Un tratat clasic de istoria literaturii române vechi

Studiul literaturii române vechi s-a constituit ca disciplină ştiinţifică independentă, cu specialişti şi catedre universitare, abiaânprimele decenii ale secolului nostru. Până atunci literatura veche a făcut obiectul interesului unor străluciţi filologi şi istofici cu o arie de preocupări mult mai largă (Timotei Cipariu, B. P. Haşdeu, Al. Lambrior, M. Gaster, Ovid Densusianu, Ioan Bogdan, N. Iorga), după ce valoarea documentară şi artistică a cronicilor fusese descoperită de generaţia paşoptistă, aceea care a şi iniţiat editarea şi valorificarea, pentru literatura modernă, a scrisului vechi românesc.

În învăţământ, literatura veche a fost multă vreme înglobată fie istoriei generale a poporului român, fie studiului, comun, al limbii şi literaturii, până ce, atât la Bucureşti, în 1901, cât şi la Iaşi, în 1508, s-au diferenţiat cele două domenii, creându-se catedre deosebite pentru fiecare. 1 Cursurile de istoria literaturii române au fost încredinţate la Bucureşti lui Ion Bianu şi la Iaşi lui G. Ibrăileanu. De aci înainte, până când o nouă diferenţiere, de data aceasta în însuşi cuprinsul cursului de istoria literaturii române, va duce la crearea de catedre dedicate în exclusivitate studierii literaturii vechi şi altora rezervate studiului literaturii moderne (în 1919 la Cluj, în 1920 la Iaşi şi în 1930 la Bucureşti), obligaţia de a înfăţişa cele peste patru secole de cultură cuprinse în aşa-numita „epocă veche” a revenit unor profesori care, ca Ibrăileanu, erau mai familiarizaţi cu perioada modernă, sau, ca Ion Bianu, cu epoca veche, privită însă din perspectiva unei formaţii de bibliograf şi mai puţin de istoric literar propriu-zis. Această situaţie s-a reflectat foarte clar în evoluţia disciplinei însăşi, care n-a mai dat, în decurs de patru decenii, adică până la tipărirea primului volum al Istoriei literaturii române vechi de N. Cartojan, nici o expunere de ansamblu asupra epocii vechi comparabilă, ca valoare, cu sintezele – unele fundamentale —- ale perioadei anterioare.

O sumară retrospectivă a evoluţiei disciplinei, necesară pentru a aprecia locul major ocupat de lucrarea ce se retipăreşte acum, după patru decenii, duce la constatarea că, între 1858, data câni Timotei Cipariu tipărea la Blaj Crestomaţia sa-prima crestomzţie a scrisului vechi românesc – însoţind-o

1 Pentru vicisitudinile pred&rii literaturii române la Universitatea din Iaşi înainte de Ibrăileanu a se vedei studiul lui G. A^avriloiie în Contribuţii la istoria dezvoltării Universităţii din Iaşi, 1860-l960, voi. II, Bucureşti, 1950, p. 263-275.

V de o „notiţă literară” care este şi prima schiţă de istoria literaturii noastre vechi, şi 1501, când apare monumentala Istorie a literaturii române în secolul al XVIII-lea de Nicolae Iorga, se înregistrează o etapă de remarcabile progrese în cunoaşterea literaturii vechi. Apar excelente ediţii (Psaltirea Scheiană, ediţia Ion Bianu, Psaltirea lui Coresi, ed. Hasdeit, Codicele Voroneţean, ed. I. G. Sbiera, Psaltirea în versuri a lui Dosoftei, ed. Bianu, Cronograful lui Moxa şi cronica lui Zilot Românul editate de Haşdeu ş.a.), admirabile Crestomaţii (Pumnul, Lambrior, Gaster), utilizabile şi azi, monografii şi studii de amănunt. Paralel cu acestea asistăm la un efort, din ce în ce mai fericit în rezultatele sale, de a sistematiza cunoştinţele dobândite în ample expuneri de ansamblu sau în manuale de uz şcolar.

În centrul acestei activităţi stă, fără îndoială, personalitatea şi opera genialului Haşdeu, de la care, pe lingă zeci de contribuţii mai mărunte sau mai însemnate, ne-au rămas două lucrări fundamentalei indispensabile şi azi cercetătorului literaturii vechi: Arhiva istorică a României şi Cuvente den betrani, ambele, mine inepuizabile de informaţii şi sugestii. Opera lui Haşdeu este străbătută de patosul unei aprinse admiraţii pentru vechea, cultură românească, în care el vedea o dovadă a aptitudinilor creatoare ale poponâui român în trecutul său şi o certitudine a realizărilor sale în viitor. Haşdeu este nu numai un dascăl, ci şi un perpetuu emul şi exemplu pentru o nouă generaţie de cercetători, care-l continuă, încercând să-l depăşească şi să-l corecteze acolo unde fantezia romantică a unui geniu universal intră în coliziune cu rigorile unor metode mai severe. Metode deprinse în frecventarea centrelor ilustre şi maeştrilor de talie europeană ai diferitelor. discipline pe care noii veniţi le reprezintă. M. Gaster, Ion Bianu, Ioan Bogdan, Ovid Densusianu, N. Iorga sunt numele care se vor săpa cel mai adânc în istoria studiilor asupra vechii culturi româneşti, şi toţi sunt marcaţi, în diferite feluri, de prezenţa fecundă, deşi uneori negeneroasă, a genialului bătrân.

