Romanul popular

Literatura religioasă apocrifă şi literatura didactică cu caracter profan, în care legende de animale şi pasări, maxime şi istorioare sunt subordonate tendinţei de a înăbuşi viţiile şi de a întări virtuţile creştineşti, au pregătit, la noi, calea pentru povestirile mai întinse, cu intriga mai complicată, ale romanelor populare.

Stilizate de cărturari în vremuri şi ţări diferite din material împrumutat din literatura orală a maselor populare, romanele acestea sunt reprezentate în secolul al XVI-lea şi al XVII-lea prin trei specimene: Alexandria, Varlaam şi Joasaf şi Archirie şi Anadan, care corespund fiecare unei faze deosebite a sufletului românesc din trecut.

În secolul al XVI-lea, când ţările noastre se frământau în necontenite lupte pentru apărarea pământului românesc, lupte ce culminează în epopeea fulgerătoare a lui Mihai Viteazul, se traduce romanul de aventuri războinice a lui Alexandru cel Mare. Câteva decenii mai târziu, când luptele cad pe planul al doilea şi când trec pe primul plan preocupările pentru organizarea muncii culturale şi a vieţii religioase, Udrişte Năsturel, învăţatul cumnat al domnului Matei Basarab, traduce romanul de apologie a vieţii creştine: Varlaam şi Ioasaf. Iar după ce sforţările pentru întărirea vieţii religioase devin şi ele mai puţin intense, apare un alt roman cu caracter moral, întreţesut cu maxime, enigme şi fabule: Archirie şi Anadan. Deşi aceste două din urmă depăşesc epoca pe care o studiem, le tratăm totuşi aci, pentru a avea o privire mai clară asupra romanului popular în epoca influenţei slavone.

alexandria. Cel mai vechi roman popular, Alexandria, deşi de origine greacă, a pătruns totuşi în literatura noastră prin intermediul sârbilor, după ce a suferit însă influenţa versiunilor din Occidentul latin medieval.

Se ştie că romanul lui Alexandru cel Mare a fost alcătuit în Egiptul elenistic în veacul al III-lea, de un autor anonim care s-a folosit de tradiţiuni scrise şi de legende populare.

Victoriile strălucite ale lui Alexandru cel Mare, care în nouă ani numai a cucerit în Asia şi Africa mai mult pământ decât cunoscuseră grecii temeinic în toată desfăşurarea vieţii lor istorice, exotismul ţărilor cucerite, cu obiceiuri, costume şi vegetaţie necunoscută, precum şi sfârşitul lui tragic, toate aceste elemente au izbit într-atâta imaginaţia contemporanilor, încât chiar istoricii pe care el îi luase în expediţiile sale, când au început să scrie viaţa şi războaiele lui, au muiat pana în coloarea mitului. Deşi operele acestor istorici contemporani cu Alexandru (Callisthenes, Onesecrit, Aristobul, Nearh) s-au pierdut, totuşi, în fragmentele din aceşti istoriografi, pe care le citează scri: itorii posteriori (Polybiu, Arrian, Strabo ş.a.), se recunoaşte germenul unor episoade care au alcătuit mai târziu o parte din urzeala romanului (ca de pildă: întâlnirea lui Alexandru cu amazoanele sau cu gymnosofiştii).

Paralel cu aceste tradiţiuni scrise, amintirea despre marele cuceritor şi izbânzile lui strălucite s-au păstrat şi prin ostaşii care străbătuseră cu el căile până la Indus şi care, întorşi la casele lor, au umplut lumea antică cu faima expediţiilor întreprinse. Aceste amintiri, transmise din generaţie în generaţie, s-au amestecat cu fondul străvechi de mituri şi legende şi în felul acesta s-a creat în jurul cuceritorului macedonean o atmosferă de supranatural.

În veacul al III-lea a. Chr., în Egiptul stăpânit de urmaşii lui Alexandru cel Mare, un autor necunoscut, adunând elemente din tradiţia scrisă şi din cea orală, a alcătuit romanul, care a trecut apoi în toate literaturile lumii. Că patria romanului este Egiptul se vede chiar din primele pagini, unde marele cuceritor macedonean este înfăţişat ca fiul natural al ultimului faraon egiptean (Nectaneb-Nehtinav) – o notă menită să satisfacă mândria vechiului Egipt.

