I. Epoca lui Şerban Cantacuzino

Slăbit de boală şi de bătrâneţe, într-o dimineaţă de aprilie 1654, Matei Basarab îşi dădea sufletul, întins pe un jilţ, în cerdacul palatului său din Târgovişte. Bătrânul domn, care luptase victorios pe atâtea câmpuri de luptă, care zidise în ţară atâtea mănăstiri, care, ajutat de cumnatul său Udrişte Năsturel, dăduse un puternic impuls culturii naţionale, închidea pentru totdeauna ochii, amărât. Soţia lui, doamna Elina, care-l ajutase cu dragoste, credinţă şi energie, murise cu un an mai înainte. Rana dobândită la Finta se înveninase. Dorobanţii şi seimenii pe care el îi dusese la atâtea biruinţe şi pe care-i ţinuse în mare cinste, lacomi după lefuri mari, se răzvrătiseră împotriva lui.

După moartea lui Matei Basarab, până la înscăunarea lui Şerban Cantacuzino, adică timp de 24 de ani, se schimbă pe tronul Ţării Româneşti şase domni – niciunul cu o domnie mai lungă de patru ani. Invazia ungurilor în ţară, răscoala sângeroasă a armatei de mercenari alcătuită din seimeni sârbi şi din dorobanţi, în care îşi văzură moartea câţiva boieri de frunte – între alţii Drăghici, fiul Papei Vistierul, nepot prin mamă al lui Mihai Viteazul, şi Papa Brâncoveanu, tatăl viitorului domn —, precum şi lupte sângeroase între partidele de boieri (a Bălenilor şi Cantacuzinilor, despre care vom vorbi îndată) – au turburat adânc ţara.

Dacă la acestea mai adăogăm: participarea ţării la campaniile turceşti, birul către Poartă din ce în ce mai apăsător-atunci înţelegem de ce împrejurările n-au fost prielnice pentru munca de cultură.

În viitoarea vremurilor neprielnice, tipografiile instalate cu atâta grijă de Matei Basarab se irosiseră. De la Matei Basarab nu se mai cunoaşte nici o carte tipărită în Muntenia, decât tocmai în epoca lui Şerban Cantacuzino, pe când în Moldova, tipografia, adusă prin grija mitropolitului Dosoftei, îşi începuse activitatea în 1673 şi se încheie cu captivitatea lui Dosoftei în Polonia, la 1688, dată care coincide în Muntenia cu moartea lui Şerban Cantacuzino.

În primul an al domniei lui Şerban Cantacuzino, 1678, apare, în Muntenia, după un lung popas, prima carte tipărită după epoca lui Matei Basarab: Cheia înţelesului.

Domnia lui Şerban Cantacuzino deschide astfel în Ţara Românească începutul unei epcci noi de cultură, care culminează în domnia lui Constantin

Brâncoveanu. Este o epocă în care elemente de cultură veche, intrate în descompunere încă din epoca lui Matei Basarab; dispar, iar altele, care abia mijeau, ajung acum la deplină înflorire. Cultura slavă din biserica noastră – cu toată străduinţa mitropolitului Antim Ivireanu de a o reînvia – dispare, în locul ei îşi croieşte drumul influenţa grecească. Procesul de naţionalizare al serviciului divin, început pe timpul lui Matei Basarab şi Vasile Lupu cu citirea Cazaniei în limba română la strană, face un pas înainte sub Şerban Cantacuzino şi se continuă cu intensitate sub Constantin Brâncoveanu. în sfârşit, rolul de protectori ai creştinătăţii ortodoxe din Răsărit, pe care şi-l luaseră domnii români după prăbuşirea Bizanţului şi a statelor slave sud-dunărene, dobân-deşte la începutul veacului al XVIII-lea o strălucire deosebită. Cultura românească radiază departe peste hotarele ei până la arabii din Siria şi până la ivirii din munţii Caucazului.