M. Gaster devine continuatorul lui Haşdeu în studierea aşa-numitelor „cărţi populare”, domeniu în care este veritabilul fondator al unei ramuri speciale de cercetare, prin temeinica monografie Literatura populară română (Bucureşti, 1883). Crestomaţia română, tipărită în 1891, cu introducere şi explicaţii în română şi franceză, rămâne încă nedepăşită şi este utilizată până azi de romaniştii de pretutindeni. Introducerea este o excelentă schiţă de istoria literaturii române, prima de acest fel, accesibilă şi cititorilor de peste hotare. Ea va fi apoi prelucrată şi amplificată de autor în limba germană pentru Grober's Grundriss der romani-schen Philologie, voi. II, 1898, şi va reprezenta, multă vreme, principala sursă de informare a străinătăţii asupra literaturii române.

Ion Bianu se consacră comasării şi descrierii tezaurului naţional de tipărituri şi manuscrise, din care va scoate^ cu concursul unor harnici şi bine aleşi colaboratori, Bibliografia românească veche, al cărei prim volum apare abia în 1903, dar al cărei material putea fi consultat, în, bună rânduială, încă din 1500, de către N. Iorga pentru cartea sa. Acelaşi I. Bianu pune bazele Catalogului manuscriselor româneşti, din care apar trei volume în timpul vieţii sale (I-III, 1507-l931).

Ioan Bogdan descoperă, editează şi studiază istoriografia română dinainte de Ureche, postulată de Haşdeu, lărgind astfel, cu încă un secol, aria scrisului românesc original, fie şi într-o limbă universală de cultură a evului mediu, ca slavona. Tot el demonstrează utilitatea cercetărilor slavo-române pentru a vi înţelege contextul în care s-a dezvoltat cultura română veche şi a-i aprecia valoarea în comparaţie cu produsele popoarelor vecine de tradiţie culturală bizantină. Elevul său, C. Giurescu, se va impune ca autor al unor studii fundamentale de istorie socială şi al primelor studii ştiinţifice asupra tradiţiei manuscrise a cronicilor româneşti.

Întâiele încercări de a face bilanţul cunoştinţelor acestei epoci rodnice sunt legate direct de nevoile învăţământului. Cum era firesc, ele îşi sporesc valoarea în progresie geometrică, paralel cu progresul cercetării.

În 1858, pe când funcţiona la Iaşi ca profesor la „Academia Mihăileană”, iar istoria literaturii naţionale nu se desprinsese încă din istoria generală, V. A. U rec hi a crease întâiul curs de istoria literaturii române, pe care, din 1864, l-a continuat la Bucureşti, după ce publicase câteva prelegeri în Ateneul român din Iaşi (n-rele din 15 sept. 1860 – dec. 1861. Lecţia I: „Literatura română de la 1800 până la 1830”; Lecţia II: „Literatura română de la 1830 până la 1840”; Lecţia III: „Literatura română de la 1840 până în zilele noastre”). Abia în 1885 el tipări, la Bucureşti, o „reducţie” a acestui curs universitar, destinată elevilor şcolilor secundare: Schiţe de istoria literaturii române. Carte didactică secundară. Partea I-a. Expunerea materiei, care se opreşte la sfârşitul veacului al XVII-lea (partea a Ii-a ce urma să o continue n-a mai apărut niciodată) alătură istoria limbii de a literaturii, cum era încă obiceiul. Lipsită de valoare ştiinţifică încă de la apariţie, cartea lui V. A. Urechia atestă însă un spirit viu, capabil de observaţii interesante, deşi copleşit de carenţele pregătirii, pe care poza erudită nu face decât să le scoată şi mai mult în evidenţă. Azi, cartea sa nu. mai este decât un document de epocă.

În acelaşi an 1885, în care se tipăreau la Bucureşti Schiţele. lui V. A. Urechia, apărea la Iaşi Istoria limbii şi a literaturii române de Aron Densusianu, profesor de limba şi literatura latină la Universitatea locală, dar care a suplinit şi cursul de limba şi literatura română al lui Andrei Vizanti, un politician absenteist, de o nulitate absolută.

Deşi astăzi înveshită cu desăvârşire în privinţa informaţiei, şi plină de aprecieri veninoase la adresa scriitorilor mai noi (ceea ce l-a făcut pe Maior eseu să o întâmpine cu celebrul în lături, cartea lui Densusianu deţine un loc aparte, în evoluţia istoriografiei noastre literare; este cea mai completă şi mai vehementă expresie a latinismului în acest domeniu, echivalentul celebrului dicţionar al lui Laurian şi Massim. Este de fapt unica sinteză de istoria literaturii române pe care a produs-o acest curent, şi aici se pot depista, în forma lor cea mai acuzată şi ca stil, o serie de idei ce n-au rămas consemnate doar în filele ei. Credinţa că adoptarea alfabetului chirilic şi frecventarea izvoarelor culturale bizantino-slave a constituit o calamitate pentru cultura română, că tot ceea ce a precedat deşteptării naţionale prin „Şcoala Ardeleană” a fost negură şi barbarie, scheme pe cât de false pe atât de îndărătnice în persistenţa lor până târziu (ecouri răzbat în mai toate sintezele ulterioare) se întâlnesc aici pentru prima oară formulate în „sistem” şi aplicate evoluţiei culturii noastre. Vigoarea tonului şi a limbii, competenţa incontestabilă a autorului în epocile mai vechi, o anumită unitate a perspectivei, oricât de greşită, precum şi faptul că dădea curs unor idei şi unei mentalităţi curente în epocă şi chiar după aceea, a asigurat cărţii o nouă ediţie, revăzută, în 1894. Dacă astăzi nici specialistul şi nici omul de cultură în genere nu mai au ceva de reţinut din această carte, cel ce urmăreşte istoria ideilor care vii au circulat în cultura noastră modernă, punâtfdu-şi pecetea pe diferite discipline, nu trebuie să o ocolească.

