Fraţii Greceanu şi activitatea lor religioasă

Viaţa. Biografia lui Radu Greceanu nu a fost până acum reconstituită. Datele pe care le avem sunt puţine şi nesigure. Până în anii din urmă, el era confundat cu un omonim al său, logofăt mic sub Şerban Cantacuzino şi

1 Noi n-am putut-o face în 1936, când am făcut un curs despre epoca lui Brâncoveanu, fiindcă ms., intrat în Bibi. Acad. Rom. în 1915, fusese trimis în timpul războiului din 1916 – 1918 în Rusia şi nu ne-a revenit decât prin intervenţia lui N. Titulescu, în anii din urmă.

fiul lui Tudor Şătrarul din satul Greci al judeţului Olt. Acum patru ani, î» Revista istorică română (1934, p. 65), d-l Ioan C. Filitti a arătat, întemeindu-se-pe documente contimporane, că Radu cronicarul, ca şi fratele său Şerbanr amândoi traducători ai Bibliei lui Şerban, se trag din satul Greci de lângă Găeşti, astăzi în judeţul Dâmboviţa, iar pe atunci în judeţul Vlaşca. Pe vremea aceea, Vlaşca se întindea mai înspre nord decât astăzi şi cuprindea în hotarele sale şi Găeştii, care erau capitala judeţului. Numele tatălui celor doi fraţi cărturari la curtea lui Brâncoveanu este necunoscut. D-l Filitti crede că era un „modest proprietar de la Grecii din Dâmboviţa”.

Radu Greceanu a rămas toată viaţa lui un cărturar modest. Ştirea pe care ne-o dă Cronica anonimă, că, în 1695, Radu Greceanu era stolnic sică împărţea cu Radu Popescu misiunea de a supraveghea repararea fortificaţiilor Orşovei, de a strânge zahereaua – adică proviziile cerute de turci – şi de a curaţi drumurile de tâlhari, nu pare să fie exactă. Nu pare, fiindcă în cronica sa, Radu Greceanu însuşi ne spune că aceste însărcinări date de Brâncoveanu le-a îndeplinit cu Radu Popescu nu el, ci Radu Isvoreanu, vel stolnic.

Fratele său Şerban, dimpotrivă, s-a căsătorit cu Ilinca, fiica vistiernicului Papa Greceanu de la Grecii din Ilfov, care a avut zestre moşia Dragomi-reşti şi a intrat în boierimea ţării, urcând repede treptele marilor dregătorii: Î685, până la 1694, vtori logofăt; 1695, vel vistiernic în divan; 1704, mare-logofăt. El a avut mai mulţi copii, dintre care Şerban a luat în căsătorie pe însăşi fiica lui Brâncoveanu, pe Ilinca, primind, între altele, ca zestre, moşia Corneşti, de unde şi numele urmaşilor săi Greceanu-Cornescu, sau Dragomi-rescu, după moşia de zestre a mamei sale.

E curios însă că în cronica sa Radu Greceanu, care notează amănunţit toate evenimentele mărunte de la curtea lui Brâncoveanu, trimiterea haraciu-lui, preumblările domnului, conacele lui, nu găseşte nicăieri prilejul să vorbească despre sine şi ai săi. Pretutindeni în cronică, atunci când este vorba de fratele său, el îl numeşte Şerban Greceanu – numai în cuvântul către domn din Pravoslavnica Mărturisire, tipărită în 1691, el vorbeşte de „alte<cărţi> ce am prepus şi am mai scos, împreună cu frate-meu Şerban al doilea logofăt”. Pe nepotul său îl numeşte: „ginerelemăriei-sale, Şerban Greceanu, vel logofăt”, sau „Şerban Greceanu, vel stolnic”. Niciodată nu-l numeşte ca nepot. Se pare deci că a fost, cu toată „netăgăduita lui cultură, o fire modestă de cărturar harnic, care şi-a trăit viaţa în umbra cărţilor sale.

Traducerile. Activitatea literară a lui Radu Greceanu începe încă. din epoca lui Şerban Cantacuzino, când, în tovărăşia fratelui său, el traduce Biblia tipărită la 1688. Ea se desfăşură însă cu mai multă intensitate în timpul domniei lui Brâncoveanu, prin preţioase traduceri din limba grecească.

În 1691, fraţii Greceanu traduc şi tipăresc sub titlu aşa de sugestiv: Mărgăritare, minunatele cuvântări ale celui mai mare predicator din răsăritul ortodox, Sf. Ioan Hrisostomul.

