Cronica lui Mihai Viteazul

Se ştie că strălucitele victorii ale lui Mihai Viteazul împotriva turcilor, incursiunile lui norocoase în sudul Dunării au aprins nădejdile creştinilor din Balcani, care vedeau în el un mântuitor de sub jugul paginilor. Epopeea lui militară cu tragicul ei sfârşit a fost cântată în versuri de doi greci. Primul a fost chiar vistiernicul său, Stavrinos, care, după uciderea mişelească a domnului, în cetatea Bistriţei, unde se afla închis în „nopţile de 1 şi 2 februarie, la lumina stelelor”, a cântat în versuri populare greceşti vitejia lui Mihai, „care niciodată n-a pus preţ pe viaţa sa şi în nici o luptă nu a cruţat capul său”. Poema lui Stavrinos a încăput în mâna lui Panos Pepan6s, care a publicat-o la Veneţia, în 16381. Ea s-a bucurat de o mare popularitate; s-a retipărit în numeroase ediţii şi a trăit în lumea greacă până în vremurile noastre ca o adevărată carte populară. A fost cunoscută şi citită şi la noi, fiindcă a fost utilizată de cronicarul lui Nicolae Mavrocordat, Radu Popescu, şi a fost tradusă, mai târziu, pe la 1837, în versuri româneşti, de Teodor M. Eliat, colaboratorul lui Anton Pann. Poema lui Stavrinos a avut succes şi în lumea slavilor de răsărit, unde a fost prescurtată şi pusă în versuri.

Al doilea contemporan 'grec, Gh. Palamed, care trăia între ucrainienii din Polonia, ca interpret de limbă greacă la curtea „strălucitului duce de Ostrog, cneazul Vasile”, unul din prietenii lui Mihai Viteazul, a fost ispitit să aştearnă şi el în versuri faptele de arme ale domnului român.

Cronica lui Palamed nu a cunoscut însă popularitatea cronicii lui Stavrinos. Ea nu ne este cunoscută până acum decât dintr-un singur manuscris, păstrat în British Museum, de unde a scos-o la lumină elenistul Emile Legrand. Dar deşi n-a avut răspândire, totuşi ea aduce încă o mărturie a marilor nădejdi pe care creştinătatea din Orient le pusese în geniul politic al eroului român.

Cât de populară a rămas figura lui Mihai Viteazul, nu numai între cărturari ci şi în masele adânci ale lumii balcanice până azi, ne-o dovedesc cânte-cele populare greceşti, ca cel auzit de Emile Legrand din gura unui cerşetor

1 Primî ediţie este din 163S, publicată „cu îndemnul şi cheltuiala arhiereului” grec din Veneţia, Panos Pepanos din Pogoniana Epirului, compatriotul lui Matei al Mirelor. în această ediţie vine întâi poema lui Matei al Mirelor şi apoi poemi lui Stavrinos. în ediţia din 1672 ordinea a fost schimbată: întâi Stavrinos şi apoi Matei al Mirelor (cf. V. Grecu, Articole mărunte, 1940, p. 11- 14).

Despre ediţiile lui Stavrinos cf. şi/D. Russd în Ns6ţ'eXX.r| vouvnn cav, VI (1909), Euuu,tyTa, p. 498, n. 2.

pe străzile Rusciucului, în 1871, şi cules de Teodor Burada în Macedonia, precum şi numeroasele reminiscenţe despre vitejia lui în baladele sârbeşti şi bulgăreşti. Ba până şi pe coastele Adriatice ale Ragusei – ai cărei fii, ca Baba Novac, luptau sub steagurile lui Mihai Viteazul – a ajuns vestea despre vitejiile româneşti, cântate într-un fragment rămas de pe urma cunoscutului poet ragusan Antun Sasin.

Tot atât de celebru a fost Mihai Viteazul în Occident. Solii lui băteau necontenit drumurile Vienei, Pragăi şi Italiei. Ba până şi în îndepărtata Spanie ajungeau trimişii lui, pentru a cere ajutorul creştinătăţii împotriva duşmanului comun.