Înainte de a deveni, la Iaşi, titularul celei dintâi catedre de filologie română din învăţământul nostru superior, Alexandru Philippide a publicat, în 1888, o Introducere în istoria limbii şi literaturii române, care este, la data apariţiei, cea mai completă şi mai exactă sistematizare a cunoştinţelor bibliografice şi biografice asupra epocii vechi şi mai noi (până la Heliade) a literaturii noastre. Absenţa oricărei tentative de valorificare estetică şi chiar de analiză a conţinutului acordă însă, astăzi, acestui sever repertoriu de informaţii, mult sporite de atunci,

0 importanţă numai istorică.

În. 1897 vede lumina tiparului întâia sinteză de literatură română veche demnă de atenţia cercetătorului până azi: Mişcări culturale şi literare la românii din stânga Dunării în restimpul de la 1504-l714, subintitulată „Frânturi din cursul manuscris asupra istoriei limbii şi literaturii româneşti”. Autorul cărţii,

1 o an G. Sbiera, începuse lecţiile sale de literatură română la gimnaziul din Bucovina în 1861 şi avusese printre ascultători pe însuşi Mihai Eminescu. Transferat, din 1875, la Universitatea locală, ridicase cursul la nivelul noului auditoriu şi-l ţinuse la curent cu ultimele cercetări, tipărindu-l la capătul a 35 de ani de experienţă pedagogică şi de investigaţii personale, ceea ce explică temeinicia acestei cărţi, despre care Nicolae lor ga putea scrie, în 1901, aceste cuvinte de omagiu: „Că forma d-lui Sbiera nu atrage totdeauna pe cititor, aceasta se ştie. Dar nu se ştie în de ajuns câtă muncă stăruitoare şi cinstită, câtă precizie în date, cită pătrundere în dezbaterea amănuntelor se găseşte în lucrarea de care vorbim”. într-adevăr, nu este cu putinţă a face istoria diferitelor ipoteze, infirmate sau verificate, cu privire la o serie întreagă de „probleme deschise” ale literaturii vechi, fără a porni de la această lucrare, admirabil informată şi dovedind an deosebit discernământ. Din păcate, „forma” de care vorbea Iorga, mai exact, absenţa oricărei aptitudini şi chiar preocupări pentru valorificarea scrisului nostru vechi ca literatură, rezervă această carte pentru lectura restrânsă a specialiştilor, ea nemai-putând stârni azi curiozitatea omului de cultură sau a studentului. Să reţinem, totuşi, faptul că. I. G. Sbiera a inaugurat o nobilă tradiţie: a sintezelor de specialitate tipărite după o viaţă de cercetare şi profesare de la catedră. Până acum, numai două scrieri similare se mai pot încadra în această tradiţie: a lui N. Carto-jan şi Ştefan Ciobanu.

Tabloul perioadei de pionierat n-ar fi complet dacă am omite manualele şcolare alcătuite de neuniversitari, dar care şi-au avut rostul la vremea lor. Astfel, în 1875, Vasile Gr. Popu din Bucureşti tipăreşte al său Conspect asupra literaturii române şi literaţilor ei de la început şi până astăzi în ordine cronologică, „servind junimei studioase de a poseda în rezumat idee de mişcarea noastră literară, şi în genere fiecărui român de a-şi cunoaşte scriitorii săi”. Cum această carte devansează cu un deceniu manualele lui Urechea şi Densusianu, fiind de fapt întâia istorie tipărită a literaturii române, ea a devenit „cap de bibliografie” în materie. Şi nu fără bucurie constatăm că acest modest autor, de mult bun simţ, îşi însuşea la 1876 (când apare partea a doua a Conspectului, rezervata scriitorilor noi) judecata lui Maiorescu asupra lui Eminescu, numindu-l „unul din cele mai frumoase talente şi am putea zice chiar cel mai imposant talent ivit pe scena noilor mişcări a literaturii noastre”, în vreme ce, mult mai târziu, Aron

VIII

Densuşianu şi Anghel Demetriescu îl repudiau vehement. (V. Gr. Popu dă aici şi prima notiţă biografică despre marele poet.)

Pe temeiul bibliografiei sărace de care dispunea atunci şi bazându-se mai ales pe Lepturariul lui Pumnul, pe lucrările lui Cipariu şi pe Conspectul lui V. Gr. Pop, precum şi pe un curs manuscris al „profesorului Dr. Silaşi”, de care nu s-a mai ştiut în alt fel, ardeleanul Ion Lăzăriciu publică la Sibiu, în 1884. Istoria literaturei române. în uzul tinerimei studioase, care, alături de manualul similar al altui ardelean, Iosif Hodosiu, şi de excelentul manual-crestomaţie al lui Ioan Nădejde, tipărit la Iaşi în 1886, îşi iau locul într-o istorie a manualelor de istoria literaturii române pentru şcolile secundare, istorie ce ar fi, poate, profi (abilă noilor autori de asemenea lucrări.

Veactd se apropia însă de sfârşit fără să fi produs o lucrare de ansamblu asupra literaturii române la nivelul dezvoltării literelor naţionale, sau al istoriografiei care, datorită lui A. D. Xenopol, îşi dăduse marea sinteză reprezentativă. Rohd de a umple acest gol revine celor doi tineri profesori universitari de la Bucureşti, dintre care niciunul nu împlinise 30 de ani, Ovid Densuşianu şi N. Iorga.