Epoca aceasta are două faze: una de zece ani, domnia lui Şerban Cantacuzino; alta de 26 de ani, domnia lui Brâncoveanu.

Şerban Cantacuzino a fost un domn „de o statură uriaşă, cu ochii mari şi vocea de tigru”, care introduse în ţară ordinea şi liniştea, urmărind cu străşnicie – ne încredinţează Del Chiaro – „împărţirea dreptăţii, îndrăzneţ în hotărâri, nemilos în executarea poruncilor”, trecând în această privinţă chiar peste stăruinţele mamei sale. A pus repede capăt intrigilor şi dezbinărilor interne prin străşnicia dură cu care a urmărit partida Bălenilor. Dar la capătul unor înverşunate prigoniri, urmează un act final de generozitate, de împăcare generală: căsătoria fiicei sale Smaranda cu Grigore Băleanu, fiul celui care condusese partida vrăjmaşă.

A domnit zece ani de frământări, fiindcă ţara era cuprinsă între două mari focuri: luptele dintre turci şi creştini.

A fost un domn cu ambiţii mari, năzuind, ca şi Mihai Viteazul, să scuture jugul turcesc, să cucerească raialele Dunării, să îndemne la revoltă popoarele creştine din Balcani şi să reînfiinţeze vechiul imperiu bizantin. Păstra prin capuchehaiele sale din Constantinopol bune relaţii cu Poarta, dar, după înfrân-gerea turcilor la Mohacs, intrase în legături cu împăratul Austriei, Leopold, care-i dăduse lui şi întregii sale familii titlul de baron al imperiului.

Nutrind ambiţii şi plănuiri imperialiste mari, dar vâslind cu precauţie între turci şi creştini, Şerban Cantacuzino a ţinut cârma statului zece ani. în istoria culturii româneşti, epoca lui este caracterizată, pe tărâm religios, prin triumful grecismului asupra slavonismului şi prin un pas mai departe în procesul de introducere a limbii române în biserică. Cultura slavă, care încă din epoca lui Matei Basarab intrase în agonie, este acum stinsă. în 1680, mitropolitul lui Şerban Cantacuzino, Teodosie, constată: „că mulţi preoţi şi alalt cin bisericesc” – adică „călugării”, nu „sunt putincioşi” „de a cunoaşte orânduielile şi ţeremoniile, nici cum a să sluji trebuie”, din pricina „neînvăţă-turii şi neînţelegerii limbii slavone”. Este deci clar că în Ţara Românească, ca şi în Moldova şi în Ardeal, clerul nostru nu mai cunoştea limba slavă în care era chemat să oficieze ritualul.

Un singur cap luminat în această epocă vedea limpede drumul pe care trebuia să meargă cultura noastră religioasă. Era mitropolitul Dosoftei. Acesta, sprijinindu-se pe textele Sfintelor Scripturi şi ale Sfinţilor Părinţi, lucra cu osârdie în Moldova la tălmăcirea cărţilor de ritual în limba română. Dar, fie că în acele vremuri turburi opera mitropolitului moldovean nu trecea Milcovul, fie că muntenii, dintr-o mândrie fără rost, nu ţineau să apuce pe drumul mitropolitului moldovean – fapt este că opera lui Dosoftei nu a avut răsunet în Ţara Românească. A trebuit să vie, pe vremea lui Brâncoveanu, un străin de neam – mitropolitul Antim Ivireanul – pentru ca şi muntenii să înceapă temeinic munca pentru naţionalizarea serviciului divin. Mitropolitul muntean Teodosie scria, cu gândul la obârşia romană, că muntenii şi moldovenii „tot dintr-o fântână cură”. El oftează mai departe că „norodul nostru românesc carele odată şi el numărat era întru putearnicile neamuri., iară acmu atât de ocărit iaste, nice învăţătură nice ştiinţă nice armă nice legi. întru tot rodul ce să pomeneşte astăz rumân nu iaste, ce. înfăşurându-să de la streini şi de la vărvărie, doară şi de la vrăşmaşii rodului nostru, cer şi să împrumutează. O grea şi dureroasă întâmplare.” Şi cu toate acestea, mitropolitul nu se încumetă să facă mai mult decât să întoarcă, cum zice el, adică să traducă indicaţiile tipicului, „de pre isvod grecesc”, în limba românească. Atât. Textul însă – rugăciunile – pe care preotul sau diaconul trebuia să le rostească, acelea le-a lăsat mai departe în acea limbă slavonă pe care clerul o citea, dar n-o înţelegea. „Iară liturghia toată a o prepune pre limba noastră şi a o muta, nice am vrut, nice am cutezat.”

