De la origini până la epoca lui Matei Basarab şi Vasile Lupu

LA RĂSPÂNTIA A DOUĂ LUMI: OCCIDENTUL LATIN ŞI ORIENTUL BIZANTINO-SLAV

LITERATURILE ROMANICE PÂNĂ ÎN VEACUL AL XIII-LEA

Poporul românesc, plămădit din romanizarea triburilor trace, s-a format în primele veacuri ale erei creştine, de ambele ţărmuri ale Dunării, între Balcani şi Carpaţii nordici, între Tisa şi Nistru, în strânsă legătură teritorială cu lumea romană din apus. Era astfel ca o prelungire a latinităţii până la pragul Europei orientale. Invaziile popoarelor nomade din stepele Asiei şi ale răsăritului european către cele două centre de civilizaţie din epoca de agonie a lumii antice, Roma şi Bizanţul, au prefăcut în ruine şi cenuşă aşezările romane şi au dezorganizat viaţa de cultură în Dacia şi Moesia, dar n-au putut distruge structura etnică a noii naţionalităţi în devenire. Revărsarea slavilor peste ţinuturile dunărene şi contopirea lor în masa romanică din nordul Dunării a desăvârşit, după strămutarea lor în sud, procesul de formaţie al poporului românesc. Dar strămutarea slavilor – şi mai târziu a bulgarilor – în dreapta Dunării, cucerirea ţinuturilor romanice din nordul Peninsulei Balcanice şi întemeierea statelor slave sud-dunărene a sfărâmat, în acelaşi timp, unitatea geografică a poporului românesc, despărţindu-l în două grupe mari: dacoromânii în nordul Dunării, macedoromânii în regiunea Pindului. De altă parte, întinderea croaţilor peste cuprinsurile romanice ale Dalmaţiei a rupt legăturile romanităţii orientale cu latinitatea occidentală. Mai târziu aşezarea ungurilor în Panonia – pe urmele mai vechi ale hunilor şi avarilor – a ridicat un alt stăvilar către apus şi a încheiat izolarea noastră de lumea romană.

Astfel, din secolul al Vll-lea până la mijlocul secolului al IX-lea, când bulgarii intră în zona religioasă a Bizanţului ortodox, şi chiar până în secolul al Xl-lea, când ungurii sunt cuprinşi în sfera catolicismului latin, poporul românesc, deşi creştinat din epoca romană, trăieşte înconjurat de popoare păgâne. Nici după secolul al Xl-lea nu se înseninează zările la Dunăre pentru o temeinică aşezare românească. Expansiunea ungurilor în Ardeal şi valurile ultimelor invazii barbare ale pecenegilor, cumanilor şi tătarilor au împiedicat înfiriparea organizaţiilor politice româneşti. Abia în veacul al XlII-lea apar în lumina istoriei primele înjghebări de state româneşti. Dar la această dată noi ne găseam cuprinşi între două lumi, între două tipuri de cultură diferită: de o parte lumea Occidentului catolic de cultură latină, în care intraseră şi vecinii noştri unguri şi poloni, de altă parte lumea Răsăritului ortodox de cultură bizantină, care se întinsese până la Dunăre. Pentru a ne da seama mai bine şi de împrejurările istorice în care poporul românesc, cu toată factura lui romanică, s-a alipit la zona de cultură bizantino-slavă, în timp ce vecinii noştri de rasă finică ori slavă – ungurii şi polonii – au intrat în sfera culturii romane, şi de caracterele distinctive ale culturii vechi româneşti, să vedem ce era la epoca întemeierii principatelor noastre cultura romanică din apus ajunsă până la hotarele noastre şi ce era cultura bizantino-slavă din sudul dunărean.

La data când, în cuprinsurile muntoase ale Maramureşului, un preot sau călugăr român, cucerit de ideile noi ale Reformei, transpunea în limba neamului său învăţăturile Sfintelor Scripturi, Europa occidentală se afla pe pragul unei noi epoci literare: Renaşterea. Dar această nouă fază în cultura popoarelor occidentale fusese pregătită îndelung printr-o viaţă literară de mai multe secole.

