II. Epoca lui Brâncoveanu

Epoca lui Brâncoveanu, deşi este, în multe privinţe, continuarea epocii lui Şerban Cantacuzino, aduce totuşi elemente noi de împrospătare şi reprezintă culmea cea mai înaltă a culturii vechi româneşti în Muntenia.

Constantin Brâncoveanu a fost ales domn în anul 1688, după moartea neaşteptată a lui Şerban Cantacuzino. Un cronicar contimporan ne-a zugrăvit, cu detalii interesante şi pitoreşti, împrejurările în care Brâncoveanu s-a urcat pe tronul Ţării Româneşti. Trupul lui Şerban Cantacuzino zăcea încă neîngropat, când boierii cu mitropolitul ţării, Teodosie, şi cu patriarhul Ierusalimului, Dionisie, se întruniră la sfat în spătăria cea mică, „care-i zic cu stele”, ca să aleagă un nou domn. Teama ca nu cumva în luptele crâncene dintre nemţi şi turci să se ivească turburări în jurul scaunului domnesc şi să aducă pagubă şi pustiire ţării, i-a unit pe toţi într-un singur ghid şi i-a făcut să se oprească, în alegerea lor, asupra lui Brâncoveanu, care se trăgea din neamul lui Matei Basarab şi era, după mamă, nepotul domnului decedat.

        „îl chemară – povesteşte cronicarul – pe Constantin Logofătul Brâncoveanu de la curte, că rămăsese acolo, şi porunciră să aducă comisul al doilea, cal domnesc. Şi îndată ce sosi acolo, ziseră cu toţii: « Logofete, noi cu toţii pohtim să ne hâi domn ». El zise: « Dar ce aş vrea eu cu domnia? De vreme ce ca un domn sunt la casa mea, nu-mi trebuieşte să fiu ». Iară ei ziseră: « Ne rugăm nu lăsa ţara să intre alţi oameni sau răi, sau nebuni, să o strice, ci fii». Şi-l luară de mâini, şi-l împingeau de spate, şi acolo fiind şi un capegiu pentru trebi împărăteşti, îl duseră şi pe el la mitropolie. Acolo l-au îmbrăcat cu caftan, şi, după ce s-a îndeplinit slujba cuvenită la asemenea împrejurări, întorcându-se cu alaiul domnesc, cu scutari, cu trâmbiţaşi domneşti şi turceşti, a descălecat la palat, dinaintea bisericii domneşti. Intrând apoi în biserică şi urcându-se în scaun, a luat cuvântul, zicând: « Dumneavoastră, bine ştiţi toţi că eu am fost la casa mea ca un domn; trăit-am cum am vrut, nimica hpsindu-mi, şi domnia aceasta eu nu o pohtesc ca să-mi înmulţesc grijile şi nevoile, ci dumneavoastră m-aţi pohtit şi fără voia mea m-aţi pus domn, în vremi ca acestea turburate, înconjurate de oşti şi de vrăjmaşi. Ci dar acum trebuieşte să fie cu voia tuturor». La acestea toţi cei de faţă au răspuns: « Toţi vroim, toţi pohtim! »„ Şi solemnitatea se încheie cu jurământul de credinţă al boierilor faţă de noul domn.

Demnul care îşi începea astfel cârmuirea, cu stăruinţa boierilor ţarii. şi-a împlinit nădejdile puse în el.

Vremurile erau într-adevăr vitrege: turcii stăpâneau, după cum spune Grigore Ureche, „două părţi de pământ”, adică Asia, Africa şi o bună parte din Europa; la malurile Nistrului, tătarii abia aşteptau porunca să se reverse în ţară după jaf, pârjol şi robi; iar la graniţele ţării pâlpâiau flăcările războiului încins între creştini şi turci, război care s-a terminat în folosul Casei de Austria, prin pacea de la Carlovitz (1699). Ca şi contimporanul său> cronicarul Miron Costin, care ofta pentru aceste „complite vremi de acum”y Brâncoveanu, prins de adâncă îngrijorare pentru ţara şi poporul său, caracterizează şi el într-o scrisoare timpul său: „nu ne gândim să hie mai fost vreodată greu pământului acestuia ca acum” 1.