În anii din urmă, profesorul italian Angelo Pernice a descoperit în arhivele italiene un memoriu al lui Mihai Viteazul, de o deosebită importanţă, fiindcă, în afară de detaliile interesante asupra luptei de la Călugăreni, memoriul dă pe faţă şi ceva din firea hotărâtă şi energică a domnului. Avizele italiene şi plachetele franceze – un fel de ziare ale timpului care se desfăceau în pieţele dinaintea catedralelor – aduceau la cunoştinţa publicului victoriile lui Mihai Viteazul şi ale valahilor împotriva turcilor. Entuziasmul care a cuprins atunci masele populare a aţâţat şi imaginaţia scriitorilor. în Italia, cunoscutul scriitor popular Giulio Casare Croce – un Anton Pann italian al secolului al XVII-lea – într-o dramă care a avut mai multe ediţii, Sotte-ranea confusione o vera tragedia sopra la morte din Sinăm Bassâ, famoso capi-tanio di Turchi, înfăţişând în infern pe rivalul lui Mihai Viteazul la scaunul de judecată al lui Minos, descrie lupta de la Călugăreni cu multe amănunte istorice: ruperea podului, căderea paşei în mocirlele de la Neajlov. în Spania, însuşi Lope de Vega a evocat în drama El prodigioso căpitan tenacitatea caracterului lui Mihai şi avântul războinic al ostaşilor săi, deşi lucrurile sunt umbrite puţin prin reclama făcută lui Sigismund Bathory. Chiar şi la unguri s-au găsit cronicari şi poeţi populari care au povestit cu tendinţe diferite viaţa zbuciumată şi domnia plină de fapte răsunătoare a lui Mihai-vodă.

Era dar firesc ca Mihai Viteazul, care întrupa, după cum se vede, atât ea nădejdi, nu numai ale poporului său, dar ale întregii creştinătăţi apăsată sub stăpânire păgână, care şi-a jertfit viaţa – cum spune însuşi – ca „să capete un loc în creştinătate”, să năzuiască şi el, ca şi Ştefan cel Mare, să lase viitorimii amintirea faptelor lui războinice şi a străduinţelor sale. Şi el a găsit astfel un cronicar al domniei într-un logofăt al său: Teodosie Rudeanu.

Acesta era un oltean dârz şi isteţ, mâna lui dreaptă în timpul campaniei întreprinsă împotriva lui Ieremia Movilă. Pe vremea când viteazul domn pornise în fruntea oştilor să cucerească Moldova, Teodosie Rudeanu rămăsese în Ardeal, ca un fel de guvernator al provinciei de curând cucerită. Mihai Viteazul se afla tocmai la hotarele Moldovei când sosiră în Ardeal comisari trimişi de împăratul Germaniei. Aceştia, temându-se de complicaţiile ce se puteau ivi, veniseră să stăruiască pe lângă domnul român ca să renunţe la campania lui în Moldova. Teodosie Rudeanu, care cunoştea intenţiile precise şi firea hotărâtă a domnului său, a pus să se aresteze comisarii imperiali şi i-a ţinut închişi până ce Mihai Viteazul a cucerit Moldova; apoi i-a pus în libertate, cerându-şi scuze pentru neînţelegerea iscată şi pentru vexaţiunea la care i-a supus \par        Acestom energic şi diplomat a fost cronicarul lui Mihai Viteazul. Dar, din nenorocire, cronica lui ni s-a pierdut în forma originală. Sâmburele ei ni s-a păstrat însă într-o traducere latinească. în lunile de vară – iunie şi iulie- 1597, se afla la curtea din Târgovişte a domnului român un sol german, Baltasar Walter cel Tânăr, din Silesia (Baldassar Waltherus Junior). Acolo, solul german se întâlneşte cu un sol polon, Andrei Tarnowski, „unul din cei mai buni prieteni” ai domnului român, care tradusese în polonă cronica logofătului lui Mihai Viteazul.