Întâia, în timp, şi cea mai însemnată prin valoarea ei intrinsecă şi prin influenţa ei asupra celorlalte literaturi romanice este literatura franceză.

Această timpurie şi bogată dezvoltare a literaturii franceze este rezultanta a doi factori puternici, care au mişcat adânc în evul mediu sufletul maselor populare.

Primul este sentimentul religios. în evul mediu, sentimentul acesta era o puternică realitate; mănăstirile erau pline de călugări pioşi, iar drumurile care duceau către centrele în care se găseau sanctuarele ridicate în cinstea sfinţilor erau împânzite de convoiuri nesfârşite de pelerini. în acest mediu de adânc misticism au început să se ridice, prin munca închinată Domnului a unor generaţii întregi de artişti anonimi, acele minunate catedrale gotice, şi tot pe atunci clericii au versificat în limba naţională, pentru „la sainte plebe de Dieu”, miraculoasele legende hagiografice, păstrate până atunci în limba latină.

Al doilea factor care a grăbit apariţia literaturii franceze este instinctul naţional. Puternica personalitate a lui Carol cel Mare, care a extins hotarele imperiului său peste Germania, peste Italia şi peste o parte din Spania, a trezit în sufletul popular virtuţile războinice şi dragostea pentru „la dulce France”. Figura şi vitejia lui Carol cel Mare au rămas în amintirea poporului, crescând necontenit în proporţii legendare.

Din îmbinarea acestor două sentimente avea să crească cea mai frumoasă şi mai bogată producţie epică a evului mediu occidental.

În secolul al Xl-lea, când Franţa, ajunsă într-o epocă de prosperitate economică şi de înflorire culturală, îşi întinsese dominaţia în Anglia, în sudul Italiei, în Ierusalim şi ajunsese să impună o dinastie franceză în Portugalia, sufletul popular francez nu se mai putea mulţumi numai cu vieţi de sfinţi, ci simţea nevoia unor noi orizonturi literare.

Spre a satisface aceste noi cerinţe sufleteşti ale societăţii, jongleurii, care trăiau pe atunci în tovărăşia acrobaţilor şi a muzicanţilor şi care desfătau mulţimea în castele, în pieţele publice, în popasurile de la mănăstirile jalonate de-a lungul drumurilor de pelerini, au început să evoce în acordurile viorilor vitejia vremurilor apuse, în aşa-numitele chansons de geste. Eroii centrali ai acestor poeme sunt Carol cel Mare şi nepotul său Roland le Preux.

Aceştia, idealizaţi de mai multe generaţii de clerici, deveniseră prototipul eroismului francez pus în serviciul luptei pentru creştinătate, împotriva păgânismului ameninţător: gesta Dei per Francos. Sâmburele acestor poeme se dezvoltă în imaginaţia jongleurilor şi dă naştere unei bogate eflorescente epice, care a durat în Franţa mai multe veacuri: Baronii lui Carol cel Mare, ctitori de mănăstiri, unde-şi aveau morminte măreţe ce deşteptau curiozitatea credulă a maselor populare, sunt prinşi şi ei în jocul fanteziei creatoare a truverilor. Astfel se formează, în jurul mănăstirilor şi bisericilor de la răspân-tiile marilor drumuri de pelerini, cicluri întregi de poeme care cântă vitejiile baronilor lui Carol cel Mare în luptele cu sarazinii şi nobila ambiţie a urmaşilor lor de a-şi câştiga şi ei un loc de cinste în istoria legendară a Franţei.

Cu timpul însă prefacerile aduse în structura societăţii prin instituirea cavalerismului şi prin frământările cruciatelor, au modificat şi sufletul claselor conducătoare şi au impus un nou ideal de artă.