Conştient de primejdiile care pândeau ţara între cele două tabere uriaşe, el a dus o politică înţeleaptă: păstrând relaţiile tradiţionale cu Poarta, se străduia totuşi să întreţină legături de prietenie cu ţările creştine, de care-l apropia comunitatea credinţei. în 26 de ani, cât a domnit, a izbutit, cu mici excepţii, să păstreze pacea şi liniştea în ţară şi să-i asigure prosperitatea.

Din punct de vedere cultural, epoca lui Brâncoveanu, care reprezintă punctul culminant al unei evoluţii de două veacuri, înfăţişează o interesantă încrucişare a două influenţe diferite: una venită direct din Occidentul catolic şi romanic: influenţa italiană, iar alta venită din sud-răsăritul ortodox: influenţa grecească.

influenţa italiană. Legăturile noastre cu Italia sunt, fireşte, mai vechi. Lăsând la o parte umaniştii, geografii şi călătorii italieni, care au colindat şi prin meleagurile noastre şi care au adus în Italia ideea originii noastre romanice, şi mărginindu-ne numai la contactul nostru cu pământul şi cultura Italiei, trebuie să pomenim, mai întâi, delegaţia lui Alexandru cel Bun la consiliul din Florenţa, în frunte cu popa Grigore, ajuns mitropolit al Moldovei, protopopul Constantin şi boierul Neagoe. Se cunosc apoi relaţiile lui Ştefan cel Mare cu senatul Veneţiei; studiile lui Radu Mihnea în Veneţia, sub supravegherea mătuşii sale Marioara Adorno Valarga; drumurile lui Petru Cercel, poet şi pretendent la tron şi, în sfârşit, pribegia lui Petru Şchiopul cu fiul şi fiicele sale, căsătorite în cetatea lagunelor.

Dar relaţiile politice şi culturale ale ţărilor noastre cu Veneţia n-au fost niciodată aşa de accentuate ca pe vremea lui Brâncoveanu.

Solii lui băteau drumurile mereu până la Viena şi până în Italia. în 1701, papa Clement al Xl-lea asigura într-o scrisoare pe domnul român despre preţuirea lui deosebită şi despre buna lui voinţă; iar ambasadorii veneţieni în Constantinopol, Lorenzo Soranzo şi Bailo Ascanio Giustiniani, comunicau

1 Hurmuzachi, X, p. 1518. Scrisoarea din 1704.

dogelui, în 1703, excelentele lor legături cu Brâncoveanu. în bogata şi puternica cetate a lagunelor, unde avea dealtfel şi un agent al său, îşi trimisese Brâncoveanu,' în ultimii ani grei ai domniei sale, când se simţea pândit de lăcomia vizirilor şi minat de intrigile alor săi, o bună parte din avere: peste o jumătate de milion de taleri, depuşi la Banca publică a Veneţiei, cu o dobândă de 3% şi 4%. Corespondenţa lui cu creştinii se făcea prin veneţieni. Depeşele la curtea austriacă le trimiteau ai noştri prin dragomanul veneţian la Viena, Marcantonio Mamucca della Tore, cu care se pare că Brâncoveanu se şi înrudea, iar legăturile cu principele Eugeniu de Savoia se făceau tot printr-un italian, Aloise Volde, tâlmaci de limba turcă şi greacă la Viena.

În palatul din Bucureşti al domnului, pe lângă boierimea pământeană îmbrăcată în lungi straie orientale, se întâlneau şi câţiva reprezentanţi ai culturii italiene, îmbrăcaţi după moda orientală în caftane de atlaz – ca să nu trezească privirile bănuitoare ale turcilor ce veneau aproape zilnic la curte – dar care păstrau, totuşi, după moda occidentală: peruca, pălăria, cravata şi bastonul indian.