În toamna lui 1838, adică 28 de ani după Istoria literaturii italiene a lui De Sanctis, 18 ani după Istoria literaturii germane de Wilhelm Scherer, patru ani după Istoria literaturii franceze a lui Lanson şi în acelaşi an în care începea să apară întâia mare sinteză de Istoria literaturii ruse (de la origini până la Gogol) a lui A. N. Pâpin^ Ovid Densuşianu, pe atunci în vârstă de 25 de ani, începea cursul său de istoria literaturii române, încheiat, cu scriitorii epocii cehi mai noi, în 1S01. G. Călinescu a caracterizat pe bună dreptate acest curs „întâia organizare documentată şi cu criterii strict artistice de istorie literară modernă”. Litografiat imediat – epoca veche, din păcate, numai după notiţele studentului Filip Drugescu – acest curs s-a tipărit mult mai târziu şi numai pentru epoca modernă, ale cărei prelegeri fuseseră stenografiate ^Literatura română modernă, voi. I, 1920, II, 1921, III, 1933, apoi ediţii succesive dintre care a IV-a, într-un singur volum, în 1942). El a exercitat însă, în total, o influenţă enormă asupia evoluţiei ulterioare a istoriografiei noastre literare, influenţă ce se poate înregistra până în monumentala sinteză călinesciană. Este de fapt prima sinteză de istoria literaturii române alcătuită în spiritul şi cu metodele la care ajunsese istoriografia şi critica literară pe plan european. Cu acest curs, faza arhaică, patriarhală, a disciplinei, lua sfârşit, şi adevăratele istorii ale literaturii române începeau să-şi facă apariţia.

Cursul despre epoca veche (până la 1780), singurul care ne interesează aici, n-a fost tipărit, probabil din cauza inconvenientelor create de modul cum a fost consemnat. El n-a fost, pentru aceasta, mai puţin prezent în formaţia viitorilor cercetători ai literaturii vechi,între care şi N. Cartojan. Ovid Den sus ian ti este întâiul istoric al acestei epoci din cultura noastră care a oferit studenţilor şi cititorilor exemphd unei adevărate analize şi aprecieri a scrierilor vechi ca produse aparţinând literaturii. Cursul său creează de fapt perspectiva estetică, acolo unde domnise în mod absolut filologia singură şi bibliografia. Este prima încercare de a aborda domeniul literaturii vechi cu o formaţie de critic literar modernt nutrit cu Sainte-Beuve, Taine şi ideile literare de ultimă oră ale Franţei vremii, dar şi înzestrat cu o solidă pregătire de filolog în accepţia cea mai strictă a termenului. Densuşianu poseda, deci, toate mijloacele pentru a revoluţiona disciplina, şi afăcut-o. De la el începe obiceiul de a rezuma alert şi detaşat conţinutul „cărţilor im populare”, cu intenţia de a reliefa pitorescul şi culoarea de epocă naivă şi credulă şi de a le urmări ecourile în folclor. El este primul care încearcă să depisteze valori literare şi de stil în cronici şi în celelalte scrieri vechi ce pot fi considerate literatură, rezervându-şi în schimb consideraţii strict filologice pentru primele tipărituri şi neentuziasmându-se decât „cultural” în faţa unui Molitvelnic. Tot el introduce metoda lungilor citate ilustrative alese pentru a-şi întemeia descrierile operelor şi judecăţile de valoare. Când G. Călinescu va relua examenul estetic al literaturii vechi, el va reface, cu mijloacele superioare ale momentului şi ale geniului, lucrarea de precursor a strălucitului tânăr din 18L 8, profesorul său de peste câteva decenii. Aşadar, aici trebuie căutată originea unei direcţii care, este drept, şi-a dobân-dit maxima strălucire şi forţă de influenţare odată cu Istoria literaturii române de la origini până în prezent.

Evident, sunt multe lucruri depăşite, infirmate şi contestabile în lumina cercetărilor ulterioare şi a orizonturilor actuale, dar frecventarea acestui curs, vechi de aproape trei sferturi de secol, nu rămâne fără folos specialistului care vrea să ia contact cu unul din spiritele cele mai alese din câte s-au aplecat vreodată asupra domeniului literaturii vechi. Este dealtfel interesant de constatat şi faptul că Densusianu a reuşit să introducă unele idei greşite, dar cu viaţă lungă. El împarte etapele dezvoltării literaturii noastre după influenţele externe (la fel procedase dealtfel şi Gaster), „slavonă”, „greacă”, „occidentală” (un ecou se întâl-neşte în subtitlurile celor două volume ale marii monografii a lui Cartojan despre Cărţile populare în literatura românească) şi tot el exclude din literatura română textele originale scrise în limba slavonă, pentru a decreta apoi că în secolul XVI caracterul naţional nu este bine conturat, şi că literatura română începe cu primele traduceri de texte biblice, nu cu viguroasele creaţii naţionale, fie şi într-o limbă de împrumut, de la sfârşitul secolului al XV-lea şi din primele decenii ale secolului XVI. Dimensiunile exigui rezervate aceleiaşi perioade în sinteza călinesciana urmează schema lui Densusianu, care, deşi cunoştea la data când redacta cursul cronicile slavone şi faptul că învăţăturile lui Neagoe se scriseseră în slavoneşte, nu le menţionează pe primele decât în calitate de izvoare ale lui Ureche, iar despre ultima operă vorbeşte în capitolul despre literatura veacului al XVII-lea, când ea a fost tradusă în româneşte (deşi nu-i contestă paternitatea!). Va fi meritul lui Nicolae Cartojan – lor ga însuşi a privit fără simpatie „epoca slavonă” – de a face locul ce i se cuvine într-o expunere de ansamblu asupra evoluţiei culturii noastre, etapei literare numite de el „suflet românesc în limba slavă”. 1

Exact în momentul în care Ovid Densusianu continua cursul său la Universitate, Nicolae lor ga lucra, stimulat de un premiu academic (pe care, din cauza opoziţiei lui Haşdeu, nu l-a luat), la prima realizare de dimensiuni cu adevărat monumentale – prin vastitatea erudiţiei, forţa de înnoire a subiectului, geniul caracterizărilor lapidare de oameni, opere şi epoci —, a istoriografiei literare româneşti. Istoria literaturii române în secolul al XVIII4ea s-a tipărit în două volume, în 1G01. Ea mai conţinea, în volumul al doilea, două „Excursuri” asupra perioadei neincluse în cerinţele premiului academic: despre Cronicile moldovene înainte de 1688 şi Cronicile muntene înainte de 1688, adică, de

