Biblia lui Şerban Cantacuzino (1688)

Primele încercări de traducere a Bibliei în limba română s-au făcut în a doua jumătate a secolului al XV-lea în Maramureş. Atunci s-au tradus pentru întâia dată Evanghelia, Faptele apostolilor cu Epistolele lor şi Psaltirea. Traducerile au ajuns până la noi în copiile făcute în a doua jumătate a secolului al XVI-lea: Codicele Voroneţean (care cuprinde numai Faptele apostolilor) şi Psaltirea. Textele traduse în Maramureş au fost puse sub tipar în 1560, 1563 şi 1570 la Braşov de diaconul târgoviştean Coresi, care a revizuit limba, înlocuind particularităţile dialectale maramureşene cu graiul vorbit în Muntenia şi în părţile sud-răsăritene ale Transilvaniei. Către sfârşitul epocii coresiene, la 1582, în Banat, la Orăştie, se traduc şi se tipăresc, de românii trecuţi la calvinism, primele două cărţi ale Bibliei: Creaţiunea şi Ieşirea. Atât s-a tradus şi tipărit din Biblie în epoca coresiană. în epoca lui Matei Basarab şi Vasile Lupu, în afară de Psaltire (de la Govora, 1637), nu s-a tipărit nimic din Biblie în Principate. Numai în Ardeal mitropolitul Simion Ştefan tipăreşte, în 1648, la Bălgrad, Noul Testament – care are în cultura noastră o importanţă deosebită prin strădania mitropolitului de a alcătui o limbă literară comună pentru întreg neamul românesc – şi în 1652 o Psaltire, care pretinde în prefaţă a fi fost tradusă din originalul ebraic, fiindcă „apa totu-i mai curată şi mai limpede în izvor decât în pâraie”.

După epoca lui Matei Basarab şi Vasile Lupu, până în epoca lui Şerban Cantacuzino, exceptând Psaltirea lui Dosoftei, nu se mai tipăreşte nimic din textele biblice în toate ţările româneşti. La 1688, în primele luni de domnie ale lui Constantin Brâncoveanu, se termină de tipărit Biblia pusă la cale de Şerban Cantacuzino. între Biblia lui Şerban şi tipăriturile amintite mai sus se interpune însă o traducere integrală a Bibliei făcută de Nicolae Milescu. Din nenorocire, manuscrisul lui Nicolae Milescu, care ne-ar ajuta să dezlegăm o problemă interesantă de istorie literară, s-a pierdut. Avem însă două mărturii preţioase în această privinţă. Una este o notiţă a mitropolitului Gheor-ghe de Neamţ, scrisă pe o carte referitoare la viaţa cuviosului Paisie, publicată la mănăstirea Neamţu şi care glăsuieşte astfel: „în zilele lui Ştefan Gheorghe-Voevod s-au întâmplat de au mers la mănăstirea Neamţului şi Nicolae Grămăticul, fratele lui Postolache Milescu, căruia i-au tăiat nasul Ştefan-voevod, carele au tălmăcit şi Biblia din limba elinească pre limba românească, când au fost la Constantinopol capuchehaia lui Grigore-voevod, domnul Ţării Româneşti, pre care scriere o au dat-o şi în tipar Şerban-voevod Cantacuzino, domnul Ţării Româneşti.”

A doua mărturie este a lui Dimitrie Procopiu din Moscopole, care, într-o scriere publicată la Hamburg, în 1730 (Succinta eruditionum superioris et praesentis saeculi Recensio conscripta mense a Iunio anno Christi 1720, trans-missa Bucaresto et nune primum edita cum latina versione), spune textual; „Nicolaus ex Moldavia ducis Moldaviae Protospatharius sive prim' armiger. sacras scripturas ex graeca în vernaculum Dacorum et Hungarorum linguam transtulit quam în ecclesiis ipsorum usque quaque legi obtinuit usus”.