Aceşti străini se aflau în serviciul permanent al domnului şi erau mai toţi oameni de cultură serioasă pentru vremea lor. Astfel doctorul Pylarino, recomandat lui Brâncoveanu de către bailul Veneţiei, era cunoscut prin lucrările sale ştiinţifice, publicate în limba latină şi italiană; cea mai însemnată este un tratat publicat în limba latină la Veneţia (1715), despre altoirea împotriva variolei. Se pare că este primul care a practicat această metodă. Pylarino se stabilise în Bucureşti; se însurase la noi şi devenise protomedicul curţii lui Brâncoveanu, punând în această calitate, sub influenţă veneţiană, bazele primului spital românesc, Colţea. A însoţit pe Brâncoveanu, în 1703, în călătoria la Adrianopol, unde fusese chemat de sultan, şi a stat în serviciul domnului român până la 1711, când a luat asupră-şi sarcina de consul veneţian la Smirna. N-a stat însă mult în această funcţiune, fiindcă la 1715 îl găsim la Veneţia, tipărindu-şi cartea despre altoirea împotriva variolei, iar trei ani mai târziu, moare la Padova. Succesorul său a fost doctorul Bartolomeo Ferrati, care purta şi titlul de conte şi a cărui familie se întâlneşte în documentele noastre până la sfârşitul veacului al XVIII-lea.

O altă figură interesantă de la curtea lui Brâncoveanu era George Maiota, un grec cu studii făcute în Roma şi Veneţia şi care ajunsese profesorul de limba latină şi greacă al copiilor lui Brâncoveanu.

La aceştia se adăoga fostul paroh al coloniei greceşti din Veneţia, Ioan Abramios, scoborâtor dintr-o familie de corfioţi, care tipărise acolo în limba greacă un ciclu de cărţi bisericeşti şi, adus de Brâncoveanu, îndeplinea misiunea de predicator al curţii şi profesor la Academia grecească din Bucureşti, în sfârşit, figura cea mai interesantă era secretarul de limbi occidentale al domnului, florentinul Anton Măria del Chiaro, pe care şugubeţii săi contimporani îl porecliseră, pentru faţa lui roşcovană: „curcanul”. El a publicat mai târziu, după uciderea lui Brâncoveanu, în 1718, la Veneţia, în atelierele cunoscutului tipograf Antonio Bortoli, interesantele lui memorii: Istoria delle modeme rivoluzioni della Valachia, con la descrizione del paese; natura, costumi, riti e religione degli abitanti; annessavi la tavola topografica di quella provincia.

Prin aceştia, şi mai ales prin unchii săi, Constantin şi Mihail Cantacu-zino, Brâncoveanu aflase despre frumoasa înflorire culturală şi artistică a Italiei, unde a trimis pentru studii şi câţiva bursieri.

Documentele timpului ne-au păstrat numele unora din aceşti bursieri, care se pare că erau elevi ai Academiei greceşti din Bucureşti: Răducanu Cantacuzino, nepotul său (fiul lui Constantin Cantacuzino), Palade Damian Românul, care a devenit apoi un latinist de seamă al timpului său, închinând lui Brâncoveanu o poemă latină, şi doi greci, Anton Stratigos şi Gheorghe Hypomenas din Trapezunt, care a făcut studii strălucite de medicină la Padova cu celebrul prof. dr. Vallisnieri. Hypomenas – după cum aflăm de la Del Chiaro – după zguduitoarea dramă, care a pus capăt vieţii lui Brâncoveanu şi a copiilor săi, a rămas credincios, cu primejdia vieţii, pe lângă nenorocita doamnă şi îndureratele principese şi a luat drumul Apusului, pentru a salva ceea ce se mai putea din averea depusă la băncile din Viena şi Veneţia.