Din Egipt romanul a călătorit apoi în Răsărit, în ţările care făcuseră odată parte din imperiul lui Alexandru cel Mare, şi s-a răspândit cu deosebire în imperiul bizantin, unde a fost cu timpul prelucrat, primind între altele un colorit creştin.

În Bizanţ unele copii ale romanului indicau ca autor pe istoricul Callis-thenes, nepotul de soră al lui Aristotel, profesorul lui Alexandru cel Mare. Callisthenes, care însoţise pe marele cuceritor în expediţiile lui, a povestit aceste expediţii, dar a fost ucis din porunca lui Alexandru, pentru că şi-a îngăduit să critice fastul oriental pe care-l adoptase genialul cuceritor. Această moarte tragică i-a atras însă simpatia scriitorilor vechi: Curtius îl numeşte „vindex publicae libertatis”, iar Cicero laudă arta şi strălucirea stilului său. Statuia lui Callisthenes chiar împodobea grădinile serviliene pe vremea lui Pliniu. Nu trebuie dar, în asemenea împrejurări, să ne surprindă faptul că romanul fantastic al lui Alexandru cel Mare a fost pus, cu vremea, spre a-i da mai multă autoritate, pe numele lui Callisthenes, istoricul lui Alexandru cel Mare, atât de preţuit de cei vechi; de aceea în literatura bizantină romanul e cunoscut şi sub numele de Pseudo-Callisthenes.

Din imperiul bizantin romanul lui Alexandru a trecut în Occident, prin două traduceri: una făcută în epoca lui Carol cel Mare, alta, mai bogată în elemente fantastice, adusă în secolul al X-lea de un napolitan, arhipresbiterul Leo, care fusese trimis în solie la împăraţii Bizanţului, Constantin şi Romanes. Această nouă traducere, cunoscută sub numele de Historia Alexandri Magni regis Macedoniae de proeliis, a trecut în Franţa, într-o vreme când truverii colindau din castel în castel pentru a evoca în sălile somptuoase ale oaspeţilor, în sunetul violelor, isprăvi de vitejie ale eroilor din alte timpuri. Acolo, într-un mediu de fermentaţie epică, romanul lui Alexandru a fost preformat în versuri întâi de un cleric, Alberic de Besancon – sau mai probabil Brian-con – apoi de trei truveri într-o lungă epopee de 20.000 de versuri, de câte 12 silabe, numite de atunci versuri alexandrine, din cauză că au fost întrebuinţate în acest roman.

Din Franţa materialul epic despre Alexandru s-a răspândit în tot Occidentul şi a ajuns în Italia, unde s-a încrucişat din nou cu traducerea arhipres-biterului Leo. O versiune în proză, apropiată de traducerea latină a napoli-tanului, dar care suferise în partea finală influenţa poemelor franceze, s-a repercutat în redacţiunile bizantine care circulau între coloniştii greci din Veneţia. După această versiune greacă, devenită apoi o carte populară, deseori tipărită în Veneţia, s-a făcut o traducere în limba sârbă, în oraşele de pe ţărmurile croate, ai căror locuitori trăiau în strânse legături politice şi economice cu Veneţia. Acum mai bine de 50 de ani, istoricul literar rus Veselovskij a arătat că forma numelor proprii din versiunea neogreacă şi sârbească a romanului presupune la baza lor prototipe de origine latină sau romanică, dar, cu toate încercările făcute, originalul occidental nu s-a descoperit încă.

Traducerea sârbească s-a răspândit repede la toţi slavii ortodocşi şi a fost adusă în ţările noastre de către cărturarii sârbi, emigraţi la noi din pricina apăsării turceşti. Una din cele mai vechi versiuni slavoneşti care a răzbătut prin vicisitudinile vremurilor până la noi s-a găsit în mănăstirea Neamţu, şi a fost copiată în 1562, din porunca mitropolitului Grigore. O copie de pe această versiune a fost tradusă pe la jumătatea veacului al XVI-lea în Ardeal.

