Intrarea românilor în cultura bizantino-slavă

Izolaţi de romanitatea occidentală prin unguri, care până târziu, la începutul secolului al Xl-lea, erau păgâni, şi de imperiul bizantin prin slavii de la sudul Dunării, care din secolul al IX-lea erau ortodocşi, românii au trebuit să primească în biserică liturghia slavă. Această liturghie fusese înfiinţată de către fraţii Chirii şi Metodiu, greci din Salonic, dar care cunoşteau încă din ca-sa părintească limba slavă şi care convertiseră la creştinism pe moravii principelui Rostislav. Limba în care ei traduseseră Sfintele Scripturi era însă, după cum s-a dedus din particularităţile fonetice, limba bulgărească vorbită pe timpul lor, deci în secolul al IX-lea, în jurul Salonicului. Dar cum eâmpul lor de activitate apostolică se întindea peste ţinuturile slavilor occidentali (strămoşii slovenilor actuali), ei au trebuit să introducă în traducerile lor şi elemente slave occidentale, dintre care unele de origine latină, altele de origine germană. Traducerile fraţilor Chirii şi Metodiu, revizuite în Bulgaria în epoca de aur a ţarului Simion, au fost curăţate de elementele străine şi de tot ce părea poporului de neînţeles.

Copii de pe aceste texte au trecut desigur şi în nordul Dunării şi ele vor fi servit la oficierea cultului divin într-o vreme când pătura de populaţie românească era străpunsă de numeroase infiltraţii slave, care nu fuseseră încă asimilate şi care au lăsat urme puternice în limba şi chiar în toponimia noastră: Gorj (Jiul de munte), Dolj (Jiul de câmpie), Râmnic (din Râbnic, de la ryba = peşte, deci „râul cu peşti”), Dâmboviţa (de la a^5^ = stejar), Bucovina (ţara fagilor), Bistriţa (apă repede) etc. Oficierea ritualului creştin nu se putea, desigur, săvârşi în toată plinătatea lui fără evanghelii şi fără texte liturgice. Era deci firesc ca texte slavoneşti religioase din sudul Dunării să fi trecut în nord şi chiar să se fi copiat şi pe pământul nostru. Haşdeu şi I. Bărbulescu cred chiar că unul din cele mai vechi monumente ale literaturii bulgare, Codex Suprasliensis, s-ar fi scris în ţările noastre.

Organizarea bisericii bulgare şi extensiunea ei în nordul Dunării, într-o vreme când noi încă nu eram consolidaţi, a contribuit şi ea să înnoade viaţa noastră religioasă cu a slavilor sud-dunăreni. Ne lipseşte materialul documentar necesar pentru a lumina această epocă întunecată din istoria poporului românesc. în anul când, după distrugerea taratului bulgar, Vasile al II-lea reorganizează ierarhia bisericească în Bulgaria cucerită, ţinuturile vlahilor sunt menţionate ca aflându-se sub jurisdicţiunea bisericească a episcopatului de Vidin, dar din actul împăratului bizantin, publicat de Gelzer, nu se poate şti dacă este vorba şi de vlahii din nordul Dunării. înglobarea noastră în zona religioasă slavă de nuanţă bizantină este apoi întărită de împrejurările politice în care s-a desfăşurat firul vieţii noastre istorice până la epoca năruirii statelor balcanice.

Principatele româneşti apar în lumina Răsăritului european abia cu câteva decenii înainte ca turcii să pună piciorul în Europa. Lipsa de mărturii documentare învăluie viaţa poporului nostru din evul mediu într-o negură deasă. Din puţinele ştiri, pe care le culegem din documentele ieşite din cancelariile regilor unguri, reiese că în secolul al XlII-lea se găseau pe meleagurile noastre formaţiuni mărunte de state, din care aveau să se închege cu timpul, prin contopirea lor, prin alungarea tătarilor care invadaseră şesurile şi prin înlăturarea ungurilor care aveau pretenţie de suzeranitate asupra ţinuturilor din nordul Dunării, principatul Ţării Româneşti şi al Moldovei.

Cel dintâi voievod care ridică steagul independenţei pe plaiurile noastre este voievodul de la Jiu, Litovoi. El cucereşte părţi din Banatul unguresc al Severinului, refuză să plătească tributul cuvenit regelui Ladislau Cumanul, dar plăteşte cu viaţa această încercare, murind pe câmpul de luptă în anul 1279.