Întemeindu-se pe aceste mărturii, Haşdeu susţinea că Nicolae Milescu, a tradus Biblia pe timpul cât se afla la Constantinopol ca agent diplomatic – capuchehaie, cum se zicea atunci – al domnului Grigore Ghica, în prima sa domnie în Muntenia (1660 – 1664); că manuscrisul a intrat apoi în mâna prietenului său, Şerban Cantacuzino, şi că acesta, ajungând domn, a pus mai mulţi bărbaţi de au revăzut-o şi au tipărit-o. Această părere a lui Haşdeu, precum şi mărturiile pe care el se sprijină, sunt contrazise de afirmaţia florentinului Anton Măria Del Chiaro,- fostul secretar de limbi occidentale la curtea lui Şerban Cantacuzino şi a lui Constantin Brâncoveanu. Del Chiaro, întors în Italia după tragedia lui Brâncoveanu şi a lui Ştefan Cantacuzino, la începutul erei fanariote, a publicat la Veneţia, în 1713, o carte: Istoria delle moderne rivoluzioni della Valachia, în care, trecând în revistă cărţile tipărite pe timpul şederii sale la curtea domnilor români, spune textual: „între alte lucrări tipărite până azi în Valahia sunt şi următoarele: Vechiul şi Noul Testament, după versiunea celor 70, tradusă în româneşte de doi fraţi boieri români din familia Greceanu – unul din ei fu tatăl principesei Păuna, care trăieşte acum în Veneţia-<e principesa Păuna, soţia lui Ştefan Cantacuzino, fiul stolnicului, care a urmat pe tron lui Brâncoveanu). Tipărirea acestei opere s-a început sub domnia lui Şerban Cantacuzino, în jurul anului 1688, şi s-a terminat după câţiva ani sub domnia lui Brâncoveanu”1.

Iată în această privinţă şi mărturia lui Ion Filstich, fost rector al gimnaziului sas din Braşov: „Autorul acestei istorii, Radul logofătul din Greci, cu fratele său Şerban, au tradus Biblia din greceşte în limba română. De asemenea, acest Radu a transpus în limba română, din greceşte, CatechismumGraecae Ecclesiae (Mărturisirea ortodoxă). De asemenea, o scriere a lui Ioan Hrisostomul, care a fost numită Mărgăritare, despre virtuţile şi viţiile oamenilor. Şi încă multe alte o-pere a tradus 2”.

1 „Tra le altre opere, che al giorno presente vedonsi stampate nella Valachia, vi şonc* le seguenti; cioe: Vecchio e Nuovo Testamento, secundo la versione de'LXX tradotto nella valaca lingua, per opera di due fratelli nobili valachi della famiglia Greciani (uno di questi fu Padre della Principesa Pagona che ritrovasi presentemente qui în Vene7Âa) cominciossi la stampa di questa opera circa l'anno 1688, essendo Principe di Valachia Scerbano Cantacuzeno, e şi termine» dopo alquanti anni sotto ii Principato del Brancovani.” (p. 43).

2 „Der Autor dieser Historie, Radul Secretarius aus Graetschan, mit seinem Bruder Scherban haben die Biebel aus dem Griechischen ins Walachische iibersezt. Auch hat dieser Radul den Catechismum Graecae Ecclesiae aus dem Griechischen ins Walachische transferieret. Auch eine Schrift des Chrisostomi die da genennet wird Mărgărit, von den Tugenden und Lastern des Menschen, wie auch andere mehrere Tractat ferfertiget hat.”

Ţinând seamă de mărturia lui Del Chiaro şi de epilogul cu care se încheie Biblia lui Şerban şi asupra căruia vom reveni îndată, N. Iorga, în Istoria literaturii religioase a românilor, şi în alte părţi, a susţinut că traducătorii Bibliei sunt fraţii Radu şi Şerban Greceanu. Părerea lui Iorga, admisă de toţi, părea că închide definitiv controversa în favoarea Grecenilor. Dar în 1915, regretatul Bianu a achiziţionat pentru Biblioteca Academiei Române un manuscris (păstrat la secţia manuscriselor sub cota 4389), scris de un muntean, după cum reiese din particularităţile de limbă şi dintr-o notiţă de pe scoarţa lăsată de – „Ana Ştirbeica, fiica domnului răposatului Golescului biv spătar, am scris, mai 31, 1765, fiind de ani 45”. Acest manuscris, care cuprinde o parte din Vechiul Testament, are un „Cuvânt înainte către cititori”, în care, între altele, spune şi aceasta: „Am nevoit a propune această sfântă şi de Dumnezeu suflată carte, care se cheamă Biblia, adecă toată cartea legii vechi şi cu toţi prorocii, pre limba românească nu foarte se-au aflat prepusă, fără numai un izvod scris cu mâna, care l-au fost prepus Nicolae Spătariul Moldovean, dascăl şi învăţat în limba elinească, care l-au izvodit de pre izvodul elinesc ce se-au fost tipărit în Frangfort. Ce însă şi izvodul acesta, pentru multă pripă acelui prepuitor, care se-au grăbit curând a o tălmăci şi a şi scrie, aflatu-s-au multe greşele şi pre mare învăluială, care era lucru foarte cu greu a înţelege.”