Mila pentru cei năpăstuiţi, respectul şi cultul femeii, pe care cavalerismul le pusese pe primul plan al preocupărilor sale, adusese o îndulcire a raporturilor sociale şi mai multă delicateţe şi rafinare în sentimente. De altă parte, povestirile miraculoase şi descrierile despre frumuseţea feerică a Orientului îndepărtat, puse în circulaţie de cruciaţi şi de pelerini, aţâţaseră curiozitatea, încălziseră imaginaţia, deşteptaseră gustul pentru aventuri şi miraculos, în sfârşit, un curent de înviorare a studiilor clasice, pornit din şcolile clericale ale Franţei – cu deosebire din Orleans – îndrepta atenţia către lirica lui Horaţiu, către Ars Amandi şi Metamorfozele lui Ovidiu, către Aeneida lui Virgiliu şi Thebaida lui Statiu. Şi atunci, din rândurile tineretului ieşit din aceste şcoli şi care nu-şi mai găsea loc în cler, fiindcă era o adevărată pletoră, s-a recrutat o nouă generaţie de truveri. Aceştia s-au străduit să transpună în literatură năzuinţele către o nouă viaţă literară a lumii elegante din castelele feudale: idealul cavalerismului.

Astfel şi-a luat naştere un alt ciclu de poeme, cunoscute sub numele de ronians courtois, cu subiecte din lumea antică, din Orientul fantastic sau din ţara legendară a Bretaniei, ca bunăoară: regele Artur şi cavalerii mesei rotunde, Les Chevaliers de la Table ronde, sau Parceval, cu atmosfera de mister şi misticism a sfântului Graal. Tema acestor romane era, în genere, o acţiune de vitejie cavalerească, scăldată în lumina feeriei şi îmbinată cu o dragoste sinceră, curată, plină de loialitate şi curtoazie, potrivit cu gustul timpurilor nouă.

În contrast cu această literatură, care exalta sentimentul de vitejie cavalerească şi cultul pentru femeie, evul mediu francez a mai cunoscut şi un alt gen de poeme versificate, care înfăţişau farse picante, menite să scoată în lumină aspectele ridicole ale unor situaţii sau tipuri reprezentative din societatea timpului, cu deosebire însă viclenia femeilor necredincioase. Sunt aşa-numitele fableux sau fabliaux.

O întreagă galerie de tipuri luate din toate clasele sociale ale Franţei medievale – cavaleri, ţărani, burghezi, călugări, clerici – sunt expuse cu o jovialitate robustă, cu o maliţiozitate fină şi cu un rar simţ al efectelor comice.

Poezia lirică este mai slab reprezentată în Franţa medievală. „Les Fran-ţais n'ont pas la tete lyrique”, spunea Lanson. Această poezie a ajuns totuşi la frumoase realizări în sud, în Provence, de unde a radiat apoi în toate ţările romanice ale Occidentului.

În mijlocul haosului produs de societatea feudală, cavalerismul crease, cu deosebire în sudul Franţei, o societate aristocratică, rafinată, iubitoare de viaţă frumoasă, de serbări fastuoase şi de petreceri intelectuale, în care femeia ocupa primul plan al interesului. Acest cult pentru femeie al societăţii cavalereşti din Provence îşi găseşte expresiunea sa cea mai aleasă în domeniul poeziei lirice pe care autorii înşişi, trubaduri – trohadori, cum se numeau în provensală, sau joglarii – le cântau în sălile somptuoaselor castele, întovărăşiţi de instrumente muzicale. Tema acestor cântece este dragostea curată concepută ca un omagiu pe care îndrăgostitul îl'ânchină adoratei, asemănător cu acela pe care cavalerul îl datora seniorului său.

Din Provence, poezia lirica s-a răsfirat în toate ţările învecinate. Prin căsătoria Eleonorei de Aquitania cu Ludovic al VH-lea şi prin numeroasele relaţii care uneau sudul de nordul Franţei, în timpul cruciadelor, lirica provensală a trecut în nordul Franţei, unde a dobândit o notă realistă cu Rutbeuf şi mai ales cu Villon, acea bizară figură din a cărei viaţă de cabareturi şi de temniţă, în aşteptarea spânzurătorii, a ţâşnit poezia cea mai mişcătoare prin sinceritatea şi duioşia ei.

Din Franţa, imbolduri şi modele pentru literatura în limba naţională s-au răspândit în toate celelalte ţări romanice.