1 Pentru marea importanţă, caracterul românesc şi valoarea înfăptuirilor acestei aşa-nuniite „epoci slavone” a se vedea studiile lui P. P. Panaitescu, reunite în volumul Contribuţii la istoria culturii româneşti, Ed. Minerva, 1971.

fapt, despre cea mai însemnată latură a creaţiei originale vechi, de la origini până în momentul în'care începea expunerea manuscrisului prezentat Academiei. îi mai rămânea autorului să completeze expunerea cu. aşa numita „literatură religioasă” – tipărituri, traduceri şi câteva scrieri originale – de până la 1688 şi să ne dea, în felul acesta, o istorie completă a literaturii vechi şi a epocii „Şcolii Ardelene”, până la 1821. Acest al treilea „excurs” s-a tipărit într-o carte apartej trei ani mai târziu, şi astfel disciplina numită „istoria literaturii române vechi” & dobândit o temelie documentară, o viziune asupra trecutului nostru cultural şi un simţ al acestui trecut, ce răsar în mijlocul întregii producţii istoriografice a epocii asemeni unui munte uriaş creat de erupţia unui vulcan. lor ga a absorbit, într-adevăr, tot ce se făcuse până la dânsul, răscolind totodată arhivele şi bibliotecile din ţară şi străinătate şi dând întregului forţa demiurgică a spiritului său. Dacă sub aspectul formal această epocală sinteză1 poate să deruteze pe”cei grăbiţi şi neobişnuiţi cu maniera de a scrie a marelui istoric, pentru destinele ulterioare ale istoriografiei literare româneşti ea a fost masivul central din care au izvorât toate apele.

Ceea ce realizase Ovid Densusianu fusese – pentru epoca veche – un bilanţ la zi al cunoştinţelor dobândite şi un inventar de valori literare descoperite pentru prima oară ca atare. Ceea ce înfăptuieşte Nicolae Iorga este proiectarea fenomenului cultural şi literar pe fundalul întregii existenţe naţionale multiseculare şi o îngrămădire colosală de date noi, toate insuflate cu acel duh de mâţă care făcea să retrăiască vremurile şi oamenii. Din amândouă aceste monumente ce încheie secolul al XlX-lea şi deschid pe al nostru se împleteşte o tradiţie, o personalitate distinctă a istoriografiei literare româneşti în cadrul istoriografiei europene, care va duce, câteva decenii după aceea, la sinteza călinesciană, datorită căreia cultura română îşi are capodopera sa, comparabilă cu cele mai celebre creaţii ale genului.

Oricât de curios ar părea, primele decenii ale secolului XX, care asistă la o continuare fără hiatusuri a progresului cercetării în sectorul literaturii vechi, bibliografia disciplinei îmbogăţindu-se substanţial şi înregistrând chiar noi des?-coperiri (Letopiseţul lui Azarie, publicat de Ioan Bogdan în 1909, Codicele de la Ieud, care confirmă intuiţia lui Haşdeu cu privire la existenţa catehismului tipărit la Braşov, Cronica moldo-germană descoperită de Olgierd Gorka la Munchen în 1911 şi tipărită de acelaşi la Cracovia în 1931), multă vreme nu mai vedem apărând sinteze capabile, dacă nu să egaleze pe Densusianu sau Iorga, măcar să păstreze ritmul cu progresele cercetării. Datorită lui Constantin Giurescut Demostene Russo, Ilie Bărbulescu, Nicolae Drăganu, Vasile Grecu, Ştefan Ciobanu, N. Cartojan, Ilie Minea, P. P. Panaitescu, Al. Rosetti şi mulţi alţii, informaţia este mereu împinsă mai departe şi perspectivele se adâncesc, relaţiile culturii noastre vechi cu alte culturi – bulgară, rusă, sârbă, polonă, maghiară – sunt puse într-o lumină nouă de cunoscători specializaţi ai limbilor slave sau de cercetători cu bună cunoaştere a limbii maghiare. Toate aceste progrese sunt numai pe alocuri asimilate de N. Iorga în a doua ediţie a sintezei sale, care, în cea mai mare partd este o simplă reeditare a celei din 1901-l904- (N. Iorga, Istoria literaturii româneşti, ediţia a doua revăzută şi larg întregită, Bucureştii

1 Reeditată în 1969, dar numai secolul al XVIII-lea, de Barbu Theodorescu la Editura didactică şi pedagogică.

XI voi. I, 1925, voi. II, 7826, voi. III, 1933). Densitsianu nu se mai ocupă de literatura veche în cursurile sale decât în funcţie de problemele lingvistice (istoria limbii, evoluţia estetică a limbii).

Singura apariţie notabilă (lucrări de popularizare ca aceea a lui Gh. A damescu nu pot fi luate în consideraţie) este ciclul de prelegeri cu destinaţie populară pe care S extil Pus car iu îl ţine în 1911 la universitatea unde profesase Sbiera. Ele apar în volum abia după război, în li/20, la Sibiu, însoţite de o utilă bibliografie sistematizată şi de numeroase ilustraţii. Era prima istorie a literaturii române editată în condiţii grafice superioare, bogat şi frumos ilustrată, şi totodată prima care încearcă să arunce priviri în domeniul celorlalte manifestări de artă ale culturii vechi (arhitectură, broderie, miniaturi, picturi, legătură de carte). Două exemple pe care N. Cartojan le va urma, preocupându-se la rându-i de evoluţia paralelă a artelor prin care se defineşte fizionomia întreagă a unei epoci, şi dând cărţii sale – cu sprijinul directorului editurii, Al Rosetti – înfăţişarea unui veritabil monument al artei tipografice naţionale.

