Literatura hagiografică

Deşi curentele reformiste erau împotriva cultului sfinţilor —ne reamintim de prefaţa Cazaniei lui Coresi: „sfinţii morţi nu ascultă rugăciunea noastră” – totuşi preoţii români din părţile ardeleneşti au tradus de timpuriu şi au pus în circulaţie şi câteva vieţi de sfinţi, care alcătuiesc un capitol interesant în literatura noastră veche: legendele hagiografice.

Literatura aceasta fusese alcătuită în vremurile de adânc misticism ale evului mediu, când cultul sfinţilor luase un avânt aşa de puternic, încât drumurile care duceau către centrele în care se păstrau moaştele sfinţilor – numite în documentele timpului straţa publica peregrinorum – erau înţesate de alaiuri lungi de pelerini porniţi din toate părţile lumii creştine. Pentru a satisface curiozitatea pioasă a mulţimilor, care veniseră pe drumuri prăfuite din adânci depărtări, avide de a cunoaşte viaţa şi minunile sfinţilor al căror sprijin îl cereau, cărturarii din jurul sanctuarului în care se păstrau moaştele lor au alcătuit legendele hagiografice.

În plăsmuirea acestor legende, autorii lor s-au servit de materialul pus la îndemână de tradiţia populară, care pleca, fireşte, de la povestirile martorilor contemporani cu sfântul; dar acestea, transmise din generaţie în generaţie, fuseseră în mod conştient prelucrate – cum dealtfel se petrec lucrurile şi azi sub ochii noştri – de imaginaţia populară: cadrul istoric şi geografic în care se desfăşurase viaţa reală a sfântului fusese şters, iar în locul lui fantezia creatoare a poporului, folosindu-se de străvechile legende populare, a creat tipul generic al sfântului, în care latura miraculoasă a vieţii fusese accentuată şi subordonată unei concepţii aparte.

În elaborarea elementului miraculos din legendele populare, hagiografii au fost influenţaţi de curentele filosofice ale timpului şi, în primul rând, de mistica neoplatoniciană. Aceasta susţinea că în timpul extazului religios, sufletul omului se poate desprinde de materialitatea trupului şi că, pătruns de divinitate, stă mai presus de legile naturii, pe care le înfruntă. Pentru hagiograf, sfântul este campionul lui Dumnezeu pe pământ în lupta contra păgânismului şi a ispitelor acestei lumi trecătoare, cu care duhul răului caută să primejduiască mântuirea omenirii. în ceasurile de tortură, ei se confunda în sufletul lor cu Mântuitorul, care radiază în jurul lor nimbul sfinţeniei. Acest nimb al sfinţeniei creează în jurul mucenicilor un fel de pavăză invizibilă care destramă puterea legilor fizice ale naturii şi înalţă sufletul şi trupul celui prigonit de vrăjmaşii Mântuitorului dincolo de graniţele naturii materiale. De aceea, când se scoboară în arenă, unde se dau drumul fiarelor sălbatice, acestea nu se reped la ei. Torturile cele mai groaznice nu-şi mai pot produce efectul, fiindcă trupul sfântului, ocrotit prin harul divin, este imun: săgeţile nu-l străpung, flăcările nu-l mistuie, otrava nu-l distruge, până în clipa când Mântuitorul îi primeşte sufletul, oferindu-i cununa de martir.

În afară de ciclul acesta al marilor martiri care şi-au dat viaţa pentru izbânda ideii creştine, literatura hagiografică mai cuprinde un alt ciclu mare de legende, acel în care se proslăveşte viaţa marilor asceţi. Se ştie că în veacul al IV-lea, după ce Constantin cel Mare a admis creştinismul în imperiul său, prigonirea creştinilor a încetat, şi cu aceasta s-a încheiat şi epoca martirilor. Admiraţia lumii creştine începe să fie atrasă atunci către o altă formă a eroismului mistic: asceţii. Aceştia —oameni simpli ori cărturari versaţi în filosofia timpului sau chiar mari împăraţi bizantini – în misticismul lor fanatic, se lepădau de toate bunurile vieţii pământeşti şi, departe de valurile zgomotoase ale lumii, în văgăunile munţilor sau în pustiuri, duceau o viaţă aspră de abstinenţă, mortificându-şi trupul, pentru a obţine harul mântuirii divine. Admirând credinţa lor înflăcărată, biserica i-a trecut şi pe ei în rândul sfinţilor.

Din literatura secolului al XVI-lea şi începutul celui de al XVII-lea au ajuns până la noi şi trei legende hagiografice: legenda Sfintei Vineri, a Sfântului Sisinie şi a Sfântului Alexie – primele două în Codex Sturdzanus, cea de-a treia într-un codice găsit la Cohalm de d-l Ilie Bărbulescu, fost profesor la Universitatea din Iaşi.

Legenda Sfintei Vineri este o legendă de martiră în care ni se povesteşte cum sfânta, pornind în lume să propovăduiască învăţăturile Evangheliei, a fost legată pe cruce şi osândită să fie arsă de vie, cum a fost mântuită de un înger; cum apoi a scăpat neatinsă dintr-un cazan cu smoală clocotindă şi cum, în cele din urmă, un împărat păgân i-a tăiat capul. Legenda aceasta s-a răsfrânt în colindele religioase şi în descântece:

Cine poate spune povestea Sfintei Vineri

S-o zică

Joi sară de două ori, Vineri dimineaţa de trii ori, Că l-oi scoate din lacuri, Din pacuri, Şi l-oi duce

Une-o hi mesă-ntinsă.