Năzuinţa de a trimite tineretul să se lumineze în ţările de cultură ale Apusului, mai ales în Italia, prinsese rădăcină şi în sufletul boierimii noastre. Unul din colegii de studii la Constantinopol ai stolnicului Constantin Cantacuzino, Matei Creţulescu, lăsa cu limbă de moarte în diata lui către urmaşi „ca să-mi facă acest mare bine ce-l doresc din tot sufletul mieu ca să-mi înveaţe copilaşii şi să-i striineze pentru carte, de să va putea. aşa mă rog, pentru mare numele Domnului Hristos, să mi-i pedepsească 1 mai vârtos la latinească şi la italienească”2.

Ca o consecinţă firească a acestor legături cu Italia, se vădeşte, în epoca lui Brâncoveanu, o uşoară undă de influenţă italiană în arta şi literatura noastră.

arta. Se ştie că Brâncoveanu, care avea o avere imensă, a fost un mare iubitor de artă şi ziditor de biserici şi palate; amintim doar pe cele mai însemnate: mănăstirea Hurez, biserica Sf. Gheorghe, palatul de la Potlogi, de la Mogoşoaia, de la mănăstirea Brâncoveni şi cel de la Doiceşti.

Cei ce au studiat arhitectura clădirilor din epoca lui Brâncoveanu au găsit, cu toată varietatea acestor clădiri, un „armonios stil original”, pe care l-au denumit stilul brâncovenesc şi în care au surprins, pe vechiul fond bizantin, o influenţă italiană, în special a stilului baroc, caracterizat prin mulţimea ornamentelor.

Clădirile lui Brâncoveanu nu mai sunt, ca cele vechi, nişte adevărate fortăreţe cu ziduri greoaie şi înalte, cu ferestre mici şi strimte, ca să ferească pe cei din interior de gloanţele duşmanilor, ci sunt clădiri spaţioase, cu ferestre largi care aduc lumină şi aer proaspăt şi care deschid ochilor perspectiva unui peisaj sau a unei grădini de încântare şi de linişte odihnitoare.

Del Chiaro, descriind palatul lui Brâncoveanu, clădit din piatră, cu o impozantă scară de marmoră, cu săli mari boltite, cu pridvor susţinut la mijloc de un rând de coloane, ne vorbeşte şi de grădină, care e de toată frumuseţea şi are formă pătrată, în stil italian. în mijlocul ei, Brâncoveanu clă-

1 A pedepsi, din grecescul jtaiSeuffl, însemna în limba veche a instrui. 3 N. I o r g a, Documente privitoare la familia Cantacuzino, p. 206 – 207.

dise „un foişor, unde lua prânzul şi-şi făcea siesta după masă, înconjurat de straturi de flori”.

Clădirile' lui, mănăstiri şi palate, se disting prin frumuseţea şi eleganţa ornamentelor: sub straşina de şindrilă, brâne înflorite, ferestre încadrate în podoabe de frunze, flori şi fructe şi – ceea ce denotă tot o influenţă occidentală în arhitectura palatelor lui: logiile în stil italian.

Chiar şi în decorarea interioară a palatelor se resimte influenţa italiană. Unchiul domnului, stolnicul Constantin Cantacuzino, în anii tinereţii sale de student la Padova, văzuse în palatul dogilor, zugrăvite, pe pereţii sălilor, scenele importante din ascensiunea republicii lui San Marco şi admirase cu deosebire cadrul în care Veronese imortalizase gloria Veneţiei, copiind în carnetul său de student inscripţia: „Robur imperii”. Brâncoveanu, după întâlnirea cu sultanul din 1703, când i se părea că domnia lui este definitiv aşezată şi că vor urma zile senine de pace şi glorie, puse să i se zugrăvească şi lui, pe zidurile palatului de la Mogoşoaia, scena plecării sale la Adrianopol, întâlnirea cu sultanul şi întoarcerea spre Bucureşti.