Această versiune polonă a fost apoi tradusă şi prelucrată în limba latină de Baltasar Walter, după cum mărturiseşte el însuşi: „La îndemnul lor – este vorba de câţiva bărbaţi prea luminaţi – şi prin generoasa mijlocire a măritului domn Andreiu Tarnow, care până acum s-a ilustrat în mai multe ţări pre unde a fost trimis în mai bine de 15 solii, unul din cei mai intimi amici ai domnului Mihai, câştigaiu în lunile iunie şi iulie 1597, pe când mă aflam la curtea din Târgovişte, o scurtă descriere a acelor fapte, compusă de dumnealui cancelariul <= logofătul) în limba românească şi aprobată de către însuşi domnul. Această descriere întoarsă pre limba polonă, eu, traducând-o în latineşte, o îmbrăcai în cele mai alese circumstanţe, adunate nu atât de la români, cât de la alţi însemnaţi şi demni de credinţă oşteni.”

Din această mărturie a lui Baltasar Walter rezultă că la curtea lui Mihai Viteazul se scria, sub ochii domnului, de către logofătul lui, o cronică în limba română. Aceasta nu trebuie să ne surprindă, deoarece din cancelaria lui Mihai Viteazul pornesc şi hrisoave scrise tot în limba naţională.

Cronica aceasta scrisă în limba română a fost apoi tradusă în limba polonă de Andrei Tarnowski, iar din limba polonă a fost transpusă apoi în limba latină de Walter junior, care însă a împodobit-o cu „cele mai alese circumstanţe, adunate nu atât de la români, cât de la alţi însemnaţi şi demni de credinţă oşteni”.

Baltasar Walter a trimis apoi traducerea latină a cronicii în Germania, printr-un delegat polon, Stanislas Golscii, castelan de Haliciu şi căpitan de Bar. Doi ani mai târziu, Walter, întorcându-se din misiunile lui în Orient, sfătuit de prietenii săi, a tipărit traducerea latină a cronicii la G5rliz, în Silezia, la anul 1597, dedicând opera patronilor săi, consulii din Gârliz, Hof-fmann de Hennersdorf şi Bartolomeu Scultet, matematicul.

Cronica aceasta se opreşte la anul 1597. Deşi în traducere latină, ea constituie totuşi prin ideile ei un document de cel mai mare preţ pentru cunoaşterea mentalităţii româneşti din epoca marelui domn. Dar, din nenorocire, Baltasar Walter nu s-a mărginit să traducă exact în limba latină textul transpus în polonă de Andrei Tarnowski, care şi el s-a pierdut sau nu s-a descoperit încă, dacă cumva se mai păstrează în cine ştie ce colţ de bibliotecă. Walter însuşi ne spune că, traducând-o în limba latină, a îmbrăcat-o „cu cele mai alese circumstanţe”, pe care le-a adunat – zice el – „nu atât

1 Hurmu?aki, Documente, XII, p. 880-919.

de la români, rit de la ostaşii cei mai aleşi şi mai demni de credinţă”. Prin urmare, opera lui nu este o traducere a cronicii de la curtea lui Mihai Viteazul, ci este o prelucrare a acesteia.

Fondul primitiv al cronicii a fost amplificat nu numai cu podoabe stilistice, dar şi cu ştiri nouă pe care traducătorul le-a putut culege şi cu lucruri despre care are uneori grija să ni le precizeze. Iată, bunăoară, câteva exemple:

Pemenind de ordinele trimise de sultanul Murat al III-lea paşei din Silistra ca să treacă Dunărea şi să aşeze în scaunul Ţării Româneşti pe Ştefan, Baltasar Walter adaugă: „Pre acest Ştefan îl văzurăm şi noi de câteva ori la 15^7, pre la Sf. Mihail, la masa strălucitului delegat al Poloniei, având capul acoperit cu un turban sau învelitoare turcească şi din propriile lui cuvinte ajlarăm acestea, deşi mai pre scurt”.