În Spania, ca în toate provinciile romanizate, s-a întrebuinţat limba latină până târziu în plinul ev mediu. Deşi elementele din noua limbă plămădită din fuziunea latinei cu idiomele iberice şi germanice se furişează încă din veacul al Vl-lea în gramatici latine, în compilaţiuni juridice, în cartulare şi titluri de proprietăţi ale mănăstirilor şi ale vechilor familii feudale, totuşi limba spaniolă nu începe să fie scrisă în literatură decât abia în veacul al VH-lea, sub influenţa epicei franceze. Vechile poeme epice ale Franţei au fost aduse în Spania prin jongleurii ce însoţeau convoiurile de pelerini francezi care veneau în fiecare an să se închine la mormântul sfântului Iacob din Com-postella, prin numeroasele mănăstiri întemeiate de călugării benedictini în regatele creştine ale Spaniei şi prin seniorii francezi atraşi de cruciatele deschise împotriva musulmanilor. Sub aceste influenţe au început şi în Spania cântăreţii populari – juglares – să recite şi ei, în sunetul instrumentelor muzicale, isprăvile războinice ale regilor spanioli în lupta contra maurilor, sau fapte de senzaţie care au zguduit imaginaţia maselor populare, ca de pildă povestea celor şapte copii ai lui Lara – o vendetă de familie din vechea Castilie. O mare parte din această materie epică a pierit din amintirea poporului. Totuşi din această producţie populară a răzbătut până la noi în întregime Poema sau Cântar del Cid, al cărui erou principal, Rodrigo Diaz de Bivar – zis El Cid Campeador – este învingătorul maurilor şi cuceritorul Valenciei, precum şi poema înrudită El Rodrigo, care povesteşte vitejiile din tinereţe ale Cidului, căsătoria lui cu Ximena —- tema dramatizată mai târziu în literatura spaniolă de Guilen de Castro şi reluată în literatura franceză de Corneille.

Răsunetul mare pe care l-au avut în societatea spaniolă aceste „can-tares de gesta” ale juglarilor a aţâţat ambiţia clericilor, care au fost iniţiatorii unui nou gen de poeme, cunoscute în istoria literaturii spaniole sub numele de „meşter de clerecia”-opera clericilor. Aceste nouă producţii epice, care se disting prin elemente mistice şi romaneşti, printr-o compoziţie mai savantă şi printr-un stil mai personal, se inspiră din izvoare variate, ca de exemplu din virtuţile ascetice – învăluite în aureola miracolelor – ale legendelor hagiografice, sau din vechiul fond al tradiţiilor naţionale şi creştine, exaltând patriotismul castilian, ca, de pildă, poema Femăn Gonzdles, scrisă la 1236. în sfâr-şit, alte poeme clericale ne transpun pe tărâmul fabulos al antichităţii, ca poema lui Alexandru cel Mare, inspirată din izvoarele latine şi franceze, sau Libro de Apolonio, al cărui miez este luat din romanul grecesc al prinţului sirian Apollonius de Tyr, cel ce îşi pierde şi, în cele din urmă, regăseşte soţia şi fiica.

Paralel cu influenţa literaturii franceze, care venea din nord, o altă influenţă de un caracter cu totul deosebit s-a exercitat asupra literaturii spaniole din sud. Era influenţa arabă. Arabii cuceriseră Spania, care se afla sub stăpânirea regilor vizigoţi, trecuţi la creştinism în anul 711, şi întemeiaseră acolo califatul de Cordoba. Ei aduseseră în Europa strălucitoarea civilizaţie arabă: împânziseră pământul Spaniei cu canale de irigaţie, aduseseră şi sădiseră pomi roditori din ţările calde ale Asiei, ridicaseră moschei şi palate măreţe, clădite în stilul lor propriu şi înfiinţaseră şcoli înfloritoare în Cordoba şi Toledo, în care se studiau, pe lângă Coran, medicina, ştiinţele, filosofia şi poezia. Cu toată diferenţa de rasă şi religie, totuşi prin mijlocirea mozara-bilor – creştinii care primiseră de bunăvoie stăpânirea arabă – a maurilor rămaşi în provinciile recucerite de spanioli şi a evreilor, intermediari între creştini şi musulmani, limba, arta şi literatura spaniolă au suferit o puternică influenţă arabă. Din această epocă, limba spaniolă păstrează până astăzi o mulţime de cuvinte maure; monumentele spaniole, numite „mozarabe” şi „mudejare”, se resimt de influenţa stilului arab în construcţia lor, în bogăţia şi fineţea ornamentaţiei, iar literatura s-a îmbogăţit cu o sumedenie de parabole, de poveşti şi de proverbe orientale.