Se pare că influenţa picturii italiene era pe vremea aceea ceva mai răs-pândită în Muntenia. Del Chiaro pomeneşte de fratele unui negustor muntean, cunoscut în Veneţia, fiindcă exporta acolo mărfuri din Valahia.care copiase pe timpul şederii sale în cetatea lagunelor aşa de bine unele picturi bisericeşti, că, întorcându-se în ţară, a zugrăvit diverse icoane, între care pe Sf. Francisc îngenuncheat, primind stigmatizarea. „Această icoană – adaogă Del Chiaro – se poate vedea pe altarul bisericii catolice din Târgovişte.” literatura. La curtea lui Brâncoveanu se mai afla şi un astrolog, Ioan Romanul, sau Ioan Frâncul, care avea sarcina de „a se închina” domnului, la fiecare început de an, cu câte un calendar de preziceri privitoare la evenimentele politice ce se vor desfăşura-alcătuit după acele Foglietti novelli, de care era plină Italia secolului al XVII-lea şi care se aduceau în ţară prin stolnicul Const. Cantacuzino.

Şi nu erau aceste calendare singurele cărţi de obârşie italiană la curtea lui Brâncoveanu! în 1700, apare în tipografia de la Snagov, Floarea darurilor, după un text grecesc adus din Muntele Athos, de un boier al lui Brâncoveanu. Prototipul acestei cărţi este, după cum s-a văzut (p. 125), una din cele mai răspândite opere medievale de sfaturi morale şi poveşti, alcătuită în sec. al XlII-lea, în Bologna, de către un călugăr franciscan, Tommaso Goz-zadini: Fiore di Virtit.

În 1713 se tipăreşte tot la Snagov vestitul roman fantastic al lui Alexandru cel Mare – Alexandria – care, deşi tradusă într-o epocă anterioară din sârbeşte, cf. mai sus, p. 133, are însă la baza ei o versiune italiană. Şi în sfârşit, în acelaşi an, apare la Snagov o altă carte, Pilde Filosof eşti, o colecţie de maxime care fusese tradusă în italiană de Del Chiaro, după un text original francez; din italiană în greceşte, de unul dintre reprezentanţii coloniei greceşti din Veneţia, adus la curtea lui Brâncoveanu, predicatorul Ioan Abramios, şi din greceşte în româneşte de mitropolitul Antim Ivireanul însuşi.

Dar aceste legături cu Occidentul nu puteau fi nici prea multiple, nici prea intense. Nu puteau fi, fiindcă, pe de o parte, bănuit de turci că stă în legătură cu creştinii, Brâncoveanu se simţea spionat în mişcările sale, iar pe de altă parte, ortodoxismul nostru îl lega mai mult de elenismul scaunelor patriarhale din Orient.

influenţa grecească. în a doua jumătate a veacului al XVII-lea, se petrecu o adâncă prefacere în viaţa de cultură a neamului nostru.

Slavonismul din principatele dunărene intrase în agonie, nemaifiind alimentat de focarele de cultură din sud, care se stinseseră sub apăsarea turcească. Dar la acea răspântie din viaţa bisericii noastre, nu toate cărţile de ritual se găseau transpuse în limba naţională şi nu fuseseră transpuse încă, fiindcă problema traducerii se complica, după cum vom vedea mai târziu, cu o problemă de ordin liturgic şi muzical. Ne găsim, dar, într-o epocă de tranziţie, în care, limba română nefiind deplin pregătită să ia locul limbii slavone, se simţea nevoia de a se introduce în biserici serviciul divin în forma grecească, ceea ce părea cu atât mai firesc, cu cât liturghia greacă era izvorul liturghiei slavone.

A răspândi cunoaşterea limbii greceşti în poporul nostru, însemna deci, pentru acea vreme, în primul rând, a întări biserica şi viaţa religioasă a poporului.