Muntenia rămăsese pe vremea aceea în urma Moldovei. Pe când Moldova cu mitropolitul Dosoftei făcea un pas înainte în munca de introducere a limbii rămâne în altar, Muntenia rămânea mai departe statornică în tradiţia păstrării limbii slave în biserică. Abia către sfârşitul domniei lui Şerban Cantacuzino, din iniţiativa domnului, se face un pas înainte în procesul de introducere a limbii române în biserică.

Între slavism şi grecism, drumuri spre moscova. Focarele de cultură slavă din sudul Dunării erau de multă vreme stinse. De acolo nu putea veni nimic pentru întărirea şi pentru înviorarea cultului în limba slavă.

Singurele centre slave ortodoxe, de unde se puteau aduce texte şi cărturari, erau atunci în Rusia, care în urma cuceririi Ucrainei de la poloni se apropiase de graniţele româneşti.

Cele dintâi legături datează de pe vremea lui Matei Basarab şi Vasile Lupu, când pe scaunul mitropoliei din Kiev se urcase un fiu de domn român – moldovean şi muntean-Petru Movilă. în antil 1665, stareţul mănăstirii Glavaciocul din Vlaşca, Varlaam, pornea pe drumul pe care alţii îl bătuseră înaintea lui. Din această călătorie, el a adus cu sine opera arhimandritului ucrainean Ioanichie Galeatowski, care îşi făcuse studiile în Academia lui Petru Movilă şi care era, din 1665, rector în şcoala în care el îşi desăvârşise studiile.

În chiar anul în care stareţul vlăscean sosea la Kiev, Galeatowski publicase la Lwow, cu ajutorul material al Anei Movilă, fiica lui Ieremia Movilă şi deci vara mitropolitului Petru, o carte He6o HOBoe, adică Cer nou, sau, ca să dau titlul complet în româneşte: „Cer nou făcut cu stele noi, adică prea blagoslovita Fecioara Măria Născătoare de Dumnezeu cu minunile ei, alcătuit prin truda ieromonahului Ioanichie Galeatowski, rectorul şi egumenul Frăţiei din Kiev”. Cartea are o prefaţă cu o dedicaţie către Ana Movilă, măritată cu nobilul polon Fotocki, şi poartă stema Movileştilor.

Această carte, conţinând minunile Maicii Domnului, era destinată de autor să fie citită „de preoţi în biserică, la utrenie, pentru învăţătura oamenilor şi spre lauda Prea Sfintei Bogorodiţe şi la prasnicile Maicii Domnului. Pot să le citească şi călugării în biserici.” Stareţul Varlaam a adus cu sine, la întoarcerea în ţară, un exemplar după această operă şi a îngrijit să se facă traducerea în limba română.

Cinci ani mai târziu, la 1673, stareţul Varlaam este ridicat pe scaunul mitropolitan al Ţării Româneşti şi prima lui grijă este să aducă din Rusia tipar şi meşteri tipografi. Astfel, cu material nou şi cu „dascăli de tipografie” se reînfiinţează imprimeria în Bucureşti, pe vremea lui Şerban Cantacuzino.

