Viaţa şi traiul sfântului Nifon

Se ştie că Radu cel Mare, în năzuinţa de a reorganiza biserica Ţârii Româneşti, a adus în ţară pe fostul patriarh al Constantinopolului, Nifon, pe care turcii îl scoseseră din scaun şi-l ţineau sub pază. Nifon, ridicat pe scaunul mitropolitan din Târgovişte, convocă un sinod la care iau parte domnul, preoţii şi boierii ţării şi în care se pun noile temelii ale vieţii bisericeşti, întemeindu-se, pentru o mai bună rânduială religioasă, o nouă episcopie la Buzău. Dar cu toată ascendenţa pe care mitropolitul o avea asupra domnului şi boierilor, totuşi un conflict se ivi între ei. Unul dintre boierii de divan ai lui Radu cel Mare, Bogdan, se despărţise de soţia lui şi luase în căsătorie pe sora domnului. Patriarhul însă nu voia să încuviinţeze această căsătorie, care era, după el, împotriva pravilelor bisericeşti, şi cerea ca Bogdan să se împace cu soţia lui, deoarece biserica nu admite divorţul soţilor – aşa cum dealtfel a rămas până astăzi tradiţia în biserica latină.

Radu cel Mare nu admitea punctul acesta de vedere şi, întrucât era în joc însăşi sora sa, acuză pe mitropolit „că strică obiceiurile ţării” şi-l sileşte să plece din ţară, aducând în locul lui pe fiul unui fost despot sârb, Maxim.

Câţiva ani mai târziu, se urcă pe scaunul Ţării Româneşti Neagoe Basarab, care în tinereţe trăise pe lângă marele patriarh şi-i ascultase învăţăturile. Neagoe Basarab a fost un domn pios. El a reparat şi clădit biserici în Constan-tinopol, în Athos, în Siria şi Egipt, sprijinind credinţa ortodoxă în tot Răsăritul apăsat de stăpânirea păgână.

În acest răstimp, patriarhul Nifon murise în mănăstirea Dionisiat din Muntele Athos şi fusese trecut în rândul sfinţilor.

Neagoe Basarab, aducându-şi aminte cu pietate de fostul său dascăl, trimite la Muntele Athos să i se aducă în ţară o parte din moaşte (capul şi o mână), care fură aşezate în mănăstirea de curând întemeiată la Curtea de Argeş. Când, în 15 august 1517, se săvârşi sfinţirea mănăstirii Curtea de Argeş, în prezenţa unui numeros sobor de călugări şi mitropoliţi din toate centrele Răsăritului ortodox, Neagoe însărcina pe călugărul Gavril, protul Muntelui Athos – protul era un fel de preşedinte al republicii de mănăstiri din Athos – să scrie viaţa patriarhului Nifon, ale cărui moaşte fuseseră aduse în ţară. Protul Gavril fusese călugăr în aceeaşi mănăstire Dionisiat din Athos, în care îşi petrecuse ultimii săi ani patriarhul; deci îl cunoscuse de aproape. începând să scrie viaţa Sf. Nifon, Gavril, după modelul literaturii hagiografice, a amestecat în viaţa reală a sfântului şi elemente supranaturale, care justificau aureola de sfânt pe care i-a creat-o biserica.

Această viaţă a sfântului, redactată în limba greacă, a fost tradusă apoi în limba română şi se păstrează în patru manuscrise din veacurile al XVIII-lea şi al XlX-lea din Biblioteca Academiei Române, şi au fost studiate temeinic de diaconul N. Popescu în Analele Academiei Române, şi de D. Mazilu într-o lucrare publicată într-o colecţie de studii a Seminarului nostru de istoria literaturii române vechi, apărută în 1928 sub titlul Contribuţii privitoare la istoria literaturii române.

În această viaţă a Sfântului Nifon, scrisă de Gavril Protul, sunt întreţesute însă şi date istorice interesante petrecute în Ţara Românească pe timpul a patru domni: Radu cel Mare (1496-l508), Mihnea cel Rău (1508- 1510), Vlăduţ (1510-l512) şi Neagoe Basarab (1512-l521).

Această parte din Viaţa lui Nifon este de fapt o cronică plină de amănunte dramatice, în care este înfăţişată istoria tulbure a Ţării Româneşti de la Radu cel Mare până la Neagoe Basarab, împăciuitorul.

