Bogomilii

Bogomilismul a fost o sectă eretică născută în Asia Mică din fuziunea creştinismului cu dualismul persan. Din Asia erezia a pătruns în Europa prin coloniştii greci şi armeni, aduşi de împăraţii bizantini şi aşezaţi la graniţele

Vezi N. Iorga, Istoria românilor, voi. IV, Cavalerii, p. 114-l15.

de nord ale Bizanţului, în regiunea Adrianopolului şi Filipopolului. Din aceste centre curentul s-a întins în imperiul bizantin şi mai ales în Bulgaria, unde a dobândit o mare putere de expansiune prin propaganda popii Ieremia Bogo-mil, care a trăit în secolul al X-lea, sub ţarul Petru. Din Bulgaria secta a trecut mai departe în Serbia, Bosnia şi Herţegovina şi s-a răsfirat în Occident, sub diferite numiri: patarini în Italia nordică, cathari (de la gr. Ka9ap6<; = = curat, fiindcă pretindeau că ei deţin învăţătura curată a Mântuitorului) în Germania şi Italia – de aci vine şi germanul Ketzer, boemul Kacir = eretic – şi au ajuns până în sudul Franţei. Celebra sectă a albigensilor, împotriva căreia papa Inocenţiu al III-lea a dezlănţuit cruciata de exterminare, era şi ea o îndepărtată ramură a bogomililor din Balcani.

Erezia bogomilică a fost în creştere în Peninsula Balcanică până în secolul al XH-lea, când s-a pornit lupta pentru distrugerea ei. în anul 1111 împăratul bizantin Alexe Comnenul deschide lupta, arzând pe rug în hipodromul din Constantinopol pe conducătorul sectei, pe medicul Vasilie, şi pe cei 12 apostoli ai săi. Câtva timp după aceasta, în Serbia, jupanul Ştefan Nemania începe o groaznică prigoană împotriva ereticilor, arzându-i pe rug sau arun-cându-i în exil.

În secolul al XH-lea şi al XHI-lea, ţarii bulgari Boril şi Alexandru se străduiesc şi ei să înăbuşe erezia în Bulgaria. Invazia turcească a împiedicat însă extirparea bogomilismului din ţara vecină. Aci, până târziu în secolul al XVII-lea, s-a menţinut o fâşie întinsă de 14 sate, înşirate între Nicopole, Vidin şi Filipopol, care rămăseseră credincioase vechii erezii şi refuzau crucea, deşi aveau biserici. în veacul al XVIII-lea aceste resturi bogomilice au fost convertite la catolicism de către misionari franciscani veniţi din Bosnia. Din aceste ţinuturi au venit la noi, începând din anul 1688, emigranţi bulgaro-pavlichieni, care s-au aşezat în jurul Craiovei, a Râmnicului, în judeţul Vlaşca şi în jurul Bucureştilor, la Cioplea.

Doctrina bogomililor pleacă de la anatagonismul dintre Dumnezeu, ca principiu al binelui, şi Satana, ca principiu al răului. Dumnezeu este creatorul lumii spirituale, invizibile şi eterne. Satana este creatorul lumii materiale, vizibile şi trecătoare. Satana a creat trupul omului, Dumnezeu i-a dat sufletul. Satana a pus la cale căderea omului şi izgonirea lui din rai, el a stă-pânit lumea până la venirea Mântuitorului. De aceea bogomilii respingeau Vechiul Testament, care povesteşte rătăcirea omenirii sub influenţa spiritului cel rău, şi nu admiteau decât Noul Testament.

Pornind de la antiteza dintre suflet, creaţiunea lui Dumnezeu, şi dintre trup, creaţiunea Satanei, şi considerând viaţa aceasta de pe pământ ca un popas către viaţa cea veşnică viitoare, bogomilii predicau asceza, dispre-ţuiau bunurile pământeşti, duceau o viaţă sobră, nu admiteau taina euharistiei cu pâine şi vin, combăteau cultul sfinţilor şi al icoanelor, pe care le considerau ca rămăşiţe de idolatrie, nu admiteau Vechiul Testament, care povesteşte epoca în care omenirea a fost sub stăpânirea Satanei, respingeau crucea, pe care o considerau ca o unealtă cu care diavolul a chinuit pe Mântuitor. în vremurile de înflorire ale panslavismului, atunci când literatura apocrifă era puţin cunoscută, savanţii slavi atribuiau bogomililor un rol important în creaţia şi răspândirea literaturii apocrife. Haşdeu şi după el Gaster au împărtăşit părerea slaviştilor şi această părere a fost admisă fără nici o rezervă de toţi istoricii noştri literari, ba răposatul Sbiera, care credea că prototipul Codicelui Voroneţean a fost tradus în secolul al XlII-lea, în suduî Dunării, punea în legătură cu erezia bogomilică înseşi începuturile literaturii noastre.