Această literatură cu caracter didactic şi romantic, tradusă în limba latină şi spaniolă de către evreii convertiţi la creştinism, a trecut şi în celelalte literaturi ale Europei occidentale. Ea a avut o influenţă puternică asupra literaturii spaniole din vremea regelui Alfons al X-lea, regele înţelept, care a dat un puternic imbold culturii, luând el însuşi parte activă la promovarea ei.

Literatura franceză a trecut de timpuriu şi graniţele Alpilor. Trubadurii şi truverii duceau o viaţă de vagabondaj, trecând dintr-o curte seniorială într-alta, dintr-un oraş într-altul, oprindu-se mai îndelung acolo unde erau primiţi cu mai multă căldură şi generozitate. Ei însoţeau convoiurile de credincioşi pe drumurile lor de pelerinaj către Spania şi Roma şi, în locurile unde mulţimile poposeau ca să se odihnească, le desfătau recitind, în sunetele vioarelor, poemele epice. Italienii, care trăiau pe atunci încă sub stăpânirea literaturii latine medievale, încep să prindă şi ei gust pentru astfel de distracţii şi încă din secolul al Xll-lea se citează comune care plăteau truveri francezi pentru a desfăta poporul în pieţele publice cu cântecele lor. Epica franceză se răspândeşte în felul acesta în nordul Italiei şi ea pune atâta stăpânire pe spirite, încât se ivesc poeţi italieni care, utilizând materialul epic francez, încep să traducă, să prelucreze şi compună poeme, într-o limbă pe jumătate italiană, pe jumătate franceză-aşa-numitele texte franco-veneţiene. Dealtfel clasele superioare citeau roamanele franceze cavalereşti şi în original şi unii scriitori, ca bunăoară profesorul lui Dante, Brunetto Latini, au scris opere în limba franceză, pe care o considerau superioară limbii italiene.

Dar, pe când nordul Italiei stătea sub influenţa epicei franceze, sudul primea impulsiunile şi înrâuririle liricii provensale. Truverii provensali găsiseră o primire generoasă în regatul pitoresc al Siciliei, la curtea strălucitoare din Palermo a lui Frederic al II-lea. Acesta, crescut de papă, era un adevărat poliglot, care se complăcea nu numai în discuţiuni ştiinţifice cu oameni învăţaţi, pe care-i căuta, dar gusta din plin şi fastul sărbătorilor de curte: luptele de tournoi, farmecul poetic al cantilenelor, cântate de trovatorii provensali cu care el însuşi se lua la întrecere; şi nu numai el, ci şi socrul său şi copiii săi. în acest mediu aşa de prielnic, sub influenţa liricii provensale, înfloreşte prima şcoală poetică în literatura italiană, cunoscută sub numele de şcoala siciliana.

Prin numeroasele legături politice şi comerciale care uneau Sicilia cu restul peninsulei, şcoala siciliana se ramifică şi în celelalte curţi cavalereşti şi episcopale din Italia nordică, cu deosebire în Bologna, unde Guido Guini-zelli transformă concepţia poetică a dragostei, şi apoi în Florenţa, unde, cu Guido Cavalcanti, ajunge la deplină înflorire „ii dolce stil nuovo”. Este conceptul dragostei idealizat printr-un fior de misticism, în care icoana femeii adorate apare învăluită ca într-un nimb divin, asemenea Sfintei Fecioare şi îngerilor. Această dragoste adâncă şi curată, neîntinată prin nici un gând pământesc, şi care nu poate încolţi – după concepţia lor – decât în inimi nobile şi delicate, transformă sufletul poetului, îl înnobilează şi-l ridică pe un plan superior între divin şi uman. „II dolce stil nuovo” a introdus în literatura italiană nu numai un nou concept de dragoste, dar a creat în acelaşi timp şi nouă forme poetice pline de gingăşie şi el şi-a găsit cea mai desăvâr-şită expresiune în lirica dantescă din Vita nuova şi din Convivium şi în evocarea Beatricei din Divina Commedia.