Abia după o jumătate de veac, când, în urma stingerii dinastiei arpadiene. Ungaria era zguduită de mari frământări şi când stăpânirea tătarilor la Dunăre se clatină, se întemeiază, ca stat de sine stătător, principatul muntean. Basa-raba, unind – în ce împrejurări nu ştim, fiindcă ne lipsesc ştiri documentarevoievodatele mărunte sub sceptrul său, curăţind şesurile Dunării de stăpânirea tătărască şi distrugând în 1330, în văile de la Posada, oştirea lui Carol Robert, este, cu drept cuvânt, socotit ca ctitorul Ţării Româneşti.

Cam în acelaşi timp se întemeiază şi Moldova prin Bogdan, voievodul românilor din Maramureş, care, răzvrătindu-se împotriva ungurilor, trece cu credincioşii săi peste munţi în Moldova, ia în stăpânire ţara lui Sas, căzut pe câmpul de luptă, atrage de partea lui pe moldoveni şi distruge oştirile ungureşti trimise împotriva lui.

Principatul Ţării Româneşti şi al Moldovei nu s-au putut deci închega ca state independente decât prin lupte cu regii Ungariei, care ridicau pretenţiuni de suzeranitate asupra ţinuturilor din sudul şi răsăritul Carpaţilor.

În acele vremuri de mari zbuciumări, când principatele române erau în necontenite lupte cu regii catolici ai Ungariei şi ai Poloniei pentru salvgardarea independenţei lor, se constată între conducătorii Ţării Româneşti şi ai statelor slave sud-dunărene strânse legături politice, întărite prin înrudiri dinastice. Fiul şi urmaşul lui Basarab, Nicolae Alexandru, a avut o fiică pe care a căsătorit-o cu Ştefan Uroş, regele Sârbiei, şi o alta, Anca, pe care a căsătorit-o cu Sracimir, dinastul din Vidin. Aceste legături de familie încheiate pe temeiul comunităţii de credinţă au consolidat şi relaţiile politice. Când, după moartea lui Alexandru Basarab, Ludovic, regele Ungariei, trece Dunărea şi cucereşte Vidinul, luând în captivitate şi pe Sracimir, cumnatul domnului român, acesta, ca să-l răzbune, atacă oraşele de graniţă din Ardeal, până când, în cele din urmă.

intervine o împăcare între unguri şi români; şi Vidinul, cucerit de români, este redat lui Sracimir, liberat din temniţa ungurească.

Legăturile dinastice dintre voievozii români şi conducătorii statelor slave din Balcani, precum şi comunitatea de credinţă care unea popoarele lor au făcut ca românii să ia parte alături de popoarele slave în luptele comune contra turcilor la râul Mariţa (1371), la Cosovo, unde a căzut pe câmpul de luptă bătrî-nul cneaz al Serbiei, Lazăr, ducând cu el în mormânt independenţa ţării sale, şi mai târziu, după căderea statelor slave, în luptele de la Nicopole şi de la Varna.

Aceste strânse legături religioase, politice şi dinastice au sfârşit prin a ne alipi şi mai strâns de lumea ortodoxă a sudului dunărean bizantino-slav.

Am văzut mai sus împrejurările în care a pătruns la noi cultul divin în limba slavă încă din secolul al IX-lea probabil. Mai târziu, când procesul de asimilare a elementelor slave din ţinuturile noastre se încheiase şi când din haosul evului mediu şi-a făcut apariţia în lumina istoriei principatele noastre, limba în care se oficia serviciul divin a fost introdusă la noi şi în cancelaria domnească. Era pe timpul acela, ca dealtfel în tot cursul evului mediu, o strânsă corelaţie între limba de biserică şi limba de stat: limba în care se oficia serviciul divin era în acelaşi timp şi limba în care se redactau actele oficiale ale cancelariilor princiare: în Apus latina, în Răsărit greaca şi slava.

Intrarea ţărilor noastre în zona culturii sud-slave este un fapt capital în istoria românească, căci a avut consecinţe din cele mai însemnate pentru destinele viitoare ale neamului.