În această tipografie s-a tipărit, în anul 1678, traducerea mitropolitului de pe prima parte din opera lui Galeatowski, Cheia înţelesului, care cuprinde o serie de 18 predici pentru duminici şi sărbători mari (Botezul Domnului, întâmpinarea, Vinerea Patimilor). La atât se reduce aportul rusesc în această vreme. Mai mult nu se putea aştepta atunci din această parte a ortodoxiei.

Activitatea culturală a lui Petru Movilă dăduse desigur roade. Biserica rusă era zguduită atunci de mişcarea raskolnicilor şi de lupta dintre ţar şi patriarhul Nicon, care luase partea raskolnicilor, luptă care se încheie prin depunerea patriarhului.

Abia către sfârşitul domniei lui Brâncoveanu, când domnul român, atras de faima lui Petru cel Mare, este prins şi el în planurile ruseşti, încep ai noştri să bată din nou drumurile spre Moscova. în aceste împrejurări a ajuns în Muntenia şi o copie a Sinopsisului de la Kiev, un fel de manual de şcoală tipărit întâiaşi dată la 1674 în Kiev de Inochentie Ghizel, un german rusificat, elev al lui Petru Movilă. Textul, care începe cu originea slavilor şi se continuă cu istoria Kievului până la anul 1679, a fost tradus în limba română în această epocă. Tot în vremea lui Brâncoveanu s-a tradus şi Patericul de la Lavra Pacerska din Kiev, care cuprinde minunile sfinţilor din Kiev, Pateric atribuit legendarului cronicar rus Nestor şi tipărit de acelaşi Inochentie Ghizel. Textul românesc cel mai vechi se păstrează într-un manuscris din 1705, copiat de ieromonahul Silvestru de la mănăstirea Sinaia.

Influenţa rusească era însă contrabalansată la noi de influenţa grecească. Numeroşi egumeni şi patriarhi greci, care veneau în ţările noastre după milă şi ajutoare – mulţi dintre ei cu studii făcute în universităţile italiene şi călătoriţi prin Occident – aduceau cu ei toată prestanţa culturii teologice greceşti şi orizonturile largi pe care le dădea contactul cu cultura Apusului. Urcarea pe tronurile ţărilor noastre a unor domni, cunoscători de carte grecească – cum a fost în Muntenia Şerban Cantacuzino şi Constantin Brâncoveanu – a fost hotărâtoare în această privinţă. între slavism şi grecism, cumpăna s-a plecat în chip firesc spre grecism, curentul influenţei greceşti. Influenţa grecească este veche şi s-a infiltrat la noi treptat. încercările lui Basaraba şi ale lui Mircea cel Bătrân de a înnoda legături directe cu Bizanţul n-au durat mult şi n-au putut da roadele aşteptate, fiindcă, la trei decenii după ce a închis ochii Mircea cel Bătrân, Constantinopolul a căzut sub loviturile turcilor şi cu el se prăbuşeşte întreg imperiul bizantin.

Mai târziu, când cucerirea turcească s-a oprit la Dunăre şi Principatele române se consolidează sub suzeranitatea turcească, o parte din pribegii greci, care îşi părăseau căminurile şi rosturile lor din pricina apăsării turceşti» încep să se îndrepte şi către limanurile noastre. Cu deosebire, fruntaşii clerului grec, mulţi chemaţi chiar de domnii români, vin în Principatele dunărene ortodoxe, unde găsesc ospitalitate generoasă, unde iau parte activă la opera de organizare a bisericii şi participă chiar la viaţa culturală a neamului. Doi dintre ei, Gavril, protul Muntelui Athos, şi Matei, mitropolit al Mirelor, au avut, după cum s-a văzut, un rol activ în istoriografia ţării.