Originalul traducerii româneşti s-a pierdut, dar ni se păstrează o sumedenie de copii, dintre care cea mai veche se găseşte în aşa-numitul Codex Neagoeanus (ms. nr. 3821 din Biblioteca Academiei Române), scris la anul 1620 de popa Ion Românul, în satul Sâmpietru din judeţul Hunedoarei.

În cuprinsul manuscrisului se află următoarea notiţă, interesantă pentru că ne dezvăluie ceva din psihologia clerului de pe acele vremuri, care, tre-când de la atmosfera legendelor religioase apocrife la literatura beletristică, încerca să speculeze tema morală în romanul de vitejie, iubire şi moarte tragică al marelui cuceritor: „Adecă eu mult greşit şi ticălos Popa Ion din Sâmpetru scris această carte ce se cheamă Alixandrie şi mă usteniiu cât putuiu şi o scris să cetească şi să socotească bine ce este împărăţie ceştii lumi deşarte şi manganoasa”.

Această traducere, făcută, după toate probabilităţile, în veacul al XVI-lea, s-a răspândit în numeroase copii, iar pe vremea lui Brâncoveanu ajunsese atât de mult căutată, încât a fost singura carte profană care a fost pusă sub tipar, cu cheltuiala unui neguţător. Apostol Mânu. Deşi nu s-a găsit până acum nici un exemplar din această tipăritură brâncovenească, totuşi existenţa ei este în afară de orice îndoială, fiindcă este atestată de către secretarul de limbi occidentale al lui Brâncoveanu, Anton Măria del Chiaro. Acesta, în opera sa Istoria delle modeme rivoluzione della Valachia, apărută la Veneţia în 1718, pomeneşte la anul 1713, printre tipăriturile româneşti, o Alexandrie: „o sia Storia di Alessandro ii Macedone, stampată în lingua valaca, ma detta Storia e veramente curiosa per le molte favole che în essa vedonsi frammischiate”. Mai târziu, în zorile redeşteptării naţionale, când intelectualii Ardealului, în năzuinţa de a ridica nivelul cultural al poporului, se gândesc să-i pună în mână cărţile lui favorite. Alexandria vede iarăşi lumina tiparului. A fost publicată la Sibiu, în 1794, în tipografia lui Petru Bart. De atunci s-a retipărit continuu şi este azi răspândită în masele populare de către diferite edituri şi instituţii culturale, ca de pildă Casa Şcoalelor, care a dat o ediţie îngrijită de marele prozator Mihail Sadoveanu.

O carte ca Alexandria, care a circulat neîntrerupt patru veacuri în toate straturile societăţii noastre, a trebuit fireşte să lase urme adânci în tradiţiile şi literatura populară. Credinţe şi legende ca de pildă cele despre blajini, asceţii înţelepţi care trăiesc o viaţă de privaţiuni, într-un ostrov de la capătul pămân-tului, îşi au, după cum am arătat pe larg într-un vechi studiu1, o sursă în episodul întâlnirii lui Alexandru cu brahmanii gymnosofişti 2. în ciclul descân-tecelor de „iele”, aceste divinităţi răufăcătoare sunt adesea invocate ca slujitoarele lui Alexandru cel Mare, fiindcă în unele manuscrise ale Alexandriei se povesteşte că marele cuceritor ar fi dat sticla cu pă vie, dăruită de Evant împăratul gymnosofiştilor, în păstrarea slujnicelor sale, dar că acestea au băut apa şi, devenind nemuritoare, au dob'ndit aripi şi s-au prefăcut în iele i (Cutare) dimineaţa s-a sculat în cântarea cântărilor, In revărsatul zorilor, în mirosul florilor;

1 „Alexandria” în literatura românească, Bucureşti, 1910, p. 99-l00.

2 Nagomudrii din versiunea noastră derivă din slav. Hârb = gol, şi Mx,npb = înţelept, corespunzător grec. yujjvdg – gol, şi aoq>r|crrfi<; = înţelept.

Din pat de aur s-a sculat, pe prag de argint a călcat, Cu fetele lui Alexandru împărat în cale s-a întâmpinat.

În colindele ce se cântă pe uliţele satelor în zilele de iarnă, Alexandru Machedon este invocat, uneori, pentru a mări dispoziţia de umor şi voie bună. Ba chiar şi în cuprinsul oraţiilor de nuntă apar reminiscenţe din Alexandria:

Iar nunul cel mare Călare p-un cal Ca un Ducipal.