Ea a fost fatală pentru toată cultura noastră veche. în secolul al XlV-lea, când noi, abia ieşiţi din haosul invaziilor, începem să ne organizăm viaţa de stat, Occidentul străbătuse timp de patru veacuri un drum destul de lung şi de bogat în literatură şi se ridicase până la Divina Commedie a lui Dante, în care vibrează sufletul Italiei medievale în ceea ce are el mai adânc şi mai etern omenesc. Un veac mai târziu, când pe plaiurile noastre călugărul sârb Nicodim şi tovarăşii săi clădeau cele dintâi mănăstiri de piatră, pentru ca, în chiliile lor să înceapă munca de copiere a manuscriselor de evanghelii slave, în Occident se încheia faza medievală a marilor literaturi europene şi, prin reluarea tradiţiilor cu antichitatea greco-latină, se iveau zările Renaşterii. Literatura care se dezvoltă mai departe în Occident, pe temeliile Renaşterii, o literatură bogată şi variată, difuzată prin invenţia tipografiei, rămâne străină sufletului românesc, închis în formulele învechite ale culturii bizantino-slave, până la jumătatea veacului al XVII-lea, când se deschide prin Polonia o fereastră către Occident. Ortodoxia şi slavismul ne-au izolat în bună parte de marile frământări culturale ale Apusului.

Alte popoare din jurul nostru, de rasă finică sau slavă, ungurii, polonii, cehii, primind şi stând în legătură cu creştinismul din Roma, au adoptat în biserică şi în cancelaria de stat limba latină, care a deschis perspectivele unei strălucite culturi antice şi care a înlesnit, mai târziu, răspândirea umanismului şi a Renaşterii. Noi, cu toată latinitatea fiinţei noastre etnice, despărţiţi de romanitatea occidentală prin unguri, care până la începutul secolului al Xl-lea erau încă păgâni, am intrat în sfera de cultură a popoarelor sud-dunărene. Dar cu toate neajunsurile ce au decurs pentru noi din această situaţie şi pe care le vom vedea îndată, totuşi slavismul – oricât s-ar părea de paradoxal la prima vedere – a contribuit într-o măsură oarecare la păstrarea intactă a unităţii noastre etnice. Căci dacă noi, în epoca de aşezare a vieţii noastre româneşti, am fi avut în biserică şi în viaţa de stat aceeaşi limbă ca şi ungurii, atunci este probabil că precum o parte din pătura conducătoare a poporului nostru din Ardeal – care, sub presiunea statului, primind catolicismul şi mai târziu calvi-nismul, s-a pierdut în nobilimea maghiară şi a fost deznaţionalizată – tot astfel nu ar fi fost exclus ca în aceleaşi împrejurări şi o parte din pătura populară să fi fost pierdută pentru românism. Ortodoxia şi slavismul nostru au format, într-o vreme în care credinţa religioasă era o puternică realitate sufletească, cimentul care a ţinut strâns legate sufleteşte ramurile neamului răzleţite şi încăpute sub stăpâniri diferite.

Dar dacă din punctul de vedere al integrităţii etnice ortodoxismul ne-a adus servicii incontestabile, alipirea noastră la cultura slavilor sud-dunăreni a restrâns însă în chip simţitor orizontul vieţii noastre literare.

Mai întâi, limba slavă în care preoţii noştri săvârşeau slujba bisericească era o limbă vorbită în veacul al IX-lea în jurul Salonicului şi în ţinuturile Macedoniei, dar care în epoca întemeierii principatelor noastre ajunsese o limbă învechită, o limbă moartă. Numai cei care erau ţinuţi, prin profesiunea lor, să o cunoască se străduiau să o înveţe; de aceea singura clasă cultă era la noi, pe acele timpuri, ca dealtfel şi la începutul evului mediu occidental, clerul.