Faptul că această Istorie a literaturii române subintitulată, la prima ediţie, „Cursuri populare”, a cunoscut trei ediţii în timpul vieţii autorului (ed. a Ii-a, „revăzută şi întregită, completată cu o bibliografie critică şi un indice, cu 82 de ilustraţii dintre care şase planşe în culori în afară de text”, Sibiu, 1Ł30; ed. a Hl-a „neschimbată”, Sibiu, 1136), este o mărturie a calităţilor ei, dar şi a penuriei ce domnea la data aceea. Studenţii, elevii din clasele superiore şi oamenii culţi, dornici să se informeze asupra epocii vechi a literaturii române de altundeva decât din manualul elementar al lui Adamescu, nu aveau nici o altă sursă. Ibrăilea-nun-a ţinut, din H 08 şi până în H 20 când se înfiinţează catedra de literatură veche din Iaşi, nici un curs de literatură veche, şi profesa convingerea că „noi putem studia literatura modernă fără a ne raporta la cea veche, ceea ce la alte popoare nu se poate face”, convingere combătută mai târziu de G. Călinescu, în prefaţa marii sale istorii. Referirile lui Ibrăileanu la scrierile vechi sunt exclusiv de ordin lingvistic, iar opiniile sale despre această epocă din dezvoltarea noastră literară dovedesc o defectuoasă percepere a devenirii spiritului românesc şi a literaturii prin care s-a exprimat în secolele XV-XVIII. Câtpriveşte pe Ion Bianu, el n-a lăsat decât unsingur curs litografiat în întreaga sa carieră didactică de aproape trei decenii şi acest curs, din %25, nu se remarcă prin calităţi speciale.

Faţă de caracterul stufos şi – cel puţin la început – greu accesibil, al sintezei lui N. lor ga, prelegerile lui Puşcariu aduceau o limpezime, o ordonare a materiei, o dozare a informaţiei şi o agrementare a ei prin bogata ilustraţie, care a câştigat imediat pe cititori. Ca informaţie, acest excelent instrument de iniţiere nu aducea nimic nou, iar analizele literare nu străluceau prin originalitate sau forţă de expresie, la temelie stând – cum avertizează însuşi autorulmarea sinteză a lui N. Iorga, adusă însă la nivelul de accesibilitate cerut de Publicul căruia se adresa. Astăzi, specialistul nu mai are nimic de cules dintr-însa, dar pentru publicul larg s-ar putea să nu-şi fi pierdut cu totul forţa de atracţie.

În vreme ce se succedau ediţiile cărţii de popularizare a lui Sextil Puşcariu (singura care a cunoscut un asemenea succes), la Iaşi, Giorge Pascu, titularul catedrei de literatură veche şi dialectologie, elabora, unul după altul, volumele celei dintâi istorii literare ieşite din nevoile acestei catedre. Istoriea literaturii şi limbii române din secolul XVI, tipărită la Bucureşti în 1921, urmată de Istoriea literaturii române din secolul XVIII. I. Cronicarii moldoveni şi

XII munteni, Bucureşti, 1926, completata cu Viaţa şi operele lui D. Cantemir, Bucureşti, 1924, este o lucrare paradoxală, ce uimeşte – în ciuda incontestabilei competenţe a autorului şi a perspicacităţii sale în soluţionarea unor probleme de amănunt – pentru modul cum reuşeşte să dea impresia că nici Ovid Densusianu şi nici Iorga n-au existat vreodată. Ea păstrează întocmai şi reeditează, cu sporul de informaţie intervenit între timp, stilul de repertoriu sec al Introducerii. lui Al. Philippide, dispreţuind sistematic orice analiză literară chiar şi în cazul unui scriitor atât de artist ca Ion Neculce. Literalmente ilizibilă şi nu o dată greşită; această carte; în a cărei consultare numai specialiştii, con-strânşi de obligaţia informaţiei exhaustive, se pot aventura, mai este şi presărata uneori cu izbucniri polemice de o violenţă oarbă, care explică în felul lor afilierea finală a autorului ei la cele mai negre mişcări politice ale vremii.

În 1940, când apare primul volum din Istoria literaturii române vechi de Nicolae Cartojan, cercetătorul, studentul sau omul de cultură nu dispuneau, practic, de nici un tratat în care să se afle, adunată şi sistematizată, decantată şi analizată în lumina ultimelor rezultate toată agonisita unei ştiinţe ce avea deja în urma ei aproape un secol de existenţă. Rămasă în cea mai mare parte la forma sa iniţială, sinteza lui Iorga reprezenta, chiar în noua ediţie, momentul 1901, ca şi a lui Densusianu, iar strălucita „Introducere sintetică” din 1929, care se ocupase în 7 din cele 14 prelegeri de epoca veche, nu putuse face altceva decât să arunce deasupra materiei câteva fulgere revelatorii ce-şi aşteptau pe acela în stare să le capteze şi să le confere o finalitate mai aproape de nevoile imediate.

Nicolae Cartojan a fost omul chemat să dea unei discipline ce-şi câştigase de-acum un statut onorabil în sistemul de învăţământ şi în conştiinţa publică opera reprezentativă, de autoritate incontestabilă şi totodată de largă accesibilitate, sinteză şi bilanţ al unui moment şi totodată model şi lecţie de metodă din care să se desprindă învăţămintele pentru viitor. De la început sinteza sa a dobândit prestigiul la care o menea exemplara ţinută ştiinţifică şi etică a celui ce închinase o viaţă acestei literaturi vechi. Iată de ce în conştiinţa urmaşilor „literatura veche” şi-a îngemănat numele, pentru totdeauna, cu al ilustrului profesor de la Universitatea din Bucureşti.