În sfârşit, numeroasele urme lăsate în basme, în toponimia şi onomastica populară (Darie, Ruxanda, Cleofila, Candachia), în pictura bisericească (zugrăvirea lui Alexandru alături de Por împărat şi de Darie, în scena infernului, sau a lui Ducipal pe pereţii unor biserici de sat din Oltenia) – toate sunt dovezi incontestabile de intensitatea cu care a răzbătut şi trăieşte încă în sufletul popular de azi romanul de vitejie şi de miraculos al celui mai mare cuceritor din lumea antică.

varlaam şi ioASAF. Al doilea roman este Varlaam şi Ioasaf. Sâm-burele acestui roman de apologie a vieţii ascetice creştine este legenda lui Buda şi a tatălui său, regele din Kapilavastu, pe care o veche carte indică, Lalitavistâra, alcătuită cu şapte decenii înainte de ivirea creştinismului, ne-o înfăţişează astfel:

Relegele din Kapilavastu dobândise la o vârstă înaintată un copil, despre care se prezisese că va renunţa la tron şi că se va face brahman. Pentru a preîntâmpina o asemenea nenorocire, regele pune să se zidească trei palate măreţe în care copilul avea să-şi petreacă primăverile, verile şi iernile, şi apoi dă poruncă straşnică ca orice suferinţă şi orice necaz să fie abătute din calea copilului.

Într-o zi însă, pe când copilul, ajuns în vârsta adolescenţei, iese cu învoirea tatălui său din palat, pentru a se duce către una din grădinile încântătoare spre a-şi petrece vremea, întâlneşte pentru întâiaşi dată un bolnav şi atunci află de la vizitiul său ce este boala, care macină sănătatea omenească. Trece puţină vreme la mijloc şi, ieşind din palat pe poarta dinspre răsărit, întâlneşte în cale un moşneag încovoiat sub povara bătrâneţii şi atunci află că tinereţea se sfârşeşte cu bătrâneţea. în sfârşit, curând după aceasta, întâlneşte pe cale un convoi mortuar şi atunci află pentru întâiaşi dată marea taină pe care i-o ascunseseră până atunci toţi, că moartea este limanul vieţii omeneşti. Zguduit de aceste neaşteptate întâlniri, care-i vădesc dintr-o dată nimicnicia vieţii omeneşti, Siddhârta cade într-o adâncă meditare: „Nenorocită sănătatea pe care boalele o distrug; nenorocită tinereţea pe care bătrâneţea o nimiceşte; nenorocită viaţa în care omul rămâne aşa de puţin”.

Pe când se întorcea spre palat în prada acestor gânduri triste, Siddhârta întâlneşte pe drum un tânăr ascet care, înăbuşind în sine germenul tuturor dorinţelor şi al ispitelor, se străduia, într-o ţinută de linişte desăvârşită, prin citirea Vedelor, să devină brahman. Instinctiv, el înţelege că numai în religie se poate găsi adăpost pentru suferinţele vieţii omeneşti şi, întors acasă, împărtăşeşte tatălui năzuinţa lui de a se face şi el brahman. Tatăl convoacă căpeteniile tribului; toţi hotărăsc să-l împiedice cu sila de la această nenorocire, dar într-o noapte, pe când străjile care-l pândeau, obosite de prea multă priveghere, adormiseră, tânărul prinţ se strecoară din palat şi, ducându-se la grajd, îşi ia calul şi se face nevăzut, retrăgându-se în pustie, unde prin meditare ajunge la cunoştinţa supremă, întemeind budismul.

Această legendă budistă a trecut din India în Persia, unde, pe vremea regilor Sasanizi, când creştinismul, care venea dinspre apus, se încrucişa cu fondul mai vechi budist, un călugăr al noii religii a prelucrat-o, dându-i o coloratură creştină.

Din Persia, legenda, tradusă în limba arabă, a călătorit mai departe în noua ei formă spre Siria, de unde apoi a ajuns până în mănăstirea Sf. Saba, la două leghe de Ierusalim. Aci un călugăr Ioan – confundat mai târziu cu Sf. Ioan Damasceanul – i-a dat forma grecească, sub care a străbătut în toate literaturile europene: romanice, slavice şi germanice.