În al doilea rând, cultura slavă care stătea la dispoziţia clerului nostru era ea însăşi săracă. Am văzut într-un capitol precedent în ce consta literatura slavilor sud-dunăreni, alimentată, pe de o parte, din cultura Bizanţului, pe de altă parte, prin mijlocirea croaţilor, din cultura Italiei. în patru veacuri de influenţe bizantine şi de legături cu ţărmurile italiene, slavii sud-dunăreni transpuseseră în limba lor în primul rând Sfânta Scriptură şi cărţile necesare serviciului liturgic, la care adăugaseră câteva cărţi de dogmatică şi de mistică ascetică, menite să întărească credinţa cea nouă în masele populare. De o deosebită trecere s-au bucurat apoi la popoarele slave legendele apocrife privitoare la materia Vechiului şi a Noului Testament şi mai ales legendele apocaliptice, care zugrăveau în colori vii antagonismul dintre cele două ţărmuri spre care se duc sufletele oamenilor după moarte: iadul şi raiul.

În locul cronicilor bizantine, care nu prezentau mult interes pentru ei, s-au mulţumit cu câteva cronografe, care, începând povestea lumii de la crea-ţiune, amestecau continuu elementul biblic cu cel apocrif şi istoria veridică cu fondul legendar al folclorului bizantin.

Din capodoperele literaturii clasice greceşti nu a păjtruns nimic în literatura slavilor de sud, iar din literatura de imaginaţie a Bizanţului au trecut numai câteva romane cu caracter popular.

Prin legăturile coastelor adriatice ale Serbiei cu Veneţia şi cu celelalte cetăţi italiene, literatura slavilor sud-dunăreni se îmbogăţise cu câteva cărţi de florilegii, cu romanul lui Alexandru cel Mare, cu o versiune a romanelor bretone Tristan şi Isolda, Lancelot, şi în sfârşit cu câteva mistere religioase.

Literatura religioasă canonică şi apocrifă, cronografe cu elemente apocrife şi folclorice, romane populare bizantine şi occidentale, câteva colecţii de florilegii şi câteva cronici sârbeşti originale, acesta era orizontul literar pe. care-l deschidea poporului nostru adoptarea limbii slavone ca limbă de cultură.

Dar dincolo de graniţele lumii slave sud-dunărene era acel Bizanţ a cărui strălucitoare civilizaţie luminase evul mediu într-o vreme în care focarele de cultură ale Romei vechi fuseseră stinse prin invazia barbarilor. Era cetatea imperială a Constantinopolului a cărei frumuseţe şi ale cărei comori de artă uimise într-atâta lumea încât era cântată în bâlinele ruseşti şi în romanele courtois ale Franţei medievale.

Printr-un instinct superior de cultură, ctitorii principatelor noastre au căutat, dincolo de lumea slavă din sudul Dunării şi într-o vreme în care nu se putea prevedea prăbuşirea Peninsulei Balcanice sub turci, legături directe cu Bizanţul, pe două căi: religioase şi politice. Astfel Alexandru Basarab, ale cărui fiice erau măritate, una după Sracimir, despotul bulgăresc din Vidin, alta după Ştefan Uroş, regele Serbiei, – cum s-a văzut mai sus – a cerut patriarhului din Constantinopol un mitropolit. Pentru a satisface această cerere a domnului valah, patriarhul ridică în 1359 la rangul de mitropolit pe episcopul bizantin Iachint din Vicina, un orăşel în Dobrogea, astăzi dispărut, şi-i dă ca scaun de reşedinţă capitala de atunci a Ţării Româneşti, Curtea de Argeş. Legăturile religioase cu Bizanţul se continuară şi după moartea lui Iachint, căci urmaşul său, Haritcn, fusese egumen al mănăstirii Cutlumus şi protos al Muntelui Athos, iar succesorul lui Hariton, Antim, este şi el tot bizantin.

Aceşti mitropoliţi bizantini ai Ţării Româneşti înnoadă şi mai strâns legăturile noului stat cu mănăstirile Muntelui Athos. Docmentele descoperite recent la Muntele Athos ne dezvăluie sprijinul acordat de domnii români pentru refacerea mănăstirilor din sf. Munte, prădate şi arse de piraţi în acele vremuri de agonie ale imperiului bizantin. Basarab dăduse „nu puţin”, spune documentul, pentru a se rezidi din temelie mănăstirea Cutlumus, iar fiul său, Vlaicu-vodă, a rezidit din temelie mănăstirea, i-a făcut castru de apărare, i-a înălţat turnuri de priveghere, a zidit biserica, trapezăria şi chiliile şi a dăruit-o cu moşii din Ţara Românească. Recunoscător pentru aceste daruri frumoase, egumenul Hariton, viitorul mitropolit al ţării, propune domnului să fie împreună ctitori: „sct^su oi 5uo %(xt' icou xtiÂT0P3?”- După zidirea mănăstirii, mulţi călugări români, în frunte cu mitropolitul Mihail şi ieromonahul Iacob, se duc în noua mănăstire pentru a deprinde acolp tipicul de viaţă athonită. Afluxul călugărilor români devine din ce în ce mai numeros şi mănăstirea începe a fi recunoscută în documentele posterioare cu numele de „lavra Ţării Româneşti.”