Pagina este ruptă tocmai aci, unde pasajul este mai interesant, dar din datele care se pot citi clar, rezultă că traducerea Bibliei lui Milescu era cunoscută în Muntenia. Descoperirea acestui manuscris 1-a silit pe Iorga să renunţe la părerea sa şi să revină într-un memoriu academic: în legătură cu Biblia de la 1688 şi Biblia de la 1667 a lui Nicolae Milescu [Analele Acad. Rom., seria II, tom. XXXVIII, Mem. sect, ist., 1915) la părerea lui Haşdeu, că Milescu este traducătorul Bibliei de la Bucureşti. După Iorga, Milescu nu s-a putut gândi la traducerea Bibliei în timpul domniei lui Gheorghe Ghica bătrânul şi nici sub Ştefăniţă Lupu, care trăia atunci ca pribeag la Stettin. Trimis ca agent politic la curţile din Stockholm şi Paris, Nicolae Milescu a cunoscut în aceste drumuri şi ediţia grecească a Bibliei din Frankfurt.

În 1935, Constantin Solomon a dat publicităţii o veche lucrare de seminar, pusă la punct, în care a adunat toate dovezile care militează pentru paternitatea lui Radu Greceanu, strângând de aproape argumentarea. Pentru a lămuri această problemă aşa de controversată, dar care priveşte monumentul cel mai important al literaturii noastre religioase, este necesar să plecam de la ceea ce ne spun în prefaţa şi în epilogul cărţii cei care au lucrat la tipărirea Bibliei. Ori, iată ce citim în prefaţa cu care se deschide cartea scrisă în numele lui „Ioan Şărban Cantacuzino Basarabă voevod, den mila lui Dumnezău Domnu şi biruitoru a toată Ungrovlahia” către cei „ce să află locuitori supt stăpânirea noastră. Prea Sfinţitului mitropolit chir Theodosie, iubitor de Dumnezău episcopi, prea cuvioşilor egumeni, smeriţilor preoţi, blagorodni-cilor boiari şi tuturor celorlalţi pravoslavnicilor creştini”:

Traducătorii Bibliei. „Şi aciasta am făcut la tălmăcirea acestii sfinte scripturi, făcând multă nevoinţă şi destulă cheltuială. Despre o parte puind dascăli ştiuţi foarte den limba elinească, pe prea înţeleptul cel dintru dascăli ales şi arhiereu Ghemianonissis, şi, după petrecerea lui, pe alţii care s-auântâmplat; şi despre altă parte ai noştri oameni ai locului nu numai pedepsiţi întru a noastră limbă, ce şi de limbă elinească având ştiinţă ca să o tălmăcească; carii luând lumină şi dentr-alte izvoade vechi şi alăturându-le cu cel eli-nese al celor 70 de dascăli, cu vrerea lui Dumnezău o au săvârşit precum să vede.”

Cine sunt aceşti tălmăcitori aşa de laconic pomeniţi în introducere, dar totuşi aşa de discret, cum cere dealtfel umilinţa creştină într-o mare operă a scripturilor sfinte? Arhiereul Ghermanonissis este mitropolitul Ghermanos de Nissis, care fusese mai înainte director al Academiei greceşti din Constan-tinopol, unde un rival al său, care avea pretenţia că este un mare cărturar, dar care, afirmă Ghermanos, nu ştia nici spiritele să le aşeze cum trebuie la locul lor în cuvintele greceşti, i-a răzvrătit elevii pentru a-l înlocui. Adus în Ţara Românească, a luat conducerea Academiei din Bucureşti întemeiată de Şerban Cantacuzino. Era – se poate ^spune – un cărturar de seamă.

Colaboratorii români, „ai noştri oameni ai locului nu numai pedepsiţi <în limba veche pedepsiţi, grec. nat8euco = a instrui, însemna instruiţi> întru a noastră limbă, ce şi de limbă elinească având ştiinţă ca să o tălmăcească”, sunt pomeniţi în epilog: „Tipăritu-s-au această sfântă carte în oraş în Bucureşti, însă cu cheltuială Prea luminatului, Prea creştinului şi Prea cuviosului Domnului şi Stăpânului nostru Ioan Şerban C. Basarab Voevoda, biruitorului şi oblăduitorului a toată Ungrovlahia. Iară în nevoinţa şi îndreptarea celor ce s-au întâmplat dascăli şi mai mult desluşindu-se pre limba rumânească de cei mici şi plecaţi dentru slugile Mării Sale Şărban biv. 2 Logofet i braţ ego <şi fratele lui> Radul Logofăt”.