O altă împrejurare care a înlesnit în mare parte afluxul călugărilor greci în ţările noastre a fost obiceiul închinării mănăstirilor. în năzuinţa pioasă de a da un nimb de sfinţenie mai mare fundaţiunilor lor şi de a pune la adăpost de vicisitudinile vieţii turburi din Principate daniile, ctitorii mănăstirilor le-au închinat Sfântului Munte sau patriarhiilor din Răsărit. Obiceiul acesta este însă şi el foarte vechi la noi, după cum s-a văzut (p. 27) mai sus. încă din 1391, îl întâlnim în Maramureş. închinarea mănăstirilor s-a făcut însă pe o scară mai întinsă în Principate, unde zelului credincios al boierilor se adăogau ctitoriile numeroase şi daniile bogate ale domnilor, pornite din năzuinţa de a-şi chivernisi, peste slava lumească, fericirea vieţii viitoare. Atât de mult se răspândise acest obicei, încât pe la jumătatea secolului al XlX-lea, aproape 1/5 din pământul Principatelor Române se afla sub stăpânirea patriarhiilor din Orient.1

Pentru administrarea mănăstirilor închinate, vin la noi, în număr din ce în ce mai mare, călugări trimişi de patriarhiile Orientului sau de Muntele Athos. Ei introduc în mănăstirile noastre, mai cu seamă în epoca fanariotă» o activitate literară în limba greacă; aduc din centrele de cultură ale Răsăritului ortodox manuscrise şi cărţi greceşti ieşite din teascurile veneţiene şi, adăogând daniile făcute de domni şi boieri, întemeiază biblioteci bogate, nu numai în cărţi necesare serviciului divin, ci şi în operele profane ale antichităţii clasice. Ni s-au păstrat cataloagele câtorva biblioteci din mănăstirile noastre, ca de exemplu, catalogul, alcătuit în 1725, al bibliotecii instalată de Nicolae Mavrocordat în mănăstirea Văcăreşti, din care se poate vedea ce bogăţie de cultură grecească se ascundea în chiliile acestor vechi locaşuri de rugăciune şi. cărturărie.

0 altă cale pe care a pătruns cultura grecească la noi, înainte de epoca fanariotă, a fost contactul direct al domnilor şi boierilor noştri cu lumea, greacă din Fanar.

1 Cu timpul mănăstirile închinate, conduse prin egumeni greci, deveniseră un fel de stat în stat, destul de puternic, fiindcă în 1863, când Kogălniceanu aduce legea secularizării averilor mănăstireşti, patriarhiile – susţinute de călugării greci din ţară – izbutiseră să câştige de partea lor guvernele Rusiei, Austriei. Prin secularizare, averile mănăstireşti au intrat în proprietatea statului, care a luat în sarcina sa întreţinerea şcolilor şi a spitalelor.

Potrivit vechilor capitulaţiuni, voievozii Principatelor române trebuiau să se ducă cu suitele lor de boieri la Constantinopol, ca să obţină învestitura de la Poartă. După ce erau maziliţi de pe tron, cei mai mulţi apucau tot drumul Stambulului, care putea să-i ducă ori la moarte, ori din nou pe tronurile pierdute, în Constantinopol, veneau însă în contact cu aristocraţia greacă din Fanar, care, prin vaza şi trecerea de care se bucura la Poartă, putea să-i ajute în intenţiile lor. Dar în rândurile acestei aristocraţii se aflau mulţi – mai ales printre dregătorii care intraseră în serviciul otoman —cu o cultură temeinic formată, fie în şcoala patriarhiei, fie chiar în universităţile Apusului. Astfel, domni şi boieri au prilejul, în Constantinopol, să preţuiască superioritatea culturii greceşti şi să caute a o transplanta la noi, într-o vreme în care cultura slavonă intrase în agonie. Aşa se explică fiinţarea învăţământului grecesc în şcolile întemeiate la noi înainte de epoca fanariotă. Vasile Lupu însuşi adusese, pentru Academia sa teologică din Iaşi, doi mari cărturari greci: Nicolae Kerameus şi Pantelimon Ligaridis, originar din Hios, care-şi făcuse studiile în Institutul gregorian „De propaganda fide”, din Roma, obţinând acolo doctoratul în teologie şi filosofie.

