneşte de fraţii Greceanu, cu ajutorul stolnicului Constantin Cantacuzino, s-a tipărit de episcopul Mitrofan în tipografia episcopiei din Buzău. Opt ani mai târziu, din porunca domnului Constantin Brâncoveanu, ieromonahul Antim Ivireanu scoate o nouă ediţie a textului grecesc, în mănăstirea de pe insula lacului Snagov, din preajma Bucureştilor. Cu deosebire la noi opera lui Petru Movilă s-a bucurat de o întinsă răspândire şi s-a retipărit şi retradus în nenumărate ediţii, până în vremurile noastre, căci avem ediţii tipărite la mănăstirea Neamţu în 1844, de Scriban, şi în 1864; la Sibiu, 1855; la Iaşi, 1874; Bucureşti, 1745, 1827, 1853; o penultimă ediţie a apărut în 1899 sub auspiciile sfântului sinod; ultima la Sibiu în 1914.

Marele sprijin pe care Petru Movilă 1-a adus culturii româneşti a fost însă trimiterea de material tipografic şi de meşteri şi cărturari pentru înfiinţarea tiparniţelor şi a Academiei teologice de la Iaşi.