Literatura religioasă

Literatura românească, înviată după un sfert de deceniu de secetă, se dezvoltă în epoca lui Şerban Cantacuzino şi a lui Brâncoveanu pe două tărî-muri: religios şi istoric.

Pe tărâm religios, era aceasta înseamnă piatra de hotar a unei direcţii noi: întoarcerea la sursele pure greceşti. Ca o urmare firească a transplantării elenismului la noi şi a ivirii cărturarilor români, cunoscători buni de carte grecească, traducerile cărţilor sfinte nu se mai fac de azi înainte după intermediare slavone, care conţineau pasaje neclare, confuzii şi erori de traducere, ci direct după originalele greceşti.

Traducătorii care se înhamă la această uriaşă muncă sunt: Iordache Cantacuzino, fratele domnului, fraţii Radu şi Şerban Greceanu, stolnicul Constantin Cantacuzino, la care recurgeau tălmăcitorii când se încurcau în redarea subtilităţilor dogmatice şi, cel mai harnic dintre toţi, mitropolitul lui Brâncoveanu, Antim Ivireanu.

Prin străduinţele tuturor s-a pregătit în această epocă drumul pentru introducerea limbii române în biserică, s-a ajuns la încununarea străduinţelor de aproape trei veacuri ale neamului nostru de a traduce Biblia integral şi, în sfârşit, s-a creat, prin Antim Ivireanu, în chip strălucit pentru această vreme, predica românească originală.

Vom urmări pe rând toate aceste aspecte şi vom lumina, în măsura importanţei lor, personalităţile care au adus partea lor de contribuţie la zidirea culturii româneşti.

Începem cu procesul de introducere a limbii naţionale în biserică.

Se credea într-o vreme la noi, sub influenţa lui Xenopol, că Matei Basarab şi Vasile Lupu au introdus limba română în biserică. Această concepţie se mai răsfrânge şi azi în unele manuale de liceu, deşi în 1904 Ion Bianu, în remarcabilul său discurs de recepţie în Academia Română, a arătat în chip indiscutabil că nu s-a introdus limba română în epoca lui Matei Basarab şi Vasile Lupu, deoarece în acea vreme nu numai că nu s-a tipărit nici o carte de slujbă bisericească în limba română, ci, dimpotrivă, cărţile de slujbă bisericească tipărite (Liturghier, Molitvelnic, Mineiu, Triod, Penticostar) sunt în limba slavonă, iar în prefaţă se spune răspicat că sunt tipărite pentru „evlaviosul neam al patriei noastre”.

Pentru a înţelege mai bine procesul de introducere a limbii române în biserică, trebuie să se ştie că serviciul divin este alcătuit din trei părţi: 1. Liturghia pe care o oficiază preotul în altar; 2. Citiri de Evanghelii şi Faptele Apostolilor şi din Epistolele lor, citiri făcute de preot sau de diacon şi, în sfârşit, o a treia parte care este rezervată dascălului în strană: lectura Cazaniei, care cuprinde explicarea textului din Evanghelie citit în ziua respectivă, cu dezvoltarea ideilor de edificare morală – un fel de predică. în epoca lui Matei Basarab şi Vasile Lupu s-au tipărit în româneşte numai Cazanii (sau Carte de învăţătură, cum o numea Varlaam). Acestea sunt deci singurele cărţi care s-au introdus în biserici pe vremea lui Matei Basarab şi Vasile Lupu. Sunt cărţile care ţineau locul de predici şi care, întrucât se adresau poporului şi ţinteau la moralizarea maselor, nu aveau nici o noimă să fie citite într-o limbă necunoscută credincioşilor. Erau texte citite la strană pentru întărirea virtuţilor creştineşti. Restul serviciului divin: oficierea liturghiei cu citirea Evangheliei şi a Faptelor apostolilor, a rămas în limba slavă. Era desigur în primul rând în acestea puterea tradiţiei. Dar era, cred, şi un alt gând nemărturisit. Pentru a susţine ortodoxia, singura legătură puternică ce unea strâns toate ramurile neamului răzleţite sub stăpâniri străine, ai noştri s-au arătat intransigenţi pe chestiunea limbii în biserică. O cedare pe acest teren putea atrage după sine pierderea românilor din Transilvania în masele ungurilor calvini. De aceea Matei Basarab ia iniţiativa de a se tipări toate cărţile necesare serviciului divin – afară de Cazanii – în limba slavă, adresându-se, cum ne spune în prefeţe: „drept credinciosului şi evlaviosului neam al patriei noastre şi altor neamuri înrudite cu noi după credinţă şi având acelaşi vestit dialect slavonesc ca limbă, ungrovlahilor, moldovlahilor”.

