Literatura didactică

Trecerea de la literatura apocrifă la cea didactică era uşor de făcut, deoarece literatura didactică de la începutul culturii noastre era alcătuită din texte în care maximele, elementele rudimentare de ştiinţe naturale, precum şi cele narative, legende şi istorioare, sunt subordonate unor idei morale şi religioase.

Literatura didactică este reprezentată în secolul al XVI-lea şi începutul celui de al XVII-lea, în afară de învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie, despre care ne-am ocupat la locul său, prin două texte: unul venit din Egiptul elenistic prin vechiul Bizanţ: Fisiologul, altul venit din literatura Italiei medievale: Fiore di virtu.

fisiologul. Fisiologul este o interesantă carte, alcătuită – după cum conchide Max Wellman într-un studiu recent – în secolul al IV-lea, poate în Egipt, sub influenţa curentelor neopitagoriciene şi a altor curente mistice din Orient, care căutau să descopere calităţile oculte ale lucrurilor, avantajele magice şi simbolurile lor religioase.

Este, de fapt, un fel de tratat de zoologie şi de morală în acelaşi timp, în care animalele şi păsările, după ce sunt descrise cu obiceiurile reale sau închipuite, sunt interpretate apoi ca simboluri ale unor idei morale şi religioase.

În ciclul animalelor descrise de Fisiolog se găsesc şi animalele fantastice din miturile popoarelor vechi, ca de pildă finixul, o pasăre ca păunul, cu capul de aur, care ar fi trăit pe lângă cetatea Heliopol. Acolo sta nouă ani pe cedrii Livanului, fără să se hrănească, fiindcă, ne spune textul, era hrănit de Duhul sfânt. După nouă ani i se umpleau aripile de mireasmă şi, auzind toaca preotului din cetate, intra cu el în biserică, se aşeza pe jertfelnic şi se aprindea, mistuindu-se în cenuşă, pentru ca apoi, a doua zi, preotul să o găsească renăscută şi întinerită. Alte animale mitice din Fisiolog sunt vasi-liscul, un fel de balaur cu privirea înveninată, care ucide de la distanţă, sau gorgonia, un monstru cu chip de femeie şi cu perii capului de balaur.

Pentru a ne face o idee de structura acestei curioase cărţi, iată, de pildă, cum este descrisă gheonoaia sau ciocănitoarea: „Gheonoaia zboară din copaciu în copaciu, scobind lemnul, şi ascultă cu urechea şi dacă află lemnul tare şi vârtos, ea fuge de la dânsul, iar unde află lemn slab şi găunos, ea tot scobeşte şi să sălăşluieşte într-însul; şi acolo scoate şi puii săi; şi lăcuieşte într-însul.

Aşa şi diavolul: umblă din om în om, cercând cu vicleşugul său, şi dacă găseşte om slab să sălăşluieşte într-însul, iar dacă-l găseşte postind şi rugân-du-se sau făcând milostenie, el fuge că nu-i place.”

După cum se vede, descrierea păsării este urmată de interpretarea simbolică.

În felul acesta sunt descrise şi interpretate în sensul unui simbol moral o mulţime de animale şi păsări: pelicanul, care-şi sfâşie pieptul pentru ca din sângele lui să-şi hrănească puii, este interpretat ca un simbol al Mântuitorului, care s-a răstignit pe cruce, pentru ca prin sângele lui să mântuie omenirea de păcatul primitiv; porumbeii, care umblă totdeauna în stoluri, pentru ca să se ferească de şoim, sunt daţi ca pildă creştinilor care trebuie să se adune în cete la biserică spre a se feri de diavol.

Fisiologul a fost alcătuit, după cum s-a spus, în Egipt, unde se încrucişa cultura elenistică cu cea iudaică şi orientală şi cu creştinismul. Din Egipt a pătruns în Bizanţ şi a intrat de timpuriu, poate din veacul al V-lea, în Occidentul latin, unde, sub numele de Bestiarii, a fost tradus şi prelucrat în toate limbile romanice şi germanice. Elementele fantastice pe care le conţinea nu au izbit mentalitatea naivă a lumii medievale, lipsită de spiritul critic pe care ni-l dă astăzi progresul ştiinţelor exacte. Dealtfel, însuşi Sf. Ieronim, traducătorul Bibliei în latineşte, ne povesteşte într-una din scrisorile sale scena întâlnirii în pustiu a sfântului Antoniu cu un satir, care ar fi cerut sfân-tului să se roage pentru el lui Dumnezeu.