Domnii anteriori lui Neagoe – cu excepţia lui Radu cel Mare, care a făcut totuşi păcatul de a izgoni pe Nifon din ţară – au fost răi şi lacomi şi au adus zarvă şi sfâşieri interne. Mihnea, feciorul lui Dracea Armaşul, era des-frânat, lacom, crud şi duşman neîmpăcat al Basarabilor, pe care vroia să-i distrugă. Vlăduţ era nerecunoscător şi sperjur, fiindcă, după ce a căpătat tronul cu sprijinul boierilor Basarabi şi după ce s-a legat prin jurământ înaintea paşei de la Dunăre că „dacă va face vreun rău” neamului basarabesc, sabia paşei „să-i taie capul cu mare ruşine şi să-i piarză neamul din ţară”, totuşi, înteţit de Bogdan, cumnatul lui Radu cel Mare, a căutat să pună la cale pieirea Basarabilor.

Pe acest fond întunecat de domnii nestatornice, de răzbunări de comploturi, de pribegii şi de răzvrătiri, se întreţes detalii interesante care ne redau coloritul vremii, ca de exemplu: scena complotului urzit de Mihnea cu logofătul Stoican, în beciurile palatului domnesc, între butiile de vin, după ce au dat afară pivnicerii, sau scena cu feciorul de casă – din neamul Basarabilor – care, de frica domnului, se ascunde într-o butie goală şi descoperă complotul – ambele utilizate de Odobescu în nuvela Mihnea cel Rău, Nu mai puţin interesantă prin dramatismul ei este scena când Neagoe a încolţit cu pâlcul de ostaşi, în mănăstirea Cotmeana, pe fiul lui Mihnea, care scapă, împreună cu feciorul lui Stoica, în toiul nopţii, „pe o fereastră, desculţi, descinşi şi fără işlice”, sau scena când Neagoe, mai mare peste vânătorii de la curtea lui Radu cel Mare, aducea în ascuns hrană patriarhului Nifon, în zilele de grea urgie ale acestuia.

Aceste detalii de senzaţie ale vremii, strâns legate de persoana domnului şi a familiei sale, pe care protul Muntelui Athos nu le-a putut afla decât de la cineva din intimii domnului, dacă nu de la domnul însuşi, concentrează de la început interesul cititorului asupra personalităţii lui Neagoe. Domnia lui apare ca o eră de împăciuire şi linişte în ţară, de largă oblăduire a creştinătăţii din Răsăritul musulman, de princiară dărnicie până în cele mai îndepărtate unghiuri ale ortodoxiei. Lista milosteniilor împărţite de el la Muntele Athos se înşiră bogat, cu toate amănuntele: „Iară mănăstirea lui Ariton, care de opşte să chiamă Cotlomuz, care o au început a o zidi den temelie Radu Vodă, Neagoe Vodă o au săvârşit şi cu toate frămseţile şi podoabele o au podobit den lăuntru şi dinafară, iar împrejur o au îngrădit cu zid. Şi o au făcut biserica Sfântului Nicolae făcătoriul de minuni cu turle, chilii şi trapezărie, pimniţa şi magupiia, magherniţa, grădina şi poartă mică şi mare, bolniţă şi ospătărie şi dohirie, jitniţă şi vistirie şi alte case de toată treaba. Iar biserica şi chiliile le-au umplut de frămseţi şi li-au săvârşit de acoperemânt; iar biserica şi tinda o au acoperit tot cu plumb şi au pus pe la ferestri cu sticle şi o au şi târnosit cu blagosloveniia arhiereului şi a protului şi a altor egumeni de la alte mănăstiri. Şi făcu cinste mare tuturor şi-i dărui cu daruri mari şi să duseră cari-şi pre la locurile sale, cu mare bucurie mulţămind lui Dumnezeu. Aşijdirea făcu o pristanişte în Ascalun la mare, să fie de corăbieri şi o corabie mare, alta mică cu tot ce trebuieşte şi o au zidit cu zid împrejur; şi au făcut o culă cu arme şi cu turnuri, să le fie de pază. Şi alte metohuri cu de toate au zidit şi au făcut, şi bine le-a tocmit, den care are mănăstirea mult venit. Şi au pus numele ei: Lavra cea mare a Târai Munteneşti.

Iară Lavra a lui sveatâi Atanasie toată biserica cea mare cu oltariul şi cu tinzile le-au înnoit. Şi au împreunat plumbul cel vechiu cu altul nou şi o au acoperit toată de iznoavă; şi toată cliserniţa o au zidit din temelie j şi au făcut vase de treaba bisericii de aur şi de argint şi zevese cusute cu sârmă de aur prea înfrămseţate au dat, şi au făcut şi mertic mare câte 90.000 de talere de an.

Iar în Lavra Iverului, a lui sveatâi Evtemie fâcătoriul de minuni, pre sus pre ziduri au adus apă cu urloiul, ca de 2 mile de loc de departe, şi cu multă bogăţie o au înbogăţit. Iar cinstita a lui doamnă, Despina, dat-au o zăvase, cusută tot sârmă de aur şi prea înfrămseţată, să o puie înaintea sfintei şi făcătoarei de minuni icoanei, în care este scris chipul Preacuratei Fecioară şi Maicii lui Dumnezeu Mari ia, care să chiamă Portăriţă, care au venit pre mare la acea mânăstire cu mare minune, cum să află scris de dânsa.