După lupta de la Călugăreni, el introduce de asemenea un episod duios, cules la curtea lui Mihai Viteazul: „Spre a odihni inima cititorului după atâtea scene sângeroase, ajlarăm cu cale de a însemna aci cum doi cerbi domesticiţi însoţiră pe Mihai în mai multe expediţiuni războinice. Ei se aflau mai cu seamă lângă cortul domnului; stăteau de faţă în războaie şi lupte, mergând curagios, când înaintea lui, când alăturea de el. Nici zgomotul bombelor, nici fulgerele tunurilor nu-i înspăi-mântau, ci auzind vuietul se ridicau în două picioare şi stăteau puţin privind. Ei statură astfel martori neclintiţi, împotriva obiceiului acestor animale, la lupta purtată cu Sinan Paşa la Călugăreni. Aci, unul dintr-înşii pierind din întâmplare, celălalt de durere merse de se ascunse în pădure.

Acest fapt se adeverează prin mărturiile domnului Mihai şi a multor alţi ostaşi demni de credinţă.”

Dacă înlăturăm acestea şi altele asemenea, se pune întrebarea: avem posibilitatea de a reconstrui cronica pierdută a lui Teodosie Rudeanul, şi cum?

În compilaţia de cronici ale Ţării Româneşti, pe care a făcut-o în epoca lui Şerban Cantacuzino logofătul Stoica Ludescu, „bătrâna slugă a Canta-cuzenilor”, şi care povesteşte istoria Ţării Româneşti de la întemeiere, a fost încorporată şi o cronică a domniei lui Mihai Viteazul, cu următorul titlu – pe care-l dau după versiunea publicată de N. Bălcescu (în Magazinul istoric, tomul IV, p. 277):

De aicea se începe istoria lui Mihaiu Vodă, fiul lui Petraşco Vodă, carele au făcut multe războaie cu turcii pentru creştinătate, precum de aicea înainte se arată.”

Este clar că în acest capitol – care în structura compilaţiei este destul de întins faţă de celelalte – avem de-a face cu copia unei cronici contemporane. Ce raporturi se pot stabili între această cronică şi între traducerea şi compilaţia latină a lui Baltasar Walter?

Înlăturând interpolările vădite ale traducătorului german – ştirile noi pe care el însuşi spune că le-a cules de la diferiţi martori, impresiunile lui personale despre prăpădul ţinuturilor pustiite prin invazia oştirilor turceşti şi tătăreşti, ori accentele calde de adâncă admiraţie pentru domnul român —' cronica lui încă nu se suprapune exact peste partea corespunzătoare din compilaţia lui Stoica Ludescu.

Deşi Baltasar omite, se pare, din cronica românească ce a avut-o la bază, unele ştiri care puteau fi neplăcute ungurilor —- de exemplu atitudinea neloială a lui Sigismund Bathori după victoriile lui Minai Viteazul asupra tătarilor – găsim însă pentru momentele mai importante ale campaniei lui Mihai Viteazul împotriva turcilor ştiri mai bogate, detalii mai precise la traducătorul german. E mai multă viaţă, mai multă mişcare; se simte mai bine timbrul contemporaneităţii în opera lui Walter.