Personalitatea, cariera didactică şi opera ştiinţifică de reputaţie şi răsunet internaţional a lui Nicolae Cartojan sunt evocate, în postfaţa ediţiei de faţă, de către cel mai apropiat elev şi colaborator al său, profesorul dr. docent Dan Simonescu1. Din partea noastră nu vrem să insistăm în această notă lămuritoare, decât asupra unui singur aspect: utilitatea şi valoarea actuală a sintezei pe care Editura Minerva a hotărât să o readucă în circuitul larg al culturii de azi. Pe de altă parte, fără a intra în amănunte cu privire la raportul dintre lucrarea lui N. Cartajan şi progresele ulterioare ale cercetărilor şi interpretării ştiinţifice a literaturii vechi, vrem să prevenim pe cititor faţă de unele confuzii la care s-ar preta o lectură mai puţin atentă a textului.

În ceea ce priveşte actualitatea pe care şi-o păstrează, peste patru decenii, Istoria literaturii române vechi, ea rezultă în primul rând din însăşi condiţia acestei opere care este produsul unei familiarizări îndelungate şi desăvârşite cu

1 Noi înşine am făcut-o în prefaţa la Cărţile populare în literatura românească, ediţie îngrijită de Al. Chiriacescu, Editura Enciclopedică Română, 197-l.

XIII problemele de ansamblu şi de amănunt ale disciplinei – marca evidentă a specialistului – precum şi rodul unei minţi cumpănite, căreia orice exagerare şi opinie hazardată, necontrolată sau rezultând dintr-o impresie de moment, îi erau străine. După cum îi era străin orice exclusivism şi impuls subiectiv, ceea ce l-a făcut să îmbrăţişeze cu spirit critic, dar cu egală solicitudine, orice contribuţie, indiferent cine o semna şi în ce raporturi se afla cu semnatarul. Acest fapt l-a ajutat pe N. Cartojan să stabilească o hartă amănunţită şi exactă a cunoştinţelor despre literatura veche la dala respectivă, din care nimeni şi nimic nu lipseşte, bibliografia sa fiind unică prin bogăţia şi varietatea informaţiei. Este adevărat că domeniul slav i-a rămas în parte străin, ca şi predecesorilor săi, dar dacă n-a putut consulta curent bogata bibliografie slavă, el s-a putut informa din lucrări traduse în limbi ce-i erau accesibile, astfel încât să poată aşeza dezvoltarea culturii noastre şi în contextul Europei sud-estice. Dealtfel, această latură mai puţin consolidată a viziunii sale asupra evoluţiei culturii noastre vechi a fost suplinită de activitatea celuilalt eminent specialist în literatura veche, coleg o vreme la aceeaşi catedră, Ştefan Ciobanu, a cărui Istorie a literaturii române vechi sperăm că se va reedita în viitor.

Pe Ungă modul cum a ştiut să adune şi să ordoneze o extrem de bogată informaţie, să deschidă capitole pe măsura realei importanţe unor personalităţi trecute până atunci în fugă, sau să rectifice erori de situare şi judecare, admirabile rămân, în această carte, analizele de opere. Dacă n-au sclipirile de geniu ale unui lor ga sau Călinescu, ele prezintă, în schimb, calitatea de a urmări îndeaproape conţinutul operelor respective şi de a-l face accesibil din unghiul cel mai favorabil unei vizionări nedeformante. Tocmai de aceea, sinteza lui Cartojan este căutată în continuare de toţi cei ce se iniţiază în disciplina literaturii vechi, ca o călăuză demnă de încredere.

În sfârşit nu trebuie să trecem cu vederea privirile de ansamblu, consideraţiile sale în legătură cu aşezarea culturii române la răscruce de civilizaţii şi originalitatea ei în contextul culturilor sud-estului european. Unele ne pot apărea astăzi stângace sau prea de suprafaţă, sunt şi erori vădite de judecată, în care se arată solidar cu o mentalitate mai veche, de care am vorbit. Vrem să spunem din nou că aceste erori se relevă mai ales în eludarea sau numai în diminuarea factorului slav în geneza sintezei spirituale româneşti. Acest constituent a îndeplinit o funcţie importantă şi a-l desconsidera prin sintagma „pâcla slavonismuliii” ni se pare o soluţie neştiinţifică în ultimă instanţă. Dar, după cum se ştie, aceste erori de apreciere au fost suplinite de cercetările unor alţi reputaţi specialişti ca Ioan Bogdan, P. P. Panaitescu, Emil Petrovici, Şt. Ciobanu, citat mai sus, I. C. Chiţimia, Dan Simonescu, Emil Turdeanu, G. Mihăilă şi alţii. Cititorul de azi, care doreşte să aibă o imagine cuprinzătoare asupra formulei spirituale româneşti, trebuie să întregească deci opiniile lui N. Cartojan cu cele rezultate din cercetările paralele sau ulterioare.

Valoroase rămân temele de meditaţie în sine, care între timp au fost părăsite, şi care se cer reluate. Există o problematică a unei sinteze de literatură veche, care aici apare în formularea unui maestru al acestei discipline, şi chiar atunci când răspunsurile sale ne par insuficiente sau chiar greşite, rămâne enunţul şi îndemnul de a continua şi corecta. De aceea Istoria literaturii române vechi nu este numai o carte de informare, ci şi una care dă prilejul de a medita asupra

XIV unei aproape jumătăţi de mileniu de cultură românească. Apariţia unor sinteze ulterioare, în anii noştri, rectificând erorile de fond sau de perspectivă, îmbogăţind informaţia şi aplicând metode noi de interpretare, nu au împins în afara interesului această cartei şi oricine poate constata că noile sinteze, fără a-l urma servil, îi datoresc, nu o dată, foarte mult.