Ce modificări a suferit legenda budistă pentru a deveni cel mai bun roman spiritual al evului mediu, cum îl caracterizează Krumbacher?

S-au păstrat cadrul iniţial şi cele trei întâlniri fatale, care, din punct de vedere psihologic, erau necesare pentru a pregăti sufletul unui tânăr fiu de rege să se despartă de măririle deşerte ale vieţii pământeşti şi să prefere ascetismul şi reculegerea în pustietate. în locul tânărului brahman însă, prelucrătorul legendei a introdus un călugăr, căci problema principală a transpunerii legendei din forma budistă în formă creştină era următoarea:

Siddhârta putea prin propria-i meditare să ajungă la cunoaşterea supremă şi la formularea sistemului său religios, pe când Ioasaf nu putea pătrunde în creştinism fără iniţiere şi fără săvârşirea celor două taine care leagă pe om de Mântuitor: botezul şi cuminecătura. Dar cele două taine nu le poate îndeplini în creştinism decât cineva care are darul preoţiei. Acest dar este transmis din generaţie în generaţie de la sfinţii apostoli, care la rândul lor l-au primit de la Mântuitor în ziua coborârii Sf. Duh asupra lor. De aceea adaptarea legendei lui Buda la creştinism nu se putea face decât prin introducerea în scenă a unui călugăr cu darul preoţiei, în locul brahmanului. E rolul acordat călugărului Varlaam. Acesta trăia în pustiul Senaridului, când, aflând prin revelaţie divină despre frământarea sufletească a fiului de împărat, se îmbrăcă în haina de negustor şi porni pe o corabie să-i aducă mântuirea. Ajuns la limanurile Indiei, se duse la palat şi aci ceru să fie dus înaintea lui Ioasaf – aşa se numeşte în romanul creştin fiul împăratului – căci, spune el, doreşte să-i „dea o piatră preţioasă, care şi celor ce sunt cu inima oarbă le poate da lumina înţelepciunii”. Intrat în palat, Varlaam oferă piatra preţioasă, care nu era alta decât învăţătura Mântuitorului, căci dincolo de lumea „în care unii vin şi din care alţii se duc”, este o viaţă veşnică, viitoare. Răpit de frumuseţea învăţăturilor lui Varlaam, sprijinite de minunate parabole, Ioasaf simte coborându-se în sufletul lui zbuciumat înseninare şi se creştinează, primind botezul şi cuminecătura. împăratul, aflând că fiul său a îmbrăţişat religia pe care el o prigonea, încearcă prin toate mijloacele să-şi smulgă copilul din această nenorocire, cum o credea el, dar văzând statornicia tânărului, este pătruns şi el de adevărurile eterne ale creştinismului şi se botează. Ioasaf, urcându-se pe tronul tatălui său, nu domneşte mult, fiindcă, stăpânit tot mai mult de gândul vieţii spirituale şi al mântuirii sufleteşti, se retrge în pustietate.

Acest roman, care din literatura bizantină s-a răspândit în toate literaturile evului mediu occidental, a trecut şi la slavii sud-dunăreni, şi, adus la noi de valul emigrărilor stârnite de urgia dezastrului din Câmpia Mierlei, a fost tradus de Udrişte Năsturel, cumnatul lui Matei Basarab.

Cel mai vechi manuscris slavonesc al romanului lui Varlaam datează din secolul al XlV-lea şi s-a găsit de învăţatul rus Iacimirskij în biblioteca mănăstirii Neamţului. Generaţii întregi de călugări nemţeni şi-au trecut din mână în mână acest edificator roman ascetic, şi unul din ei, care a ajuns mai târziu şi episcop de Roman, a notat la începutul veacului al XVIII-lea pe filele îngălbenite ale manuscrisului aceste înduioşate rânduri: „O, mila ta, Doamne, mare este! Minunată cartea aceasta plină di toate de învăţăturile svinte”.