Făclii aprinsă, Izvoarăle reci şi fântâni curate. (Cărţile populare, I, p. 16 l) grăieşte un descântec din Hunedoara. Partea finală a legendei, în care sfânta se roagă lui Dumnezeu să ia în paza lui pe cei ce-i cinstesc ziua şi să blesteme pe cei ce nu i-o cinstesc, este obârşia unui întins cerc de superstiţii populare privitoare la interdicţia de a munci vinerea: – „Vinerea nu se face leşie, nici se toarce, nici se coasă, nici cămăşi se spală, că e rău de păţit” – şi la o mulţime de păţanii ale celor ce n-au respectat ziua sfintei.

Legenda Sfântului Sisinie este un vechi descântec desprins din ciclul formulelor magice ale vechei Asirii, care a fost prelucrat în legendă hagiografică în Egiptul elenistic – unde s-a descoperit acum 30 de ani, de către un arheolog francez, cea mai veche formă a legendei, zugrăvită pe frescele unei mănăstiri creştine de pe la anii 400. Este o poveste sumbră despre sfântul care, luându-se pe urmele diavolului, fiindcă răpise din leagăn copiii surorii sale, îl găseşte, după spusele măslinului pe care-l binecuvântează, în fundul mării şi, după ce-l sileşte să restituie copiii, îl bate cu buzduganul ca să-şi spună numele şi formele în care se preface când răpeşte copiii. Se ştie că, după concepţiile populare, duhul rău se poate preface în tot felul de vietăţi şi că în fiecare din aceste metamorfoze ale sale el poartă câte un nume special. Cine cunoaşte numele şi-l pronunţă sau îl scrie are pe diavol în puterea lui. De aceea legenda scrisă se întrebuinţează şi azi, mai ales în satele din Bucovina şi Moldova, ca amulet de către lehuze şi noii-născuţi împotriva influenţei nefaste a diavolului. Dacă nu se ia această precauţie, atunci se poate întâmpla ca copilul să se îmbolnăvească de samca (un nume pe care-l poartă diavolul în această legendă) şi atunci, pentru a-l tămădui, se recurge la descântece numite „de samca”. Un descântec asemănător, scris pe foi de plumb în limba slavă, cu particularităţi fonetice sârbeşti din secolul al XHI-lea, a fost descoperit la noi în nişte săpături făcute la Turnu-Severin de d-l C. Bărcăcilă.

Cea mai interesantă legendă hagiografică este însă a Sfântului Alexie, a cărui duioşie a ispitit din veacul al Xl-lea şi condeiul unui truver francez.

Sf. Alexie, fiul unui nobil roman, îşi părăseşte soţia în noaptea nunţii şi, ducându-se la ţărmul mării, se îmbarcă pe o corabie care-l duce în limanurile Capadochiei. Aci, în tovărăşia unui sihastru, pleacă spre Edesa, unde se păstra icoana nefăcută de mâini omeneşti, pe care Mântuitorul o trimisese lui Avgar. îşi împarte averea săracilor şi, devenit mai sărac decât cel mai sărac cerşetor, îşi petrece vremea în umilinţă şi rugă, la uşa bisericii. Servitorii tatălui său, trimişi în lume pe urmele lui, trec pe lângă el fără să-l recunoască. Soţia şi părinţii rămân deznădăjduiţi. Trec astfel 17 ani, până când, într-o noapte, Sf. Fecioară se arată în vis unuia dintre preoţi, cerându-i să aducă în biserică pe „omul lui Dumnezeu”. Alexe este astfel descoperit; vestea despre sfinţenia lui se răspândeşte în toată ţara. Dar el se face nevăzut, pleacă spre ţărmul mării şi se îmbarcă pe o corabie, care, surprinsă de furtună, îl aduce în limanurile copilăriei sale. Rătăcind pe străzile Romei, întâlrieşte pe tatăl său, care nu-l recunoaşte, dar care, în amintirea fiului său, pe care îl credea pierdut, îi dă adăpost în casa sa. Acolo trăieşte 17 ani, sub scara tatălui, fără să se destăinuie nimănui, nici părintelui, nici mamei, nici soţiei sale, care-i rămăsese credincioasă. Abia la sfârşitul vieţii lui, printr-o minune dumnezeiască, se dezvăluie misterul care-i acoperise viaţa.

Această legendă al cărui sâmbure îl formează o poveste siriacă din secolul al V-lea, prelucrată în Bizanţ şi mai târziu în Roma, a pătruns în literatura noastră de la sfârşitul secolului al XVI-lea sau începutul celui de al XVII-lea şi a avut un răsunet deosebit în sufletul popular.

Sim. Florea Marian a cules un ciclu de legende în care viaţa Sfântului Alexie a fost prelucrată de imaginaţia populară cu elemente felurite – unele venite din romanul lui Varlaam şi Ioasaf, altele chiar burleşti, împrumutate din ciclul lui Păcală.