Ideea solidarităţii naţionale prin biserică în limba slavă este clară. Epoca lui Şerban Cantacuzino reprezintă în această privinţă un pas înainte, căci în această epocă se introduce în serviciul divin citirea Evangheliilor şi a Faptelor apostolilor în limba română. Evangheliile şi Faptele apostolilor tipărite până în epoca lui Şerban Cantacuzino cuprindeau în întregime materia celor patru evanghelişti aşezată în ordinea tradiţională, începând cu Matei şi sfârşind cu Ioan. Dar aceste Tetraevanghelii nu sunt potrivite pentru săvârşirea cultului divin. Evanghelia ca şi Faptele apostolilor sunt prea întinse ca să poată fi citite în cursul unui serviciu divin. De aceea ele sunt împărţite în pericope – părţi mai mici —, care sunt astfel alese şi potrivite ca să se citească fiecare într-o zi şi să fie adaptate evenimentului care se comemorează. Fiindcă anul bisericesc începe în ziua învierii Domnului, în prima zi, luni, se citeşte din Evanghelia lui Ioan, capitolul I, versetul 18-l9, dar marţi se citeşte din Evanghelia lui Luca, capitolul XXIV, versetul 12-35, pentru ca miercuri să se revină la Evanghelia lui Ioan.

Pentru lectura cursivă obişnuită a materiei evanghelice, textele core-siene şi Noul Testament – Tetraevangheliul – erau foarte bune, dar pentru nevoile bisericii era mai necesară o Evanghelie cu materia aşezată pe pericope şi distribuită pe zilele de serviciu bisericesc.

Evanghelia (1682), ca şi Faptele apostolilor (1683), tipărite în epoca lui Şerban Cantacuzino, sunt din această a doua categorie; sunt cărţi adaptate serviciului liturghiei şi care nu pot servi la o lectură de edificare a mirenilor» Dar tocmai de aceea au o importanţă deosebită în evoluţia literaturii religioase – la noi: ele marchează a doua treaptă în procesul de introducere a limbii române în biserică şi constituie o dovadă indiscutabilă că pe vremea lui Şerban Cantacuzino, în timpul serviciului religios, pericopele din Evanghelii se citeau de preoţi şi de dascăli, în mijlocul bisericii, în limba română.

Acum apar clare şi cuvintele domnului Şerban Cantacuzino din prefaţa adresată cititorilor, „tuturor celor ce se vor întâmpla a ceti”. Prefaţa ne des-tăinuie numele celui ce a purtat greul orânduirii şi traducerii cărţii: „Ne-am nevoit de am săvârşit acest lucru dumnezăiesc, svânta aceasta evanghelie, care nefiind mai denainte tocmită la slovenie să să citească după rânduiala zilelor şi a sărbătorilor celor domneşti şi ale svinţilor, poruncit-am fratelui nostru Iordachie Cantacuzino, vel stolnic, de o au îndereptat şi o au aşăzat precum umblă cea elinească şi întru toate asemenea, după orânduiala beserecii Răsăritului, alcătuindu-se şi svintele cuvinte, spre mai aleasă înţeleagere a limbii rumâneşti”. Aceeaşi idee revine şi în Faptele apostolilor: „. Derept aceea poruncit-am a ştiuţilor şi învăţaţilor cari s-au întâmplat dascăli, de au tâlcuit Sfânta Scriptură cea noao spre bună înţelegirea limbii noastre şi o au aşăzat după orânduiala şi urmarea grecescului tipic”. Cărţile erau destinate serviciului divin, precum confirmă prefeţele: „s-au dat dintru mică osteneala noastră dar beserecilor Ţării noastre, Ungrovlahiei întru folosul preoţilor şi tuturor credincioşilor, cari se roagă pentru a noastră spăsenie şi a tot creştinului norod şi întru pomenire veşnică a noastră şi a părinţilor”. Dar numai aceste două cărţi se citeau în această epocă în româneşte. Liturghia însă se săvârşea încă în limba slavă, fiindcă tot pe vremea lui Şerban Cantacuzino, în 1680, se tipăreşte o Liturghie în care tipicul este în limba română, iar textul rugăciunilor este în limba slavă. Prefaţa semnată de mitropolitul Teodosie explică astfel pentru ce nu s-a dat şi textul rugăciunilor în româneşte: „Iară Liturghia toată a o prepune pre limba noastră, nice am vrut, nice am cutezat”.

Munca de a traduce în limba naţională cărţile de ritual, cu scopul de a le utiliza în oficierea cultului, se reia şi capătă un avânt puternic în epoca lui Constantin Brâncoveanu, prin străduinţa neobosită a lui Antim Ivireanu. înainte de a o urmări mai departe, ne oprim aci, la o mare operă, care încunună activitatea religioasă din epoca lui Şerban Cantacuzino şi inaugurează domnia lui Brâncoveanu: Biblia.