Într-adevăr, ceea ce formează frumuseţea acestui roman, pe lângă puritatea serafică a sufletului lui Varlaam, sunt minunatele apologuri pline de adânc înţeles al vieţii omeneşti. Aşa este, de pildă, parabola celor patru cosciuge – care a fost utilizată şi de Shakespeare în actul al II-lea din Negustorul din Veneţia şi care are paralele în basmele noastre; sau parabola inorogului1, care a inspirat lui Riickert balada Es war ein Mann în Syrerland, care a fost sculptată în catedralele din Occident, ca de pildă în San-Marco din Veneţia, şi care, în sfârşit, se găseşte zugrăvită şi în câteva din vechile noastre biserici, ca de pildă la mănăstirea Suceviţa din Bucovina, sau la Băjeşti şi Aninoasa din judeţul Muscel. Tot aşa anecdota cu care vrăjitorul Tevda căută să convingă pe împărat că numai femeile pot smulge pe tânărul prinţ din calea ascetismului. Această anecdotă plină de umor a fost reluată de Boccacio în Decameronul său, de La Fontaine în fabulele sale. Ea este răspândită şi în masele poporului nostru, de unde a fost culeasă în mai multe rânduri şi de unde, în sfârşit, a fost versificată de poetul I. U. Soricu.

archirie şi anadan. Al treilea roman apărut în acesta perioadă de timp, nu mai puţin interesant prin marea lui vechime şi prin originea lui asiriană, este romanul lui Archirie şi Anadan. El circulă în literatura noastră (lin veacul al XVII-lea; a fost stilizat şi tipărit de Anton Pann în 1850 şi se tipăreşte şi azi pentru lectura copiilor şi a maselor populare. Este o poveste în care se întreţes două teme principale: a nerecunoştinţei unui fiu adoptiv, care merge până acolo încât pune la cale pieirea unchiului său binefăcător, şi a devotamentului vasalilor asirieni faţă de regii lor.

Acţiunea se petrece în timpul regelui asirian Senaherib, Sinagrip în versiunea noastră. Bătrânul sfetnic al împăratului, Archirie, neavând copii, adoptă pe nepotul său Anadan, orfan de părinţi, şi-l creşte cu toată grija

1 Un om, fugind de inorog, căzu într-o prăpastie şi apucându-se cu mâinile se sui într-un copac, unde se credea în afară de primejdie. Cătând în jos văzu doi şoareci, unul alb, altul negru, care rodeau copacul de la rădăcină, în fundul prăpastiei, un şarpe, „groaznic la vedere, suflând cu foc”, căsca gura să-l înghită. „Cătând la ramura pe care-şi înţepenise picioarele”, văzu patru capete de aspidă. Ridicând, în sfârşit, ochii în sus, văzu picurând din ramurile acelui copac puţintică miere. „Decipărăsindu-şi grija şi toate nevoile ce-l cuprinsese”, se porni să' guste mierea.

Tâlcul parabolei este următorul: prăpastia este lumea; copacul este cursul vieţii; şoarecii – ziua şi noaptea; cele patru aspide sunt cele patru stihii ale trupului omenesc; balaurul – iadul; iar picătura de miere este dulceaţa acestei lumi trecătoare.

părintească până când se face mare. Atunci îl duce la curte şi-l înfăţişează regelui, rugându-l să-l primească în locul lui, deoarece el, simţindu-se slăbit de bătrâneţe, voieşte să se retragă la ţară.

Anadan, intrat în slujba regelui şi dorind să moştenească mai curând averea unchiului său, în urma unei discuţii violente cu acesta, se hotărăşte să-l răpună. în acest scop plănuieşte nişte scrisori ca din partea lui Sinagrip, pe care le pecetluieşte cu pecetea regală şi-l face pe Archirie să-şi adune oastea şi să vină spre cetatea de scaun. în acelaşi timp, înfăţişează regelui pe unchiul său ca pe un răzvrătit, care şi-a strâns oastea şi vine să-l detroneze. Regele, văzând din turnul palatului oastea lui Archirie, se înspăimântă. Anadan, care se oferise să amăgească pe unchiul său, iese în întâmpinarea bătrânului şi-l decide să vină singur la curte. Intrat în sala palatului, Archirie, fără a avea răgazul să lămurească ceva, este condamnat la moarte. Dar armaşul însărcinat cu înfăptuirea osândei se lasă convins pe drum de Archirie şi taie capul unui sclav, care semăna aidoma cu Archirie, în timp ce acesta este ascuns într-o hrubă.