Iar la mânăstirea Pantocrator au făcut mari zidiri ca şi la Ivera şi au dăruit multe daruri.

În Lavra cea mare a Hilandarului iară au adus apă, tot ca la Iver.

Iar în lăudata mânăstire Vatoped tocmi să se dea milă pre an, ca şi la Lavra lui sveatâi Atanasie, şi au pus pre făcătoarea de minuni icoana a Prea-cistii un măr de aur cu mărgăritar şi cu pietri scumpe; şi zidi şi pimniţă mare din temelie.

Şi au împodobit şi marea mânăstire Xeropotam, că au făcut o trapezărie din temelie şi pimniţă.

Iar la sveati Pavel au zidit o culă den temelie, să fie de strajă.

Ce vom mai înmulţi cuvintele, spuind toate mânăstirile pe rând?! Că toate mânăstirile den sfânt Muntele Atonului le-au îmbogăţit cu bani, cu sate şi dobitoace încă le-au dat şi multe ziduri au făcut. Şi fu ctitor mare a toată Sfetagora.”

Se înşiră apoi binefacerile făcute la mănăstirea cea mare din Ţarigrad, la muntele Sinai, la Ierusalim, în măgura Misiei, la mănăstirea Oreiscului, „unde sunt moaştele sfântului Grigorie, făcătorul de minuni”, în Evlava, în Machedonia la mănăstirea Cuceina şi în alte multe locuri: „Ce vom mai spune deosebi lucrurile şi mânăstirile carele le-au miluit? Să zicem depreună toate câte sunt în Evrota, în Trachiia, în Elada, în Ahiia, în Iliric, în Cambania, în Elispont, în Misia, în Machidonia, în Tetuliia,' în Sermie, în Lugdonie, în Petlagoniia, în Dalmaţia şi în toate laturile de la răsărit până la apus şi de la amiazăzi până la amiazănoapte.

Şi nu numai creştinilor fu bun, ce şi paginilor, şi fu tuturor tată milostiv, asemuindu-se Domnului celui ceresc, care străluceşte soarele său şi ploa şi pre cei buni şi pre cei răi.”

Detaliile despre mulţimea binefacerilor şi strălucirea domnitorului Neagoe în tot Răsăritul sunt aşa de multe, încât ne întrebăm dacă intenţia lui Ga vrii Protul a fost de a preamări viaţa lui Nifon sau domnia lui Neagoe.

Cronica se încheie cu arătarea înnoirilor şi ctitoriilor din ţară: la mănăstirea Tismana, la Nucetul, spargerea mitropoliei din Argeş şi zidirea din temelie a mănăstirii Curtea de Argeş, „tot din piatră cioplită şi netezită şi săpată cu flori”.

Ea se încheie cu târnosirea mănăstirii, la care au luat parte, alături de clerul şi călugării din ţară, toţi egumenii de la Muntele Athos cu protul în frunte şi patriarhii Răsăritului.

Prin structura ei. Viaţa patriarhului Nifon nu este numai o biografie cu caracter legendar a sfântului, ci este în acelaşi timp şi o cronică internă a ţării, scrisă la curte şi menită să înfăţişeze într-o lumină de apoteoză domnia şi personalitatea lui Neagoe Basarab, în înfăţişarea lui de protector al întregii creştinătăţi ortodoxe. Ea prezintă din acest punct de vedere o importanţă aparte şi se situează pe acelaşi plan cu învăţăturile lui Neagoe către fiul său Teodosie.

Din pricina importanţei pe care Nifon a avut-o în reorganizarea vieţii noastre religioase, din pricina faptului că moaştele sale se păstrează la noi, la Curtea de Argeş, şi, mai ales, din cauză că în Viaţa sa elementele biografice se întreţes continuu cu viaţa istorică a ţării, opera lui Gravril Protul a fost intercalată în marea compilaţie de cronici a Ţării Româneşti, alcătuită în a doua jumătate a veacului al XVII-lea, pe vremea lui Şerban Cantacuzino, de către logofătul Stoica Ludescu, „bătrâna slugă a Cantacuzenilor”, cum se numeşte el însuşi. în partea intercalată în cronică, Stoica Ludescu a lăsat însă la o parte începutul şi sfârşitul din viaţa sfântului, adică partea din viaţa acestuia care, petrecându-se pe pământ străin, nu avea legătură strânsă cu ţara noastră.

După epoca lui Neagoe Basarab, trebuie să trecem tocmai în vremea lui Mihai Viteazul, pentru ca să dăm iarăşi de urme ale istoriografiei muntene.