Cucerirea turcească şi consecinţele pentru cultura popoarelor balcanice

Căderea imperiului bizantin şi a statelor sud-dunărene sub turci a pus capăt literaturii bizantine din care se alimentau culturile slave ortodoxe şi a schimbat cu totul faţa Răsăritului european.

Aşezarea turcilor pe ţărmurile Bosforului, după căderea eroică sub zidurile cetăţii a ultimului împărat bizantin, a avut consecinţe catastrofale pentru cultura popoarelor creştine din Peninsula Balcanică. „în aceste zile fatale multe capodopere ale spiritului omenesc fură pierdute pentru civilizaţie”, spune unul din istoricii imperiului bizantin. 1 Cărţile au fost arse, evangheliile ferecate în aur şi argint au fost rupte pentru ca să scoată aurul; icoanele sfinte au fost aruncate în foc pentru ca turcii să-şi fiarbă pe rugul lor carne.

Impresionată de aceste sacrilegii, pătura intelectuală a Bizanţului a apucat drumul exilului. Unii cărturari bizantini s-au refugiat în insula Creta şi către celelalte insule ale Arhipelagului, care se găseau încă sub stăpânirea latinilor din cruciada a IV-a; cei mai mulţi s-au îndreptat însă către ţărmurile Italiei, unde, încă înainte de căderea Constantinopolului, în epoca de înflorire a umanismului, dominată de năzuinţa întoarcerii către antichitatea clasică, erau căutaţi ca profesori în universităţile italiene, ca editori şi corectori de texte greceşti pe lângă tipografiile de curând întemeiate, ca preceptori în familiile nobile. O falangă întreagă de erudiţi ca Marc Musurus, profesorul savantului Pic de la Mirandola, Ioan Arghyropulos, Dimitrie Halcondylos, Theodor Gaza Ioan şi Constantin Lascaris, Visarion de Niceea şi mulţi alţii s-au aşezat astfel în principalele centre de cultură ale Italiei.

O parte din ei trec în Franţa, unde Francisc I, sedus de eleganţa aristocratică a societăţii italiene, de gustul ei pentru clasicismul grec şi latin, de strălucirea artelor şi literaturii în cetăţile italiene, a adus la curtea sa din Paris poeţi, arhitecţi şi pictori, ca Leonardo da Vinci, şi a pus la cale întemeierea unui colegiu de profesori pentru aprofundarea limbilor vechi: latina, greaca şi ebraica.

Aceşti erudiţi bizantini au adus cu ei în Occidentul Europei manuscrisele preţioase ale literaturii clasice greceşti şi le-au răspândit cu ajutorul tipogra-

1 A. A. V a s i 1 i ev, H istoire de Vempire byzantin, trad. du russe par P. A. Brodia, A. Bourguina, Paris, Picard, 1932, II, p. iii.

fiilor de curând întemeiate. Ei au introdus în universităţile şi în clasele aristocratice curentele de idei care înviorau, din secolul al XH-lea, cultura bizantină: aprofundarea clasicismului elin şi idealismul filosofiei platonice.

Aceste curente aduse de principalii reprezentanţi ai culturii bizantine, încrucişându-se cu preocupările de întoarcere către clasicismul latin al veacului al XlV-lea, pun capăt în Occident filosofiei scolastice insuflată prea mult de spiritul teologic şi, întărind umanismul, înlesnesc apariţia epocii cunoscută în literaturile Occidentului sub numele de Renaştere. Studiul scriitorilor antici pasionează într-atât societatea acelui timp, încât modelele pentru literatură nu mai sunt căutate în producţiile anterioare ale evului mediu, cu caracterul lor romanesc şi cu nota lor de frăgezime copilărească, ci în literatura clasicismului greco-latin, cu spiritul ei de maturitate, de echilibru şi de armonie.

Atât de mare era entuziasmul epocii pentru clasicismul greco-latin încât reprezentanţii noului curent considerau literatura evului mediu ca o literatură necioplită, barbară, căci, pretindeau ei, odată cu năruirea imperiului roman sub loviturile barbarilor, fuseseră înmormântate în ruinele lumii antice şi artele frumoase. Inspirându-se din modele latine şi eline, ei reluară firul tradiţiei clasice şi, deosebindu-se fundamental de predecesorii lor şi prin subiectele tratate şi prin.arta compoziţiei, au reprezentat în literatura timpului o adevărată renaştere.