Când asemenea naivităţi se găseau până şi în scrierile sfinţilor părinţi, nu trebuie să ne mirăm că elementele din Fisiolog au pătruns în romanele courtois ale Franţei medievale, ca de pildă în Floire et Blanchefleur, sau în operele truverilor, ca Thibaud, contele Champagnei şi regele Navariei, ori în ale istoricilor şi naturaliştilor, ca Jacques de Vitry ş.a. Bestiariile s-au bucurat astfel în evul mediu de o largă popularitate. Au inspirat până şi arta, căreia i-au împrumutat motive decorative pentru turnuri, pentru faţade, pentru portaluri, amvoane şi vitraliurile domurilor, precum şi ornamentaţii pentru vinietele şi iniţialele manuscriselor.

Nu mai puţin răspândit a fost Fisiologul în literaturile balcanice.

De la bizantini, Fisiologul a călătorit mai departe la slavii sud-dună-reni, unde a fost tradus în două epoci diferite: o dată în epoca de aur a vechii literaturi bulgare, altă dată mai târziu, în epoca de supremaţie a literaturii sârbeşti.

La noi, Fisiologul se pare că a pătruns de timpuriu; se cunosc până acum vreo şase manuscrise, dintre care cel mai vechi a fost copiat în 1693, de Costea Dascălul, din biserica Şcheilor din Braşov, şi a fost republicat, cu un studiu, de doamna Margareta Mociorniţă-Constantinescu, în facsimile şi transcriere latină. Toate aceste şase manuscrise descind din acelaşi prototip – mult mai vechi, poate din secolul al XVI-lea sau începutul celui de al XVII-lea – tradus la rândul său după o versiune sârbească.

Versiunea aceasta tradusă din slavoneşte este însă sumară; de aceea în epoca influenţei greceşti s-a făcut o nouă traducere după un text mult mai complet, al lui Damaschin Studitul, arhiepiscopul Naupactei, venit la noi într-o tipăritură veneţiană sau în manuscris, adus din Muntele Athos. Nu ştim cui se datoreşte această nouă traducere, dar versiunea cea mai veche se păstrează într-un manuscris, copiat în anul 1774 de dascălul Duma şi publicat de C. N. Mateescu în Calendarul şi revista Ion Creangă pe 1914 şi 1915.

Fisiologul a fost destul de răspândit în literatura noastră veche. El a îmbogăţit comoara tradiţiilor populare cu legende despre animale şi păsări, că de pildă despre pelican sau despre amărâta turturică, acea duioasă istorioară despre pasărea care, rămasă fără soţ, nu se mai aşază pe lemn verde, nici nu mai bea apă limpede. Această temă se găseşte în învăţăturile lui Neagoe, în Evanghelia învăţătoare de la Dealu, a fost culeasă în mai multe variante din gura poporului în Muntenia şi Bucovina şi a fost literalizată la începutul secolului trecut de Enăchiţă Văcărescu (după liricul grec Psalidas) şi de Asachi (Păsăruica stingheră). Un alt animal fantastic din Fisiolog, utilizat adesea ca motiv decorativ în miniaturile manuscriselor din mănăstiri şi pomenit de multe ori de scriitorii noştri vechi, este vasiliscul, balaurul cu privirea fermecată, dar în acelaşi timp otrăvitoare. Stolnicul Constantin Cantacuzino, vorbind în Istoria Ţării Româneşti de împăraţii romani din epoca decadenţei, spune că erau „mai răi şi mai cruzi decât fiarele. şi decât aspidele şi vasiliscii cei otrăvitori şi veninaţi” (ed. Iorga, p. 85). Nicolae Filimon, în romanul său Ciocoii vechi şi noi, descrie astfel belşugul din casa lui Dinu Păturică: „Vutcele şi cafelele cele mai bune, ciubucele şi narghilelele cele umplute cu parfumatul tutun al Siriei. şi femeile cele cu ochii mai fermecători decât ai vasiliscului.” El a intrat şi în creaţiunea poetică a lui Eliade Rădulescu, care-l pomeneşte în oda sa La Schiller:

Du sarcina, o, suflet, du corpul după tine, In sus pe calea strimtă, cu filii, cu consoarte; Te luptă cu Ananga, cu aspra neavere, Cu limbile de şarpe, cu ochi de vasilisc.

Vasiliscul nu este aci, cum comentau într-o vreme autorii noştri de cărţi didactice, „şopârla care-şi schimbă coloarea pielii, cameleonul”, ci balaurul fantastic din Fisiolog, care are privirea aşa de înveninată, încât ucide cu ea de la distanţă.

fiore di virtu. Al doilea text cu caracter didactic al secolului al XVI-lea românesc are o origine italiană. Este Fiore di virtu, un mic tratat de morală, care a avut un puternic răsunet în literatura evului mediu. Nu numai că a fost pus sub teascul tiparului în Italia curând după invenţia tipografiei (în 1474), şi a avut, în decurs de şase decenii, peste 40 de ediţii, dar a colindat aproape prin toate literaturile Occidentului şi a răzbătut şi în Orient, fiind tradus în limbile sârbă, greacă, română, rusă, bulgară şi armeană.

Acest succes aşa de frumos se datoreşte bunului-simţ cu care autorul, călugărul benedictin Tommaso Gozzadini, din Bologna veacului al XH-lea, ţinând seamă de gustul epocii sale, a îmbinat într-un tot armonic materiale aşa de disparate la prima vedere.

Cartea este alcătuită din 34 de capitole referitoare la virtuţi şi viţii, dar aşezate simetric, astfel încât fiecare virtute să fie urmată de viţiul contrar: dragostea – pizma; dreptatea – strâmbătatea; adevărul – minciuna.

Fiecare capitol Ia rândul său e format din patru secţiuni de materiale diferite, dar reunite între ele armonic, ca piesele unui mozaic. Prima secţiune o alcătuiesc definiţiile virtuţilor sau ale viţiilor, care sunt în genere precise şi clare. După definiţie urmează în fiecare capitol – în conformitate cu gustul cititorilor din evul mediu, care căutau simboluri pentru ideile morale ale creştinismului în lumea materială – comparaţia virtuţii sau a vidului cu un animal, precum: frica cu iepurele, bărbăţia sufletului cu şoimul, îngâm-farea cu păunul, mânia cu ursul.

Descrierea acestor animale, precum şi a altora fantastice – ca de pildă vasiliscul sau leoncornul, ori pasărea calandrinon, cu puteri de tămăduire – toate cu obiceiurile lor, închipuite ori reale, au fost împrumutate de autorul acestui tratat de morală al evului mediu din Fisiolog.

Compararea cu animalele din Fisiolog se continuă cu o serie de maxime, privitoare la virtuţile şi viţiile corespunzătoare, culese din scrierile biblice sau din filosofii păgâni, ori din scriitori medievali. Deşi luate din izvoare disparate, ele sunt totuşi alese cu gust, scurte, concise, plastice, spirituale chiar. De pildă: „Casiodor: în ce chip buretele nu dă apă până nu-l storci, aşa şi scumpul nu dă nimănui nimica până nu-i iai cu sila.

Pythagora: Scumpul <avarul) este ca măgariul ce poartă povară altuia; aşa şi scumpul strânge avuţie altora, iar el numai ce-i cu bănatul.

Varos au zis: Albina ţine în gură mierea şi în coadă acul cu fierea.”

Partea cea mai atractivă a cărţii o alcătuieşte secţiunea a IV-a, ultima, care întregeşte predica privitoare la întărirea virtuţilor şi înfrânarea viţiilor printr-o istorioară morală, aleasă şi ea din izvoare foarte variate, ca de pildă din romanele celebre ale timpului fca Romanul lui Alexandru cel Mare), din Gesta Romanorum, din scrierile biblice sau din legendele hagiografice.