După Vlaicu-vodă, Radu cel Mare are şi el o parte însemnată în rezidirea mănăstirii; dar marele binefăcător, nu numai al mănăstirii Cutlumus, ci şi al întregului Munte Athos a fost însă Neagoe Basarab. Gavril, protosul mănăstirilor din sfântul Munte, după ce înşiră toate daniile făcute de voievodul român mănăstirilor din ţările balcanice, din Ierusalim şi din Sinai, adaugă: „Şi fu ctitor mare a toată Sfetagora. şi în toate laturile de la răsărit până la apus şi de la amiazăzi până la amiazănoapte. şi toate sfintele biserici le hrănia”. La sfinţirea mănăstirii Curtea de Argeş au fost de faţă toţi egumenii Muntelui Athos în frunte cu protul Gavril.

Vestea despre sfinţenia vieţii ascetice din Muntele Athos ajunsese chiar până în ţinuturile nord-vestice ale Ardealului, în Maramureş. în anul 1391 se afla la Constantinopol Drag, fiul lui Sas, descălecătorul Moldovei. El străbătuse drumul până acolo – după cum aflăm din gramata patriarhului Antonie – ca să închine ctitoria familiei lui, mănăstirea Sf. Mihail din Peri, patriarhiei din Constantinopol.

Paralel cu aceste legături religioase merg şi legăturile politice.

Vestea despre măreţia Bizanţului ajunsese până la curţile domnilor noştri şi avem mărturii contemporane din izvoare bizantine că înainte de căderea Constantinopolului sub turci, domnii noştri îşi trimiteau copiii în marea cetate de cultură. Cronicarul bizantin Duca ne spune că unul din fiii lui Mircea cel Bătrân îşi făcea ucenicia armelor, în tovărăşia unor tineri compatrioţi, la curtea împăratului bizantin Ioan al VlII-lea, ca ofiţer în garda imperială. Acelaşi cronicar bizantin adaugă mai departe că în luptele pe care bizantinii le-au purtat cu turcii, care puseseră piciorul în Europa, a luat parte şi un nepot al lui Mircea, Dan, care s-a luptat cu atâta vitejie, încât împăratul i-a pus la îndemâna una din cele mai mari corăbii ca să se întoarcă în patrie.

Dar, din nenorocire, aceste legături directe cu Bizanţul, aceste frumoase perspective care se deschideau pentru cultura noastră sub Mircea cel Mare sunt în curând rupte prin invazia turcească şi prin cucerirea Constantinopolului. Prăbuşirea Constantinopolului a hotărât definitiv aşezarea turcilor în răsăritul Europei.

Începând cu anul 1393, când Bulgaria intră în stăpânire turcească, şi sfâr-şind cu anul 1498, când Zeta, ultimul colţ de stăpânire creştină, îşi pierde independenţa, toată Peninsula Balcanică ajunge sub dominaţie musulmană. Cu aceasta se pune capăt culturii strălucitoare a Bizanţului.

Abia intraserăm în zona culturii bizantine, şi aceasta se stinse sub apăsarea turcească. Bizanţul mort nu mai putea înviora literaturile sud-slave la care noi ne adăpaserăm şi care, ele însele, lipsite de sprijinul statului, intraseră în agonie. Izolaţi de latinitatea catolică a Occidentului prin ortodoxismul nostru, noi continuăm să vieţuim timp de câteva veacuri din fărâmiturile unei culturi formate în plin evul mediu şi care la începuturile culturii moderne se stinsese. De aci caracterul atât de deosebit faţă de literaturile Apusului şi, în acelaşi timp, atât de medieval al literaturii noastre până în pragul secolului al XlX-lea.