Literatura de prevestire

Înainte de a trece la romanul popular, ne oprim puţin, pentru a avea o icoană completă a culturii româneşti din epoca de care ne ocupăm aci, asupra unor texte care au avut în trecut o largă circulaţie în toate păturile societăţii româneşti şi care formează şi azi lectura favorită a claselor populare. Este un gen de literatură care reprezintă prelungirea în creştinism a unor străvechi superstiţii din lumea antică: cărţile de prevestire.

Această literatură îşi are sursele ei îndepărtate în credinţele astrale ale vechilor caldeeni şi asirieni. Se ştie că preoţii Asiriei şi Caldeei au aflat pe cer zodiile, pe care le considerau ca divinităţi, au stabilit semnele zodiacale şi, pornind de la concepţia că este o strânsă legătură între mişcarea astrelor şi tulburările naturii pe faţa pământului, pe de o parte, şi între desfăşurarea vieţii omeneşti, pe de altă parte, au încercat, printr-o bogată literatură astrală, să descopere aceste raporturi, precizând după mişcările cosmice şi după fenomenele naturii soarta omenirii.

În săpăturile făcute în vremurile noastre în Asia Mică, pe ruinele vechii Ninive, s-au descoperit o sumedenie de tablete cuneiforme, scrise multe din porunca regelui Sagon I, cu preziceri astrale, ca de pildă: „Când constelaţia ursei se întoarce, nenorocire peste întreaga ţară”.

Din Asiria şi Caldeea, asemenea literatură s-a răspândit în Egiptul elenistic şi de acolo a trecut în Bizanţ, unde a avut un rol important în elaborărea ultimelor curente ale filosofiei eline, în special asupra neoplatonismului. Mai târziu, când Roma ajunge o putere mondială şi-şi întinde stăpânirea în Orient, din Grecia şi din Asia Mică astrologia se infiltrează în Italia şi se răs-pândeşte, cu timpul, în toate straturile sociale.

Credinţele acestea superstiţioase despre influenţa astrelor asupra vieţii omeneşti prinsese rădăcini atât de adânci în imperiul roman, încât împăraţii creştini au deschis lupta împotriva acestui gen de literatură, poruncind arderea cărţilor de astrologie. Alături de împăraţi, s-au ridicat marii părinţi ai bisericii, ca de exemplu Sfântul Ioan Hrisostomul, care, într-o omilie intitulată Pentru mincinoşii prooroci şi cei fără Dumnezeu eretici, omilie care a fost tradusă în limba românească de Radu Greceanu, cronicarul lui Constantin Brâncoveanu, spune: „Ce creştini sunt aceia care păzesc basmele jidoveşti şi elineşti şi ursitorile şi vrăjile şi astrologiile şi obriciri de zile şi de luni şi de ani şi Trepetnice”.

Lupta deschisă de biserică a contribuit ca în indicele de cărţi oprite de a fi citite de credincioşi, să se treacă de timpuriu, alături de literatura apocrifă, şi literatura astrologică. Din indice, dispoziţiile împotriva cărţilor astro-logice au trecut în pravilele de legi, care au fost traduse şi în literatura noastră. De exemplu, în Pravila tradusă de Eustratie Logofătul şi tipărită pe vremea lui Vasile Lupu în 1644, se spune într-un loc: „Cei ce caută în stele sau fac alte meşteşuguri să cunoască mişcarea lucrurilor neştiute; aşijderea ceia ce-şi socotesc zua întru care s-au născută şi zică c-au fostu bună sau râa şi aceştia să aibă canon cinci ani”.

La noi această literatură a venit din Bizanţ, prin mijlocirea slavilor meridionali, şi este reprezentată la începutul secolului al XVII-lea prin următoarele texte:

Rojdanicul sau Zodiacul este un text care prezice viitorul copilului după luna sau zodia în care s-a născut. Textul cel mai vechi a fost copiat în 1620 de popa Ion Românul din Sâmpietru în Ardeafl şi se păstrează la un loc cu Alexandria şi Fiore di virtu în aşa-numitul Codex Neagoeanus din Biblioteca Academiei Române.

Gromovnicul este o altă carte astrologică, care pretinde să dezvăluie soarta omenirii şi starea sămănăturilor după zodia în care va cădea tunetul (slav. gronib = tunet): după cum va tuna ziua sau noaptea, de la apus sau de la răsărit. A fost se pare mult căutată în lumea românească a veacului al XVII-lea, deoarece cea dinth carte ieşită din tipografia mitropoliei de la Alba-Iulia, instalată în 1639 cu material adus din Ţara Românească, de la Matei Basarab, este un Gromovnic, tipărit la un loc cu Paraclisul Maicii Dom^ nului, Molitvenice şi alte texte religioase.

Trepetnicul (slav. trepetnics = tremor) prezice viitorul omului după diferitele mişcări ale trupului, precum: bătaia ochilor, clipirea genelor, şi se găseşte într-o sumedenie de manuscrise, dintre care cel mai vechi cunoscut până azi datează din anul 1639.

Această literatură a fost mult căutată odinioară, judecind după marele număr de copii ce ni s-au păstrat, precum şi după faptul că, deşi pravilele bisericeşti opreau citirea lor, totuşi ele se publicau chiar în tipografiile mitropoliilor noastre, precum a fost cazul cu mitropolia din Alba-Iulia sau din Iaşi.

Chiar şi la curţile marilor noştri voievozi cărţile astrologice erau foarte mult preţuite, cum dealtfel erau şi la curţile princiare şi regale din Occident, în evul mediu. Brâncoveanu însuşi avea la curtea lui un astrolog, anume Ion Romanul sau Ioan Frâncul, care nu trebuie confundat cu popa Ion Românul din Sâmpietru, el însuşi copistul unui rojdanic. Astrologul lui Brâncoveanu avea, după cum spune el însuşi într-o prefaţă, „obicinuita pe an datorie” de „a se închina Domnului” cu „tălmăcirea almanacelor”. Credincios acestei sarcini, el prelucra în fiecare an almanacele după izvoare italiene – Foglieti Novdli.

Prin caracterul ei fatidic, această literatură, care trăieşte şi azi şi este citită cu aviditate în lumea satelor, a lăsat urme adânci în sufletul popular, urme pe care le întâlnim până în creaţiile lui poetice. în basmele noastre populare, de pildă, nu este împărat şi împărăteasă care, în ceasurile de mare cumpănă şi nevoie, să nu recurgă la cunoştinţele unui vraci sau cititor de stele. Tot din aceste cărţi vine şi zicătoarea: „rea zodie a mai avut”, sau: „s-a născut într-un ceas bun (într-o zodie bună)”; urme numeroase se găsesc în des-cântece şi vrăji:

Tu stea logostea

Toate stelele să stea

Numai steaua lui X să nu stea. (Tocilescu, Materialuri folcloristice, p. 685, 686, 694).