Domnii şi boierii încep, cu timpul, să caute profesori greci pentru copiii lor. Duca-vodă a adus la Iaşi, pentru educaţia fiului său Constantin, viitorul ginere al lui Brâncoveanu, pe Ioan Comnen (mai târziu călugărit şi ajuns mitropolit al Dristrei), pe Azarie Cigala din Santorini şi pe Spandoni, dicheo-filax şi, pe urmă, retor al patriarhiei şi profesor în şcoala din Fanar. Aceştia au făcut din el: „cel mai distins dintre învăţaţi, care posedă pe lângă domnie, studii, erudiţiune şi râvnă pentru eleganţă în stil”, cum scrie Alexandru Mavrocordat Exaporitul *. Bătrânul domn Constantin Cantemir a adus şi el la Iaşi pe Eremia Cacavela, originar din insula Creta, care-şi făcuse studiile la Leipzig şi care – ne spune un contimporan – „era ştiutor de limbă elină, latină, ebraică şi italiană, instruit în ştiinţele profane şi mai ales în Sfânta Scriptură şi foarte apt în arta elocvenţei şi amvonului”. Cacavela a fost profesor şi la curtea domnească şi a îndrumat primii paşi ai lui Dimitrie Cantemir în studiul clasicităţii elene şi al teologiei ortodoxe, cu atâta succes, încât a inspirat cea dintâi operă a tânărului principe român, apărută la Iaşi, în 1698.

Prin aceşti profesori greci se deşteaptă în tinerele vlăstare ale boierimii noastre dragostea pentru studiul clasicismului elen şi nostalgia după şcolile superioare ale Constantinopolului, pe care încep să le cerceteze cu râvnă. încă de la începutul secolului al XVTI-lea, Radu Mihnea, înainte de a se îndrepta către limanurile Veneţiei, şi-a desăvârşit cultura în mănăstirea Iviron din Muntele Athos. Nicolae Milescu a cercetat, în tinereţea sa, şcolile din Constantinopol, unde a avut ca profesor pe Gavril Vlasie, „sapiens vir ac pius”, cum îl numeşte el mai târziu. Stolnicul Constantin Cantacuzino, înainte de a-şi îmbogăţi cultura în Universitatea din Padova, a stat la Constantinopol, unde a avut ca profesor pe renumitul Gherasim Vlahos din Creta. în sfârşit, după cum se va vedea la locul său, şi Dimitrie Cantemir, după instrucţia grecească primită în casa părintească, şi-a desăvârşit cultura în mediul cosmopolit al Constantinopolului.

1 D. Rnsso, Studii istorice greco-romăne, II, p. 424. Tot acolo despre operele teologico-filozofice ale lui Duca, păstrate în ms. 1183, 17 din Biblioteca Mănăstirii Lavra de la Sf. Munte.

Astfel, în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, ajung ai noştri să privească dincolo de zările ortodoxiei slave, către culmile înalte ale ortodoxiei bizantine şi dincolo de ea, către cultura clasică grecească.

Conştiinţa aceasta despre superioritatea culturii clasice greceşti era puternic înrădăcinată la curtea domnească din Bucureşti în ultimele decenii ale veacului al XVII-lea, când scaunul ţării era ocupat de Şerban Cantacuzino şi de nepotul său Constantin Brâncoveanu, amândoi cunoscători de carte grecească 1, Ea este clar exprimată prin glasul celui mai mare cărturar muntean al timpului – care este în acelaşi timp fratele domnului – stolnicul Constantin Cantacuzino: „. Oarecând în vremile vechi, ei prea mari oameni au fost şi atâta întru învăţătura cărţilor şi a ştiinţelor au fost procopsiţi şi atâta întru vitejii au fost ispitiţi şi aleşi, şi atâta întru înţelepciunea (filosofia) lumească de iscusiţi, cât nici un neam, nici o limbă pe lume, niciodată ca ei n-au stătut, precum singâr Pavel apostolul de înţelepţia lor mărturiseşte la Corinteni, poslania întâi2, cap. I, zicând: «Iudeii semn cer şi elinii înţelepciune caută », şi de la carii nu numai alte roduri au luat învăţături şi obiceie, ci şi acei romani. au trimes la Atena de au luat legi şi orânduială, ca să ştie cum să poată ocârmui politica şi domnia lor. De acolo dară, întâi şi de la aceia vrednicie a lor ieşise acel cuvânt şi aceia ce se zice că tot cine nu este elin este varvar.