Dealtfel, Brâncoveanu putuse afla, prin stolnicul Constantin Cantacuzino, de ce mare cinste se bucura limba şi cultura greacă chiar în Italia catolică, A pune bazele elenismului la noi însemna dar, în al doilea rând, a ridica nivelul poporului, introducându-l în ritmul culturii clasice.

Sub impulsiunea acestor două preocupări, Brâncoveanu reorganizează, în al doilea an al domniei sale, şcoala grecească din Bucureşti, întemeiată de Şerban Cantacuzino în mănăstirea de la Sf. Sava, pe locul unde se află astăzi Universitatea noastră şi statuia lui Mihai Viteazul.

Pentru conducere, el aduse în Bucureşti pe însuşi directorul şcoalei greceşti din Constantinopol, pe Sevastos Kimenitul, originar din Trapezunt, fost elev al lui Alexandru Mavrocordat1 în şcoala patriarhiei din Constantinopol, care îşi desăvârşise studiile în universităţile din Italia. Brâncoveanu îl preţuia aşa de mult pentru cultura lui, încât, ne spune un contimporan, îl aşeza la masă „mai sus de toţi boierii”, „cinste – adaogă Daponte – pe care un alt domn la un alt profesor n-a dat şi nici nu dă”. Sevastos Kimenitul, care supraveghea imprimarea cărţilor greceşti de slujbă, care a redat, în greaca vulgară, tratatul despre virtuţi şi viţii al lui Aristotel şi a alcătuit învăţături dogmatice a Bisericii Răsăritului în limba greacă (1703), a cârmuit şcoala până la anul 1702, când a murit.

După hrisovul dat de Brâncoveanu în septemvrie 1702, numărul profesorilor trebuia să fie de trei, „reputaţi prin religiozitate şi moravuri bune”. Hrisovul ne-a transmis şi programul acestei şcoli, din care se poate vedea caracterul instrucţiunii pe care o căpăta în această şcoală superioară tineretul de acum mai bine de 200 de ani. învăţământul avea mai întâi un caracter filosofic. Primul profesor trebuia să predea: logica, retorica, psihologia şi metafizica, în al doilea rând, şcoala avea un caracter filologic şi istoric, căci se cerea să se citească şi să se interpreteze: tragediile lui Sofocle şi Euripide, discursurile

1 Tatăl primilor domni fanarioţi.

lui Demosthenes, Plutarh, Tucidide, Xenofon, fabulele lui Esop. Şcoala avea apoi şi un caracter ştiinţific, fiindcă se mai preda: astronomia, acustica fizică, fizica, metafizica: „despre naşterea lucrurilor şi desfacerea lor” şi matematica lui Pitagora. Programul şcoalei vădeşte, în sfârşit, preocuparea de a aşeza în acelaşi timp cultura tineretului pe o serioasă bază de educaţie religioasă, căci impunea: Evanghelia, Faptele Apostolilor, Cuvânlările Sf. Grigore de Nazians, Apologia religiunii creştine a lui Agapet ş.a.

Pentru întărirea acestei şcoli, menită, pe de o parte, să introdu că clasicismul elin la noi, iar pe de alta, să întărească ortodoxia, Brâncoveanu a adus dascăli greci renumiţi, cu studii făcute în Occident. în afară de Savastos Kimenitul, pe care l-am amintit, erau: Maiota, predicatorul curţii şi dascălul copiilor lui Brâncoveanu; Ioan Comnenul, profesorul de ştiinţe fizice şi matematici, care îşi făcuse studiile în Padova şi care a publicat o serie de epigrame greceşti şi de cărţi teologice, iar după ce s-a călugărit la Muntele Athos şi a ajuns mitropolit al Dristrei (Silistra), un Proschinatariu al Sfântului Munte (la Snagov), în care sunt pomenite donaţiunile făcute de voievozii noştri mănăstirilor din Muntele Athos —- şi, în sfârşit, urmaşul lui Ioan Comnenul, Panait Sinopeus, tot un elev al universităţilor italiene.