În răstimp, faraonul Egiptului, aflând de pieirea iscusitului Archirie, trimite, după obiceiul timpului, solie lui Sinagrip, cerându-i ca sau să-i tri-meată meşteri iscusiţi care să-i zidească o cetate în văzduh şi să-i dezlege enigme, sau, dacă nu, să-i plătească tribut. împăratul îşi adună toţi sfetnicii ca să chibzuiască; nimeni nu este în stare să dezlege enigma, nici chiar Anadan, şi atunci regretă cu toţii pieirea lui Archirie. Este acum momentul prielnic ca armaşul să scoată din hruba lui pe Archirie. Acesta, înfăţişându-se din nou la curtea regelui, îşi ia asupra-şi sarcina de a descurca lucrurile. El pleacă în Egipt, dezleagă enigmele ce i se pun, aşează apoi un copil într-o ladă de care leagă la cele patru capete câte un vultur; copilului îi dă în mână o frigare cu carne în vârf, pe care o ţine astfel ca să aţâţe pofta vulturilor; aceştia, zburând să prindă carnea, înalţă lada în sus. Copilul strigă din înălţime: „Daţi-ne cărămidă, daţi-ne var, că şed meşterii fără lucru”, iar Archirie, adresându-se împăratului, îi spune: „Iată-ţi meşterii, împărate, trimite-le cărămidă şi var, ca să-ţi zidească cetatea”. Faraonul Egiptului, mulţumit cu această dezlegare a enigmei, încarcă pe Archirie cu daruri şi-l trimite înapoi cu cinste.

Întors la curtea lui Sinagrip, Archirie cere ca răsplată pe nepotul său Anadan, ca să-i desăvârşească învăţătura. Ducându-se cu el la ţară, Archirie în fiecare zi îi dădea câte o bătaie şi câte o învăţătură privitoare la recunoştinţă, până când în cele din urmă, Anadan, de remuşcare, şi-a dat sufletul.

Chestiunea originii acestui roman a fost multă vreme obiect de discuţie între orientalişti, până când în anul 1506-l907, o misiune arheologică germană, făcând săpături într-o insulă de lângă cataractele Nilului, acoperită de palmieri, dar pe care se afla odinioară oraşul Elefantina, a descoperit două suluri mari de papirus din veacul al V-lea a Chr., conţinând romanul lui Archirie cu titlul: Acestea sunt maximele lui Ahikar, un înţelept şi zelos scriitor, prin care a învăţat pe fiul său. Peripeţiile sunt expuse aci la persoana întâia; Archirie însuşi care se da ca purtător al peceţilor regale sub regii asirieni Sanherib (705-681) şi Asarhadon (681-668), îşi povesteşte necazurile cu nepotul său.

În urma acestei descoperiri, orientaliştii au căzut de acord: romanul a fost stilizat în Asiria, în veacul al Vl-lea anterior erei creştine şi are, după unii, un substrat istoric, după alţii, o tradiţie populară.

Iată din ce adâncime de vremuri – peste 25 de veacuri – ne-a venit acest roman, care se citeşte şi azi la noi cu interes de copii şi lumea de la sate.

La noi romanul a venit de la slavi, unde a fost tradus în secolul al Xl-lea sau al Xll-lea, în perioada macedoneană a literaturii bulgare. A fost tradus de timpuriu în literatura noastră, căci Cipariu, în Principii de limbă, menţionează un manuscris din veacul al XVII-lea; un alt manuscris din anul 1717, copiat de un cărturar, care semnează Reaţe, în mănăstirea Aninoasa, se păstrează în Biblioteca Academiei Române.

Elementul didactic din acest roman, cu deosebire proverbele, au fost folosite şi de marele prozator de la începuturile literaturii noastre moderne, Costache Negruzzi, în schiţa sa Păcală şi Tândală, iar altele, precum şi enigmele, se găsesc împrăştiate în literatura orală a poporului.

Povestea lui Archirie, simplificată şi prelucrată de V. A. Ureche în legenda Ţara fără bătrâni, circulă şi azi în popor şi şi-a găsit adăpost în cărţile de şcoală.