Odată toţi feciorii oamenilor celor mari şi a domnilor romani mergeau, trimiţându-i părinţii lor, în Elada, la Atena, de învăţau carte grecească, şi în ştiinţe acolo se procopseau desăvârşit, şi mulţi oameni mari şi domni, un Pompeiu ăl Mare şi Ţiţeron şi alţii nenumăraţi, şi împăraţi, cum August Cezar, Traian, Adrian. etc.”

Tărâmul era astfel pregătit în a doua jumătate a veacului al XVII-lea, pentru o adâncă prefacere în viaţa culturală a neamului nostru.

Limba greacă deschidea deci pentru poporul nostru, ale cărui zări de cultură fuseseră până atunci închise în pâcla slavonismului, o largă perspectivă, către filosofia şi literatura clasicităţii eline, care în apus alcătuia, alături de cultura latină, temelia renaşterii.

Elenismul apărea dar pentru Orientul ortodox, ceea ce fusese latina pentru Occidentul catolic, şi, precum în Apus învăţământul se preda în colegiile iezuite în limba latină a bisericii, tot astfel urma ca şi în Orient, învăţământul să se predea în limba greacă.

O încercare de renaştere pe temeliile elenismului – aceasta a fost probabil intenţia pentru care fratele stolnicului, domnul Şerban Cantacuzino, care ştia şi el bine greceşte, a creat la Bucureşti, în 1679, o Academie, cum o numesc documentele timpului, în care limba de predare era limba greacă. Şcoala func-

1 Şerban Cantacuzino, ca şi ceilalţi fraţi ai săi, primise în casa părintească o aleasă instrucţie în limba greacă, pe care o mânuia elegant, 3upă cum se vede din scrisul său, în care se strecoară uneori şi o aleasă duioşie, ca de exemplu, în scrisoarea adresată unui prieten, ia moartea unei vechi simpatii a tinereţii sale, doamna lui Duca-vodă, care murise la Constan-tinopol, părăsită de toţi: „Oare numai pentru fericire trăieşte prietenia şi în nenorocire piere?” (Hurmuzaki, XIV, partea I, p. 259J.

2 Scrisoarea Apostolului Pavel către corinteni.

ţiona la mănăstirea Sfântul Sava, pe locul unde se găseşte astăzi statuia lui Mihai Viteazul, în faţa palatului Universităţii. Avea profesori vestiţi în lumea Orientului grec, plătiţi cu salarii din fondurile vistieriei, precum: Ion Comne-nul, care făcuse studii de teologie şi medicină în Italia, care a tradus din limba latină în limba greacă ©opct usTavoiotc, = Uşa pocăinţa, şi care mai târziu, călugărindu-se, a ajuns mitropolit al Dristrei sub numele de Ierotei. El preda ştiinţele fizico-naturale. Un altul, poate chiar directorul şcoalei, a fost Gherman de Nissa, fost mai înainte director al Academiei greceşti din Con-stantinopol, pe care a părăsit-o într-o atmosferă de intrigi, dar care a găsit la curtea lui Şerban-vodă înţelegerea şi preţuirea cuvenită, căci el este „prea înţeleptul dintre dascăli ales şi arhiereu”, care a ajutat la traducerea Bibliei din 1688.

Pe această linie a elenismului se dezvoltă cultura românească şi sub Brâncoveanu, care întăreşte cu forţe noi Academia grecească.