Amintesc aci legenda Îngerului şi a sihastrului, pe care a folosit-o Vol-taire în romanul său Zadig şi pe care a prelucrat-o la noi M. Sadoveanu în Povestiri pentru copii (Pustnicul Ieronim). Este o legendă care a avut multă răspândire în evul mediu şi care îşi are sursa ei îndepărtată în Orientul semitic. Reamintesc de asemeni duioasa legendă a Casiei şi a prietenei sale Theo-dora cu împăratul bizantin şi cu mărul de aur – un reflex al folclorului bizantin. l

Fiore di virtu a pătruns în literatura noastră pe trei căi, prin trei traduceri diferite.

Prima traducere s-a făcut în secolul al XVI-lea, direct din limba italiană, în Moldova. Oricât de curios ar părea la prima vedere un contact direct cu literatura italiană în secolul al XVI-lea, totuşi lucrul nu este exclus, dacă ne gândim la legăturile ţărilor noastre cu Italia şi în primul rând cu Veneţia, pe care documentele ce se descoperă încă în zilele noastre ni le înfăţişează într-o lumină din ce în ce mai interesantă: soliile lui Ştefan cel Mare în cetatea lagunelor, fiicele lui Petru Şchiopul măritate în Veneţia cu greco-italieni, anii de studiu ai lui Mihnea în Veneţia, sub îngrijirea mătuşii sale Marioara Adorna Vallarga, ce stătea în mănăstirea de călugăriţe din Murano. Nu este

1 A se vedea mai pe larg: N. Cartojan, Fiore di virtii în literatura românească, Analele Acad. Rom., Mem. secf. Ut., seria III, t. IV, mem. 2, Bucureşti, 1928, p. 9 – 13.

exclus ca în asemenea împrejurări un cărturar român din soliile sau din alaiurile princiare române, atras de celebritatea cărţii, să fi încercat transpunerea ei în limba neamului său.

Traducerea românească, din nenorocire, s-a pierdut, dar se păstrează traducerea rusească, făcută după cea românească, într-o copie din veacul al XVIII-lea, care începe cu următorul titlu: „Cartea Floarea virtuţilor şi a viţiilor tradusă din limba italiană în valahă sau bogdănească (moldovenească) de către Gherman Valahul, iar din valahă tradusă în slavă de Veniamin Ieromonahul Rusin, la anul 1592”.

Această traducere rusească; păstrată în Muzeul Rumjancov din Moscova şi studiată de învăţatul rus Istrin, ne dă, după cum se vede, o dată sigură la care a fost făcută traducerea rusească: 1592. înainte de această dată, Fiore di virlu circula deci în literatura noastră, tradusă direct din italiană de către Gherman Valahul.

A doua traducere s-a făcut după un intermediar sârbesc, care fusese la rândul său tradus din italiană în secolul al XlII-lea, pe ţărmurile Croaţiei, într-una din mănăstirile croate din insulele sau de pe ţărmurile adriatice, în care se oficia servicul divin în limba latină şi care avea legături cu ţărmurile vecine ale Italiei – şi în primul rând cu Veneţia – un călugăr croat a transpus în limba neamului său celebra carte de morală a evului mediu. De pe ţărmurile croate, traducerea lui a călătorit mai departe în inima Serbiei şi de aci a fost adusă la noi, unde a fost tradusă în limba românească, pe la jumătatea secolului al XVI-lea, în Ardeal. Această traducere s-a pierdut dar ni s-a păstrat o copie făcută în 1620, de popa Ioan Românul, în satul Sâmpietru din Hunedoara, în aşa-numitul Codex Neagoeanus.

Traducerea ardeleană era însă plină de lacune; de aceea, către sfârşitul secolului al XVII-lea, în epoca de renaştere a sentimentului religios din vremea lui Antim Ivireanu şi a lui Brâncoveanu, când clerul nostru a simţit nevoia de a pune în mâna poporului cărţi de edificare morală, această carte a fost tradusă din nou.