Şi cu toate acestea ambele cronici în schema lor se suprapun una peste alta; se vede bine că este aceeaşi urzeală, aceeaşi împletire a evenimentelor în aceeaşi succesiune: durerile pe care le îndura ţara sub cotropirea turcească, hotărârea domnului şi a boierilor de a izbăvi poporul de apăsarea turcească, alianţa cu Sigismund Bathori, semnalul revoluţiei prin uciderea turcilor din Bucureşti şi atacarea raialei turceşti a Giurgiului, invazia lui Mustafa Paşa, vizirul, cu pretendentul Bogdan de peste Dunăre şi a tătarilor, luptele victorioase ale Buzeştilor cu tătarii la Putinei şi la Şerpăteşti, respingerea turcilor peste Dunăre, atacarea şi arderea Silistrei, a Hârşovei şi a Brăilei – care era pe atunci raia turcească, lupta de la Călugăreni, retragerea de la Stoeneşti, sosirea ajutoarelor din Ardeal şi Moldova şi curăţirea ţării de turci, luptele ulterioare cu tătarii, trecerea Dunării şi atacul de la Nicopole şi împrejurimi şi, în sfârşit, încercarea turcilor de a se împăca cu Mihai Viteazul prin daruri pompoase şi prin făgăduieli ş. a.

Avem dar la baza ambelor cronici un fond comun; aceeaşi canava, care într-o parte a fost amplificată, într-alta simplificată, canava care foarte probabil a trebuit să fie cronica scrisă la curtea lui Mihai Viteazul.

Cum se explică atunci faptul că această cronică nu ni s-a păstrat în întregul ei în compilaţia lui Stoica Ludescu? Şi ce reprezintă versiunea pe care a copiat-o „bătrâna slugă” a Cantacuzenilor?

Faptul că între cronica logofătului lui Mihai Viteazul şi compilaţia lui Stoica Ludescu s-a scurs mai bine de un veac şi jumătate nu este suficient pentru a explica simplificările şi prescurtările, căci în genere manuscrisele de cronici nu prea se simplificau.

În versiunea lui Stoica Ludescu se găsesc, precum a arătat d. N. Iorga, o serie de ştiri interesante privitoare la vitejiile Buzeştilor şi care se văd bine că au fost adăugate de cineva care făcea parte din familie, ca de pildă: în uciderea turcilor la Bucureşti din 2 noiembrie 1594 – semnalul răscoalei – cronica ne spune că „într-acel războiu fu rănit Stroe Buzescul la mina stingă”. Buzeştii sunt pomeniţi pretutindeni: în luptele cu tătarii, în soliile trimise la Sigismund Bathori; vitejiile lor sunt totdeauna arătate într-o lumină simpatică, ca bunăoară în lupta de la Nicopole: „O ceată de turci se întoarse cu mare hrăborie asupra lui Mihaiu Vodă. Şi atuncea se alese unul den turci cu suliţa şi o împoncişă asupra pântecului lui Mihai şi o înfipse în pântece. Iar Mihaiu Vodă, deaca văzu că piere, el apucă suliţa cu amândouă mânile de fier şi căuta în toate părţile ca să-i vină cineva den boiari ajutoriu, să-l isbăvească den peire. Şi alţii mai aproape nu se aflară, fără doi boiari, anume Preda Buzescu şi cu frate-său Stroe Stolnicul; ei grăbiră şi tăiară capul turcului, şi pre cealelalte soţii ale lui, şi isbăvira fire Mihaiu Voăd din mânile turcilor, şi multă bărbăţie arătară Buzeştii înaintea lui Mihaiu Vodă, că se luptară cu vrăjmaşii şi isbăviră fire domnul lor de fieire.”

Cronica domniei lui Mihai Viteazul, intercalată în compilaţia lui Stoica Ludescu, este dar, după cum se pare, o copie alterată după cronica scrisă la curtea lui Mihai Viteazul, ieşită însă, după cum a arătat d. Iorga, din cercul familiei Buzeştilor.

Cronica scrisă din porunca domnului şi sub ochii lui s-a pierdut, după cum s-a pierdut şi cronica scrisă la curtea lui Ştefan cel Mare. O fatalitate dramatică a urmărit astfel străduinţa celor mai mari domni ai trecutului românesc de a consemna în scris pentru viitorime izbânzile câştigate de neamul nostru sub conducerea lor în lupta contra paginilor, pentru apărarea creştinătăţii.