Sf. Ioan a fost fiu al unui general roman, crescut de mama sa în cele mai severe virtuţi. Instruit în toată cultura timpului, de profesori vestiţi, ajunsese în Constantinopol, la vârsta de 20 de ani, un avocat de frunte. De episcopul Antiohiei a fost iniţiat în dogmele religiunii creştine, către care s-a simţit aşa de mult atras încât, renunţând la vanităţile lumii pământeşti, se retrase în liniştea şi singurătatea munţilor, trăind în comunitatea călugărilor asceţi. Hirotonisit apoi diacon, s-a distins prin zelul prin care propovăduia creştinismul şi prin atacurile îndreptate împotriva obiceiurilor corupte ale societăţii contimporane. Faima lui de predicator era aşa de mare, încât împăratul Adrian 1-a înălţat în demnitatea de patriarh al Constantinopolului.

După îndemnul lui Brâncoveanu, Radu Greceanu, ajutat de fratele său Şerban, a tălmăcit cuvântările rostite de marele predicator de pe amvonul bisericii în zilele de mari sărbători, pentru ca cei însetoşaţi de mântuirea sufletului să se poată adăpa din ele, ca „din apa izvorului vieţii de veci”.

Cartea a apărut în 1691. Având mai întâi opt versuri la stema ţării, în limba română, închinate domnului de Radu Greceanu, cartea se continuă cu două prefeţe, una închinată „Prea Luminatului şi înălţatului şi Slăvi-tului Io Costantin Basarab.”, alta adresată „cătră de bine voitoriul citi-toriu”. Aci găsim, alături de căldura stilului în care sunt prezentate ideile, şi diverse informaţii privitoare la acele vremuri.

Contribuţia bătrânului şi învăţatului stolnic Cantacuzino în cultura timpului se vede limpede şi aici: „La a căror nevoinţe avut-am îndreptătoriu pe cinstitul blagorodnicul şi prea înţeleptul dumnealui Constandin Cantacuzino, biv vel stolnic; însă la cele mai adânci filosofeşti şi bogosloveşti noimata ce s-au aflat, pre dumnealui ca pre un epistimon şi ştiutoriu l-am avut'lumină şi dezlegare întru toate şi a noastră adevăr osteanala aciasta, iară osârdia, porunca şi multa cheltuială, la altele toate ce trebuesc şi ales la tipariu, a Mării Sale milostiv mai sus pomenit stăpânului nostru (Brâncoveanu) iaste.” în acelaşi an 1691, apare de sub teascurile tipografiei din Buzău o nouă traducere a lui Radu Greceanu. Este Pravoslavnica Mărturisire, pregătită de Petru Movilă cu prilejul sinodului din Iaşi, la 1644 (operă de care ne-am ocupat pe larg la p. 165). Opera fusese revăzută şi tradusă în limba greacă de Meletie Sirigul – un grec din insula Creta, care-şi făcuse studiile superioare în universitatea din Padova şi care fusese trimis de patriarhul Parthenie ca delegat al scaunului patriarhal din Constantinopol, la sinodul din Iaşi. Opera aceasta normativă pentru biserica ortodoxă devenise de actualitate în acele vremuri, când în Ardeal calvinii şi iezuiţii se străduiau să rupă româ-nimea prigonită de la credinţa strămoşească.

La 1693, Radu şi Şerban Greceanu publică Evanghelia greco-romana, pe două coloane cu text grecesc şi românesc, care începe, după obiceiul vremii, cu versuri la stema ţării semnate de Şerban şi cu o prefaţă plină de note interesante, unele din ele referitoare la răspândirea Evangheliei şi la necesitatea ca ea să pătrundă cât mai adânc în masele populare.

În sfârşit, în 1698, Radu Greceanu aduce la îndeplinire o altă operă cu caracter religios, cerută imperios de necesităţile cultului: Mineele, apărută în tipografia de la Buzău de sub oblăduirea episcopului Mitrofan, care în prefaţă înşiră greutăţile tipăririi adesea şi în timpul nopţii, „că şi noaptea o am făcut-o în unele vremi în loc de zi”.

S-a spus mai sus (p. 388-391) că epoca lui Şerban Cantacuzino şi a lui Brâncoveanu reprezintă o fază importantă în evoluţia literaturii noastre religioase, fiindcă din bogata literatură tradusă până atunci, într-o frământare de mai bine de două veacuri, încep să pătrundă timid în biserică, şi în româneşte, textele care alcătuiesc partea citită în serviciul divin. în aceste vremuri, Radu Greceanu traduce în limba strămoşească partea din Minee, care era citită şi care servea la edificarea morală a maselor. Mineele sunt texte liturgice, în care vieţile de sfinţi – prescurtate – sunt întreţesute cu imnuri de slavă în cinstea sfântului (icoase, irmoase şi condace), rânduite apoi pe luni şi adaptate astfel pentru serviciul divin al fiecărei zile în parte. Mineele lui Radu Greceanu au fost traduse cu intenţia de a fi întrebuinţate în biserici şi mitropolitul ţării, Teodosie, lămureşte astfel această destinaţie: „Pentru că era învăţăturile tipicului şi ale orânduialelor la Mineiu scrise cu mâna, pre limba slovenească, iar preoţii noştri de pre la sate nicidecum înţelegând limba aceea, orânduialele besearecei nu se făcea deplin, nici vieţile sfinţilor să citia, ascultătorii neînţelegând.”