După cum se vede dar din acest epilog, care consună cu spusele lui Del Chiaro, secretarul de limbi occidentale al lui Şerban Cantacuzino şi Brânco-veanu, şi ale lui Filstich, traducătorii români sunt fraţii Şerban şi Radu Gre-ceanu, ambii logofeţi în cancelaria domnească şi cunoscuţi prin cunoştinţele lor de limbă grecească, fiindcă au mai tradus din greceşte într-o frumoasă limbă românească: Pravoslavnica Mărturisire a lui Petru Movilă şi Mărgăritarele Sfântului Ioan Hrisostom ş.a. publicate mai târziu în epoca lui Brânco-veanu.

Predoslovia Bibliei ne mai dă o ştire preţioasă privitoare la chipul cum au lucrat traducătorii: „luând lumină şi dintr-alle izvoare şi alăturându-le cu cel elinesc al celor 70 de dascăli, cu vrerea lui Dumnezău, o au săvârşit”. Care sunt aceste izvoare pe care traducătorii le-au avut la îndemână şi pe care le-au confruntat cu Septuaginta, izvorul grecesc?

După colaţionările făcute de colegul Ciobanu şi, după dânsul, şi de noi, rezultă că pentru Vechiul Testament un izvor sigur a fost Palia de la Orăştie – fără să putem determina deocamdată dacă Palia a fost folosită direct sau indirect printr-un intermediar. Pasaje din textul Paliei corespund întocmai cuvânt de cuvânt cu textul Bibliei lui Şerban.

Un al doilea izvor a fost probabil Biblia lui Nicolae Milescu, dar în ce măsură traducerea spătarului moldovean a fost utilizată de traducătorii Bibliei din 1688 nu putem preciza, deoarece manuscrisul lui Milescu s-a pierdut.

Dar din comparaţia făcută în anii trecuţi de d-l Ciobanu 1, între ms. 4389 şi Biblia lui Şerban, rezultă că traducătorii Bibliei au avut la îndemână şi acest izvor.

Pentru Noul Testament traducătorii s-au folosit de textul Evangheliarului şi al Apostolilor, tipărite la începutul domniei lui Şerban Cantacuzino, precum şi de Noul Testament al lui Simion Ştefan şi chiar de tipăriturile lui Coresi.

Dar această utilizare a izvoarelor anterioare nu scade cu nimic valoarea şi semnificaţia Bibliei lui Şerban în cultura românească. Dimpotrivă, i-o ridică, fiindcă, în felul ei, reprezintă rezultanta unei munci asemănătoare cu aceea îndeplinită în evul mediu de generaţii întregi de artişti, care s-au trudit, în umbra anonimatului, să ridice, pentru gloria lui Dumnezeu pe pământ, minunatele catedrale gotice. Biblia lui Şerban este sinteza tuturor sforţărilor îndeplinite de cărturarii români în cele mai vitrege împrejurări, timp de trei veacuri, în toate Ţările Româneşti, pentru a înveşmânta cuvântul Domnului în haina limbii naţionale. Din confruntarea tuturor textelor anterioare cu originalul grecesc, ei au îndreptat erorile de sens şi au ales cuvintele care, înţelese în toate ţinuturile româneşti, aveau mai multă rezonanţă în suflete şi care în acelaşi timp exprimau cu mai multă exactitate noţiunea originalului grecesc. Este o limbă vie românească, cu frumoasele cadenţe ritmice.

Iată, de pildă, cum se deschide Biblia: „De-nceput a făcut Dumnezău ceriul şi pământul. Iară pământul era nevăzut şi netocmit. Şi întunearec zăcea deasupra preste cel fără de fund. Şi duhul Domnului se purta deasupra apei. Şi zise Dumnezău să se facă lumină şi se făcu lumină.”

Sau începutul Evangheliei lui Ioan: „La început era cuvântul şi cuvântul era la Dumnezău şi Dumnezău era cuvântul. Acesta la început era la Dumnezău. Toate printr-însul s-au făcut şi fără de dânsul nimic din ce-i făcut nu s-a făcut. într-însul era viaţă; şi viaţa era lumina oamenilor, şi lumina luminează în întunerec, şi întunerecul n-a cuprins-o. Fost-au trimes de la Dumnezău un om, numele căruia era Ioan.”

Este, după cum se vede, limba literară de azi.