Poate mai mult decât orice, cuceritoare în această carte este prezenţa umană ce o impregnează şi căldura cu care autorul ei se apropie de tot ceea ce i se înfăţişează cercetării. Nicolae Cartojan şi-a iubit obiectul; cum şi-a iubit profesia de dascăl de literatură veche şi elevii; fiind unul dintre puţinii creatori de şcoală, pasionat şi generos educator de urmaşi în meserie. îndrăgostit de trecutul de glorie al poporului nostru, vibrând cu cronicarii la amintirea faptelor de vitejie ale strămoşilor, el se înduioşează deopotrivă şi contemplând modestele începuturi ale culturii, în mănăstiri pierdute prin sălbăticii şi expuse jafurilor năvălitorilor, îl simţim coborându-se până la naivitatea cititorului de basme fantastice, inspirate din Biblie sau din istoria minunată a lui Alexandru Machedon, lăsându-se încântat şi el – ca şi Eminescu sau Iorga – de „eresurile” bătrânilor, în care, evident, ca om al veacului modem, nu mai credea.

Dar tocmai această participare afectivă, aceasă identificare simpatetică cu vremurile şi oamenii altor mentalităţi, care citeau în loc de romane vieţi de sfinţi („nuvela şi romanul evului mediu”, cum le numea Iorga) şi credeau în minunile sfântului Sisinie, a creat opinia curioasă după care Istoria literaturii române vechi ar fi o carte impregnată pe alocuri de. misticism. Nimic mai puţin întemeiat. Este drept că N. Cartojan nu are detaşarea rece a unui Densusianu, sau zâmbetul ironic al lui Al. Pini atunci când povesteşte conţinutul cutărui apocrif sau cutărei vieţi de sfânt, rămasă din „vremurile naive de înflăcărat misticism ale evului mediu”1, dar nu fiindcă ar fi vrut să transforme opera sa într-o predică, ci fiindcă temperamental era înclinat spre o altă manieră, mai caldă, mai lirică şi mai îngăduitoare. Nimeni nu l-a întâlnit însă pe Cartojan între teoreticienii – atât de numeroşi în epocă – ai unui misticism pe cât de nesincer pe atât de gălăgios. Şi nicăieri cartea sa nu ia aspectul unei pledoarii pentru teoriile gândirismului ortodoxist. Nicolae Cartojan a rămas un savant profund raţional şi raţionalist căruia înclinaţiile mistice nu i-au fost proprii şi nici nu răzbat în vreun fel în scrisul său. Eminescu a putut scrie câteva emoţionante rugăciuni ca artist; ca om a fost şi a rămas până la capăt un sceptic. Dacă la Cartojan nu găsim manifestări clare de ateism, rezerva sa faţă de climatul îmbâcsit de misticism al epocii rămâne un indiciu care nu se poate trece cu vederea. Şi dacă nimeni nu se contaminează de misticism citind Divina Comedie, operă a unui credincios fervent, om al veacului său, cine ar fi expus la acest pericol ascultând pe Cartojan povestind conţinutul „Zapisului lui Adam”? Evident, suntem în faţa unor păreri care, departe de a sublinia o realitate, nu fac decât să-i creeze acestei opere, care continuă să servească drept manual generaţiilor de studenţi ce o consultă în biblioteci, o reputaţie dubioasă, pentru care nu există nici o îndreptăţire. E ceea ce ne-a şi determinat să ridicăm această problemă, atât de lăturalnică marii valori ştiinţifice şi didactice a unei sinteze clasice de literatură română veche.

1 N. Cartojan, Cărţile populare în literatura românească, voi. II, Bucureşti, 1974.

XV

Publicând o nouă ediţie a celei mai importante sinteze de literatură română veche alcătuite vreodată de un specialist ce şi-a consacrat viaţa şi cariera acestui domeniu, Editura Minerva va contribui la reactivarea unei strălucite tradiţii de cercetare, cu atât mai necesară în acest moment; când, de pe poziţiile noi ale unei metode ştiinţifice superioare, şi în perspectiva conştiinţei de sine pe care tte-a dat-o istoria contemporană a poporului nostru, ne străduim să stabilim drumul parcurs de cultura română de-a lungul veacurilor, suma valorilor ei, experienţele şi îndemnurile ce se desprind pentru creaţia prezentă şi viitoare. Exemplul lui Nicolae Cartojan este menit să câştige şt să călăuzească vocaţii noi, atât de aşteptate într-o disciplină în care numărul celor ce i se dedică în mod consecvent este foarte mic. Pe de altă parte, publicul larg va descoperi în această carte unul din monumentele perene închinate literaturii noastre, va dobândi o nouă certitudine în valoarea unui trecut de cultură ce îndreptăţeşte ţi sprijină cele mai legitime aspiraţii de viitor.

DAN ZAMFIRESCU

NOTĂ

Prima ediţie a acestei lucrări a apărat, în trei volume, între anii 1940- 1945, cuprinzând literatura română veche până la Stolnicul Constantin Cantacuzino.

N. Cartojan şi-a revăzut textul tipărit al primelor două volume, făcând adnotări, completări, revizuiri (mai cu seamă la voi. I). Volumul al treilea al lucrării a apărut însă după moartea autorului. Familia profesorului Cartojan a avut amabilitatea să ne pună la dispoziţie aceste exemplare, după care am făcut corectările de rigoare. Acolo unde observaţiile marginale nu se încadrau perfect, ca sens, în contextul paginii respective, le-am transcris în subsoM paginii, cu această indicaţie. „Tabla de materii” este analitică şi se reproduce ca în original. Am adăugat un Indice de nume alcătuit de Gabriela Duda.

Textul prezentei ediţii a fost îngrijit în redacţie de Rodica Rotaru şi Andrei Rusu.

Editu-ra exprimă gratitudine, şi pe această cale, prof. univ. Dan Simonescu pentru ajutorul şl sfatul competent, acordate cu o mare solicitudine, ori de câte ori a fost nevoie, pentru finisarea acestei ediţii.

REDACŢIA