Această a treia traducere a fost făcută după un text grecesc, care deriva după o versiune publicată în tipografiile greceşti din Veneţia. Această versiune fusese tradusă la rândul ei după un incunabil italian şi publicată pentru întâiaşi dată la Veneţia, în 1529, şi retipărită continuu în cursul veacurilor al XVI-lea şi al XVII-lea, sub titlul „AoQoţ t<Sv /apvtcov.

Una din aceste tipărituri greceşti a ajuns până în mănăstirile greceşti din Muntele Athos, unde a găsit-o, în timpul pelerinajului său, unul din boierii lui Brâncoveanu, paharnicul Constantin Sarachini, fiul unui doctor grec din Creta ce se împământise la noi. Paharnicul Sarachini, ducându-se să se închine la Muntele Athos, a dat peste această carte şi, voind să aducă şi el un prinos de recunoştinţă noii lui patrii, a îndemnat pe ieromonahul Filoftei, un călugăr român atonit, care, întâmplător, se întorcea cu el în ţară, s-o traducă în limba română.

Traducerea a fost tipărită la 1700, la mănăstirea Snagovului, de către ieromonahul Antim Ivireanu, viitorul mare mitropolit. Cartea s-a răspândit repede în toate ţinuturile româneşti, a fost multiplicată prin copii manuscrise; şi interesul pentru ea era încă destul de viu la începutul veacului al XlX-lea, când, în 1807, parohul bisericii din Bolgarseghiul Braşovului, Ierei

Ioan Ştefanovici, socotind că din vechea carte de morală „fieştecare dof-toria şi nectarul poate suge. ca albina care sboară cu mare osteneală şi sănătoasă înţelepciune peste câmpuri şi livezi şi grădini, din floare în floare, pentru a-şi agonisi hrana”, o tipăreşte din nou în tipografia fraţilor Constantin şi Ion Boghici. Cartea a dat-o la lumină, după cum o spune însuşi, după un exemplar tipărit la Snagov. Tipăritura aceasta a avut noroc, căci în anul următor, 1808, se tipăreşte a doua ediţie, de tipograful Friederich Herfurt; în 1814 se scoate a treia ediţie la Sibiu şi, în sfârşit, în 1864, o a patra ediţie la Bucureşti.

Cartea aceasta, care a fost citită patru veacuri în literatura noastră, tradusă de cel puţin trei ori, copiată în toate ţinuturile româneşti, tipărită apoi de cinci ori, nu putea dispare din circulaţie înainte de a lăsa în sufletul popular urmele ei. Elemente din ciclul asemănărilor cu animalele se găsesc împrăştiate în tradiţiile populare privitoare la obiceiurile animalelor şi pasărilor, după cum dovedeşte culegerea lui Sim. FI. Marian, Ornitologia populară română. Istorioare morale ca Fiul împăratului Theodosie sau îngerul şi Sihastru aceasta din urmă prelucrată de M. Sadoveanu, au fost culese din gura poporului de diferiţi culegători de material folcloric, iar tezaurul proverbelor populare româneşti datorează şi el o parte din sentinţele sale acestei vechi antologii morale a benedictinului italian din veacul al XlII-lea.

Astfel maxima Sf. Isidor: „Găina pentru un ou face gălăgie de o aude vulpea” (din capitolul despre înălţare şi îngâmfare) se găseşte la Anton Pann, sub forma:

Găina când va oua '

Aude o mahala; iar în colecţia manuscrisă a lui Iordache Golescu: „Găina pentru un ou, multă gălăgie face”.

Maxima lui Varos: „Albina ţine în gură mierea şi în coadă acul” o găsim în manuscrisele lui Iordache Golescu: „Albina ţine în gură mierea cea dulce şi în coadă acul cel otrăvitor”, şi la Anton Pann în forma:

Albina în gură cu miere Şi-n coadă acul cu fiere.

Maxima atribuită Sf. Augustin: „Leul nu se luptă cu furnicile, nici vulturul nu prinde muşte” apare la Anton Pann sub forma:

Vulturul stă-n loc şi veghează, Dar el muşte nu vânează.