În Mineiul tradus de Radu Greceanu s-au păstrat însă imnurile (icoasele, irmoasele şi condacele – care în originalul grec sunt în versuri, pentru a fi cântate) în limba slavonă, deoarece traducerea lor era legată de o problemă de ordin muzical. Ritmul versificaţiei, cerut de necesităţile melodiei bisericeşti – care trebuia să rămână neschimbată – nu era uşor de iscodit în limba română. Abia peste trei sferturi de secol, mitropolitul Grigorie transpune în româneşte şi cântările, dar în Mineele tipărite de el, între 1776-l780, partea de sinaxar – adică textul privitor la vieţile sfinţilor – reproduce cuvânt de cuvânt traducerea lui Radu Greceanu, care dealtfel a rămas până în zilele noastre în uzul bisericii. Mineele actuale reproduc cu mici schimbări textul lui Radu Greceanu, pentru partea biografică a sfinţilor, şi versiunea mitropolitului Grigorie, pentru imnuri.

Spuneam mai sus că din compararea Bibliei lui Şerban cu celelalte traduceri ale Grecenilor se pot scoate lumini noi în chestiunea atât de discutată a rolului pe care l-au avut Grecenii în traducerea Bibliei de la 1688. O asemenea cercetare trebuie să pornească de la originalele greceşti şi, urmărind traducerile româneşti, să vadă dacă în felul în care sunt redate ideile din textul grecesc, în cuvintele româneşti pe care le alege, în ritmul frazei, nu se dezvăluia acelaşi traducător. Până la o asemenea lucrare de adâncire, mă mărginesc să pun dinainte două pasaje, unul din Biblia de la 1688, altul din Mărgăritare.

Iată, de exemplu, parabola semănătorului, după Biblia din 1688 (Evanghelia lui Matei, 13), pag. 759: „In zioa aceia eşindu Isus den casă, şedea lângă mare. Şi să adunară mulţime multă cătră dânsul, catu-i fu lui a întră în corabie să şază şi toată gloata sta pe ţărmure. Şi grăi lor multe în pilde, zicându:

Iată eşi semânătoriul să samene. Şi sămănăndu elu, unele căzură lângă cale şi ă păserile şi le mâncară pre ele. Iară altele căzură pre pietrişi, unde nu avia pământu mulţu, şi numai cât răsăriră, pentru că nu avia de pă-mântu adâncare. Deci răsărindu soarele, să păliră şi pentru căci nu avia rădăcină, să uscară. Altele căzură pre spini şi crescură spinii şi le înecară pre iale. Iară altele căzură în pământu bun şi da rodu, una o sută, alta şasezeci, iară alta treizeci.

Cela ce are urechi de auzirea să auză.”

Iată acum şi un-pasaj din Mărgăritare: „Dulce lucru iaste la un om plugariu să tragă plugul său ca să curăţiaze ţarina sa, şi să facă brazdă şi să dezrădăcineze mărăcinii şi să samene sămânţa, neavând arătura mărăcini cari strică sămânţa. Iară nu mult mai dulce iaste la cela care iaste învăţătoriu când aruncă pildele lui întru auzire, care iaste neturburată. Pentru aceea dară, cu multă bucurie înceapem învăţătura, că vedem arătura aceasta, adecă auzul vostru, curăţit. Căci măcar că gândul vostru nu-l vedem, iară văzând ochii voştri că sunt deschişi şi auzul vostru că-l aveţi rădicat ca să ascultaţi; aciastă îmi dă semnu că şi gândul vostru iaste aşăzat şi gata să auză, pentru că la inima voastră nu pociu să intru să văz, ce văzând ochii voştri rădicaţi în sus, îmi dau, că nu iaste la gândul vostru nici o turburare, ce-mi zici cu pohtă samănă sămânţele. Că îngăduim şi primim orice vei semăna pentru nădejdea rodului, pentru că toată grija lumească am gonit din gândul vostru. Drept aceia şi văzându-vă aşa, cu osârdie încep tot învăţături şi pilde mai înainte nădăjduindu-mă întru blagovodniia ţarini, adecă a gândului vostru.”

Nu aş vrea să anticipez asupra cercetării de comparare a Bibliei din 1688 cu celelalte traduceri ale Grecenilor,-comparare care, făcută cu toată competenţa şi grija necesară, ar fi poate concludentă, – dar din claritatea şi armonia frazei, din limba plină de miez a pasajelor de mai sus, căpătăm oarecum impresia că avem dinainte aceiaşi traducători: fraţii Greceanu.