Astfel cărturarii Bizanţului, emigraţi în Occident, unde erau căutaţi, cu manuscrisele în care se aflau comorile de cultură ale strămoşilor lor, deş-teptând şi ţinând treaz interesul pentru vechea literatură grecească, au avut partea lor de muncă în aşezarea temeliilor Renaşterii.

Dar, pe când Occidentul se folosea de munca şi cultura cărturarilor greci, în limanurile bizantine, părăsite de luminile acestora şi inundate de puhoiul turcesc, cultura se stinge. Numai în insulele rămase sub stăpânirea franceză şi veneţiană mai pâlpâia încă o viaţă literară proprie, dar şi acestea au căzut, cu timpul, sub stăpânirea musulmană. După căderea Peninsulei Balcanice sub turci, vechile legături culturale şi literare dintre Occident şi Orient, stabilite după cruciada a IV-a prin stăpânirea franceză şi veneţiană în imperiul bizantin, sunt rupte. De altă parte, cultura adusă de turci în Europa, întemeiată pe culturile asiatice şi în bună parte pe cea persană şi arabă, era cu totul deosebită de cultura creştină a Bizanţului şi a Occidentului. în aceste noi condiţii politice şi sociale, limba bizantină, pierzându-şi coeziunea ei, începe să se schimbe tot mai mult şi ia aspectul unei limbi deosebite: este greaca modernă. Viaţa poporului grec, concentrată de aci înainte în jurul patriarhului, căruia turcii îi concedascră o parte din drepturile împăraţilor bizantini asupra credincioşilor lor, se desfăşura de acum pe o linie nouă. Cu căderea Constantinopolului, cultura şi literatura bizantină se încheie.

Tot atât de fatală a fost invazia turcească şi pentru literatura statelor slave sud-dunărene. Cucerirea turcească s-a înfăptuit pe când se desfăşura faza iniţială din procesul de formaţie şi evoluţie al organizării lor sociale şi culturale. Nimicirea independenţei politice a pus capăt şi acestei evoluţii abia începute.

Cruzimea cu care turcii au înăbuşit năzuinţele de libertate ale popoarelor slave a răscolit adânc sufletul maselor populare. Oraşe ca Trapezica, arse până în temelie, fruntaşii oraşului măcelăriţi în biserică, tineretul despărţit cu sila de părinţi şi strămutat în Asia-Mică, bisericile transformate în geamii sau în grajduri – asemenea represiuni sângeroase au îngrozit populaţia şi au introdus panica în rândurile ei.

Ca să scape de urgia turcească, o parte din ea a trecut la mohamedanism, altă parte a renunţat la bunurile strămoşeşti şi a luat drumul exilului. Cu deosebire pătura conducătoare, nobilimea şi clerul, care erau pârghiile de susţinere ale statului, urmărite de turci, fiindcă susţinuseră războiul sfânt împotriva paginilor, au fost nevoite să-şi caute altă patrie. Şi cum singurele state ortodoxe din vecinătate care mai păstrau încă autonomia lor erau principatele române, la iioi şi-au găsit limanul de adăpost. înrudirea voievozilor noştri cu ultimele dinastii sârbeşti şi bulgăreşti, precum şi comunitatea de credinţă religioasă a cultului divin în formele limbii slavone erau împrejurări prielnice pentru această migraţiune.

În ţările noastre pribegii au fost primiţi cu generoasă ospitalitate. Pe tronurile principatelor noastre s-au urcat ca soţii ale voievozilor români şi câteva reprezentante din aceste ultime vlăstare ale familiilor domnitoare din Serbia, precum: despina Milita, soţia lui Neagoe Basarab, despina Elena, o rudă mai tânără sau chiar sora despinei Milita, crescută şi măritată în Moldova cu Petru Rareş; Ştefan cel Mare însuşi se înrudea prin una din soţiile sale, Măria de. Mangop, cu ultima dinastie sârbească.

Emigrarea păturii conducătoare a popoarelor slave – nobilimea şi mai ales clerul – va contribui, după cum vom vedea mai pe larg în capitolul următor, la întărirea culturii în forma slavonă în ţările noastre.