Deşi ivită cea din urmă între literaturile romanice, totuşi literatura italiană într-un secol şi ceva se emancipează de influenţele latine, franceze şi provensale şi îşi croieşte un drum propriu, care-i va asigura un loc de cinste între literaturile occidentale.

De la acel Cantico di frate sole al lui San-Francesco d'Assisi, în care, în sufletul serafic al sfântului, evlavia pentru creator se contopeşte cu dragostea frăţească pentru natură, în toată splendoarea şi armonia ei intimă, de la acest psalm mişcător prin simplitatea lui plină de gingăşie şi prin adâncimea lui mistică – „le plus beau morceau de poesie reUgieuse depuis Ies Evangiles”, cum 1-a caracterizat Renan – s-a ajuns, printr-o frământare de aproape un veac, la minunata poemă alegorică a lui Dante, în care se răsfrânge în ceea ce are mai adânc nu numai sufletul lui Dante, ci şi viaţa întreagă a Italiei medievale.

Dar la data când apare în Italia Divina Commedia, pe plaiurile noastre, după un mileniu de zbuciumări, după vălmăşagul produs de invazii, abia se limpezeau zările şi se iveau cele dinţii înjghebări de stat românesc.

Înainte însă de întemeierea statelor noastre, raze de lumină, din Apus ajunseseră, fireşte, din ce în ce mai palide, pânăla hotarele noastre, căci ungurii şi polonii intraseră şi ei în sfera de cultură a Occidentului. Ungurii se creştinaseră la începutul secolului al Xl-lea, când regele Ştefan cel Sfânt primise de la papă coroana de rege apostolic. Cu toate că masele populare stăruiau încă multă vreme într-o dârză împotrivire faţă de noua credinţă, totuşi creştinismul în forma catolică se înrădăcinează tot mai adânc la curtea regilor unguri.

Prin creştinarea Ungariei în formă catolică, ordine de călugări franciscani, benedictini şi dominicani se aşază în ţară şi aduc cu ei preocupările erudite ale umaniştilor şi atâta cunoştinţă de limba latină, încât din secolul al XH-lea încep să se scrie în Ungaria cronici latineşti – între care şi aceea a „notarului” regelui Bela al V-lea (f 1196), cu primele ştiri despre formaţiunile de stat românesc din Ardeal. Pe această cale s-a pregătit pătrunderea Renaşterii italiene în epoca şi la curtea strălucitoare a lui Matei Corvinul şi în perioada următoare, care va fi ilustrată, între alţii, şi de un vlăstar din viţă domnească a Ţării Româneşti, Nicolae Olahus, corespondentul lui Erasm.

Polonia a intrat în zona culturii latine după creştinarea ei sub regele Mieschka, în anul 966. Pătrunderea germanilor, din veacul al XH-lea, în ţinuturile polone şi colonizarea oraşelor au atras după ele clerici şi şcoli, care au întărit cultura latină în această ţară slavă. în secolul al XV-lea, legăturile economice cu Italia deschid drumul Renaşterii în Polonia. Căsătoria lui Sigismund I (1506-l548) cu Bona Sforza şi solicitudinea acordată culturii şi artei de Sigismund August (1548-l572) şi de Ştefan Bâthory (1575- 1585) au înlesnit trimiterea tineretului polon la Universitatea din Padova şi venirea erudiţilor şi artiştilor italieni la curtea regilor poloni.

Dar, înainte de aceste vremuri, în secolul al XlII-lea, faţă de cultura latină pe care ne-o ofereau vecinii unguri şi poloni, mult mai interesante erau perspectivele pe care ni le deschidea Sudul dunărean bizantino-slav.