Literatura apocrifă

Textele Sfintelor Scripturi traduse în Maramureş şi tipărite de Coresi în a doua jumătate a veacului al XVI-lea s-au răspândit peste tot pământul românesc, ducând pretutindeni cuvântul lui Dumnezeu în limba poporului.

Pentru neamul nostru, care folosise până atunci ca limbă de cultură o limbă străină, aceste traduceri au fost cele dintâi zări de lumină.

Îndemnaţi de râvna cu care poporul primise cartea în limba lui, clericii, singurii cărturari ai timpului, s-au apucat să traducă din mulţimea textelor slave ale vechilor mănăstiri, legende religioase cu caracter popular, pe care istoricii literaturilor creştine le numesc legende apocrife.

După criteriile de limbă – şi, în primul rând, rotacismul – legendele religioase apocrife au început a fi traduse cam în aceeaşi vreme de înviorare religioasă şi în aceeaşi regiune în care au apărut şi primele texte ale Sfintelor Scripturi în limba română.

Aceste legende au circulat din mână în mână în toate ţinuturile româneşti. Cu timpul, şi alte centre de cultură religioasă – poate mănăstirile din principate – au contribuit la traducerea şi răspândirea literaturii apocrife.

Într-o vreme în care singura clasă de cultură era clerul – şi era clerul fiindcă acum patru veacuri cultura era legată la noi de cunoaşterea unei limbi moarte – traducătorii au fost preoţii şi călugării.

Interesant este faptul că din bogata literatură apocrifă slavă, clericii au ales, pentru a transpune în limba poporului, mai întâi legendele apocaliptice, în care pretinsul autor – un apostol sau un patriarh – dezvăluie, în cuvinte pline de simboluri menite a spori impresia de mister, tainele lumii de dincolo de moarte, pe care le-ar fi aflat prin miracolul unei viziuni cereşti. Ceea ce a îndemnat clerul nostru să împărtăşească poporului, din mulţimea legendelor slave cu care îşi desfăta imaginaţia, mai întâi apocalipsele apocrife, a fost fără îndoială năzuinţa de a întări în sufletul maselor populare instinctele morale, îndreptându-le gândul dincolo de bunurile trecătoare ale acestei lumi pământeşti.

Legendele acestea naive, dar care zugrăvesc în culori vii, pe de o parte, contrastul dintre chinurile pe care le îndură în flăcările nestinse ale infernului cei ce şi-au trăit viaţa în păcate, iar, pe de altă parte, veşnica fericire care aşteaptă în grădinile înflorite ale raiului pe cei ce şi-au încheiat viaţa

UI pământească în cinste şi dreptate, trebuie să fi zguduit adânc sufletul poporului, căci numai astfel ne explicăm urmele pe care aceste legende le-au lăsat până azi în tradiţiile, în colindele religioase şi în arta populară.

Epoca care se întinde de la Coresi până la Matei Basarab este bogată în colecţii manuscrise cuprinzând asemenea legende: Codex Sturdzanus, copiat între 1580-l620, în Măhaciu pe Mureş; Codex Todorescu, copiat în secolul al XVI-lea, în Ardeal; Codex Martianus, copiat în secolul al XVII-lea; Codicele de la Kohalm, descoperit de Ilie Bărbulescu, tot în Ardeal; un altul descoperit de Andrei Bârseanu, la Ieud, în Maramureş; altul în Ardeal, de N. Iorga, cu versiune slavo-română şi rotacism 1.

Colportorii zeloşi ai acestui gen de literatură au fost preoţii, căci mai toate manuscrisele vechi sau noi ale acestor legende, cunoscute şi păstrate în Biblioteca Academiei Române, sunt copiate de ei. Lucrurile îşi au explicarea lor, fiindcă aceste legende apocaliptice, pe lângă tendinţa de a ridica nivelul moral, mai vădesc şi preocuparea de a înălţa în ochii poporului autoritatea preotului. Aşa, de pildă, în Călătoria Maicii Domnului la iad, se înfăţişează, între muncile pe care le îndură cei păcătoşi, şi chinurile celor ce n-au venit duminica la biserică sau nu s-au ridicat dinaintea preotului când a ieşit din biserică (sunt osândiţi să stea pe scaune înroşite în foc).

Aceste legende răspândite prin copii manuscrise au fost adunate şi cusute la un loc de timpuriu în sbornice sau codice. Cel mai vechi este Codex Sturdzanus, numit aşa de Haşdeu după numele lui Dimitrie Sturdza, care 1-a împrumutat marelui istoric şi filolog pentru studiu şi care apoi 1-a dăruit Academiei Române. El a fost studiat şi publicat de Haşdeu în text chirilic şi cu o bună transcriere latină, în volumul al doilea din Cuvente den bătrâni.

Codex Sturdzanus este alcătuit din două părţi. Prima parte cuprinde o serie de legende, intitulate de Haşdeu texte măhăcene: Legenda Duminicii, Legenda Sf. Vineri, Legenda lui Avradm, câtetrele copiate de Popa Grigore, în Ardeal, în satul Măhaciu, mai sus de Turda, între 1580-l619; a doua parte cuprinde o altă serie de legende: Legenda Sf. Sisinie, Călătoria Maicii Domnului la iad, Apocalipsul apostolului Pavel, numite de Haşdeu texte bogomilice, precum şi un text, Cugetări în ora morţii, pe care Haşdeu îl credea o creaţiune originală românească cu caracter bogomilic. Acestea din urmă au fost copiate înainte de 1580 de un anonim şi cusute într-un volum cu textele măhăcene de popa Grigore.

Haşdeu, şi după el Gaster şi toţi cei ce s-au ocupat de istoria literaturii noastre vechi au pus în legătură literatura apocrifă cu o mişcare eretică apărută în Bulgaria şi imperiul bizantin în veacul al X-lea: bogomilismul.